miercuri, 19 iunie 2013

Planul proprietăţilor urbei Piteşti (1894)

"Planul propietatei urbe Piteşti 
situată în jurul oraşului, plasa Piteşti, judeţul Argeş 
esecutat conform autorisaţii Tribunalului Argeş cu no. 18518/84 
de inginerul hotarnic 
locotenent colonel Constantin I. Spiroiu
 la 28 octombrie anul 1894" 
Scara 1:10.000, 61x109 cm
© Arhivele Naţionale - Argeş, Colecţia Planuri şi Schiţe (inv. 1659), nr. 100

Harta oraşului Piteşti şi a zonelor limitrofe (1907)

 Harta oraşului Piteşti şi a zonelor limitrofe
întocmită de Serviciul Geografic al Armatei în anul 1907
("Eliberat în mod excepţional pentru trebuinţele serviciului din foile în curs de execuţiune")
Scara 1:50.000, dimensiuni hârtie 50x50 cm (efectiv 30x42 cm)
 © Arhivele Naţionale - Argeş, Colecţia Hărţi (inv. 3392), nr. 1.

Harta oraşului Câmpulung şi a zonelor limitrofe (1927)

 Harta oraşului Câmpulung şi a zonelor limitrofe
întocmită de Serviciul Geografic al Armatei în anul 1927
Scara 1:100.000, nr. 3550, dimensiune hârtie 62x85 cm (efectiv 53x78 cm)
© Arhivele Naţionale - Argeş, Colecţia Hărţi (inv. 2766), nr. 50

joi, 6 iunie 2013

Despre un tratament medicamentos „miraculos” din secolului al XIX-lea

http://antiquescientifica.com/medicine_chest_New_England_c._1830s_bottles_out.jpg
Despre tratamentele medicamentoase din secolului al XIX-lea în Ţările Române se cunosc relativ puţine informaţii. În câteva documente păstrare la Arhivele Naţionale din judeţul Argeş regăsim informaţii despre nişte „hapuri şi prafuri” numite Morizon care în 1836 erau interzise de la comercializare în Ţara Românească. Totuşi, un anume Hristache Hagi Boiul din Piteşti, care se afla în rândul neguţătorilor braşoveni în anul 1837, „fără încetare ar fi vânzând asemenea hapuri pe la unii alţii”, după cum stă scris în documentul de arhivă [1].
Comitetul Sănătăţii a stabilit că „se îngăduieşte măsurata  întrebuinţare a hapurilor Morizon” în Ţara Românească şi se lăsa vânzarea liberă în principatul Moldovei unde acest medicament s-a bucurat de o largă apreciere în rândul boierimii din Iaşi[2]. Mai mult, în Moldova a existat chiar  o popularizare din partea prof. dr. Tolhausen prin editarea la tipografia Mitropoliei, cu aprobarea cenzurii, a unei traduceri pe filieră franceză a cărţii „dumisale Morizon ce au eşit în limba ghermană” cu titlul Instrucţie în scurt de prinţipurile ighieismului sau a sistemii Morizoniane şi de întrebuinţarea doftoriei universale de veghetaluri[3]

Tolhausen sau Tolhanieu era un neamţ protestant din Frankfurt pe Main care a fost numit temporar director la Academia mihăileană din Iaşi, iar după înlăturarea sa din funcţie s-a ocupat cu succes de vânzarea cu patentă a acestor hapuri numite ale lui Morizon[4]. Consulul Prusiei în Moldova, C.A. Kuch relatează astfel despre aceste hapuri: „Preţul unei cutii ordinare era de şase galbeni şi vânzându-le cu acest preţ, abia dovedea cu expediţia lor muncind de dimineaţă pană în seară. Pe lângă aceasta el conducea în persoană cura persoanelor care întrebuinţau aceste hapuri, aşa că nenumărate trăsuri îl aşteptau dimineaţa să se scoale din pat, pentru a-1 conduce pe la casele boiereşti, după ce se urca în una dintr-însele, toate celelalte porneau în caravană după dânsul urmarindu-1 in toate părţile. Niciun doctor nu se mai vedea chemat la patul vreunui bolnav, farmaciile şedeau pustii şi cu toţii, medici şi farmacişti, îşi dădeau toate silinţele pentru ca să împiedice pe acest doctor miraculos de a-şi urma meseria.  Aceasta se şi întâmplă, dar numai pe scurt timp. Boierii se duseră în mare număr la Vodă, cerându-i să îngăduie din nou domnului Tolhanieu vinderea hapurilor sale şi libera sa practică în ţară.  Domnul încuviinţă aceasta şi doctorul rămase încă doi ani cu hapurile sale în deplina activitate. Câştigând o avere însemnată, părăsi Moldova şi Valachia şi plecă înapoi în Bavaria”[5]

Aceste hapuri aveau o utilizare universală, adică erau folositoare în orice afecţiune, aşa cum rezultă din manuscrisele de la Academia Română, Lămurita prescriere sau povăţuire pentru întrebuinţarea hapurilor lui Morizon la orişice boală[6] sau Doftoria universală a lui Morizon[7]

În iulie 1836, în timpul studiilor la Berlin, Mihail Kogălniceanu îi scria mamei sale că „suferă la piept din pricina vremii” şi  că „doftori” nemţi tămăduiau toate bolile doar cu „deosebite burcuturi (ape minerale, n.m.) şi cu feredei (băi, n.m.)”. Mama sa aflată în Moldova îi recomanda să folosească cu încredere hapurile lui Morizon care în mod surprinzător la Berlin erau foarte puţin cunoscute şi prescrise de medici[8].  

Iacob Negruzzi, un scriitor originar din Iaşi, ne dă câteva informaţii despre acest tratament adesea ineficient care îndemna bolnavul mai degrabă să (re)apeleze la superstiţiile şi leacurile tradiţionale moldoveneşti: „Am întrebuinţat toate mijloacele aşa numite universale: hapuri de Morizon am înghiţit multă vreme, începând cu câte trei pe zi şi ajungând crescendo până la treizeci şi nouă; am băut siropul Pagliano; am făcut tot ce prescriu Holoway, Raspail, Baumscheidt şi contele Mattei. Văzând că aceste mijloace universale bune pentru toţi, mie nu-mi foloseau, m-am întors la curele noastre naţionale, m-am supus la salcie şi fumuri; am făcut descântece cu legătură de ceapă şi spuză; am ars petică; am stins cărbune; am înghiţit inimi de porumb şi rânză de găină neagră; în sfârşit am chemat o babă ţigancă, vestită în descântece ca să mă caute, şi – trebuie s-a mărturisesc, am dat să cetească rugăciuni de către un popă dintr-o mănăstire mică de la munte, despre care auzeam că face minuni”[9].

Dintr-o scrisoare din noiembrie 1836 trimisă de vestitul oltean Petrache Poenaru către unchiul său Iordache Otetelişanu din Craiova, aflăm că „hapurile lui Morizon” erau folosite şi pentru efectul lor laxativ temporar, însă acestea aveau mai degrabă efecte secundare decât beneficii reale pe termen mai lung: „Grăbesc a înştiinţa d-tale că, după cercetările ce s-au făcut şi aici şi pă alte locuri de lucrarea ce face această doftorie, s-a văzut că, deşi deocamdată se pare a folosi, dar mai la urmă slăbesc stomahul într-atâta încât făr de a lua aceste hapuri sau vreo altă asemenea doftorie tare de curăţenie, omul nu mai poate să dea afară mistuiala […] Eu socotesc neică, că aceste hapuri sunt numai nişte otrăvitoare supstanţe cari întărâtă stomahul şi-l silesc să dea afară ceia ce se coprinde într-însul […] Este însă cunoscut că după noăle înaintări ce a făcut în vremile cele mai după urmă ştiinţa medicinii, s-a găsit că metodul de a se da curăţenii la toate boalele, metod care se întrebuinţează şi până acum de doftorii nemţi cei vechi şi de toţi şarlatanii, este foarte vătămător, atoniseşte stomahul şi paraliceşte toate puterile omului. Aşadar ar fi bine neică, să nu mai iei de aceste hapuri decât când va socoti doftorul să trebuie să iei vreo curăţenie”[10].     

Chiar în opera lui I.L. Caragiale există o descriere în stilul ironic al scriitorului despre efectul „medicamentului”: „…un fel de furnicătură de nervi foarte neplăcută, - o senzaţie analogă cu efectul ce ţi-l produce dulceaţa de vişine după ce ai luat cu ea multă vreme hapurile lui Morizon”[11]

Atât de apreciate au fost aceste „medicamente”, încât Goleştii, boierii autohtoni muşceleni, le foloseau cu multă încredere după cum reiese din corespondenţa purtată în limba franceză[12]

Hapurile şi prafurile lui Morizon nu au adus beneficii reale pentru sănătate, însă s-au bucurat de o popularitate lărgită, nu datorită recomandărilor medicilor şi aşa puţini, ci mai degrabă credinţei generale într-un panaceu, mai ales în acele vremuri în care bolile infecţioase făceau ravagii.




[1] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Prefectura Argeş, dosar 46/1837, f. 1, 2; vezi și G. Barbu, Arta vindecării în Bucureștii de odinioară, Editura Științifică, 1967, p. 261-262.
[2] Bibliografia analitică a periodicelor româneşti, volumul I, 1790-1850, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967, p. 866.
[3] Bibliografia românească modernă, 1831-1918, vol. IV, R-Z, Editura Academiei Române, 1996, p. 588.
[4] C.A. Kuch, Starea de lucruri din Moldova şi Valachia pe la anii 1828 până la 1843, în „Convorbiri literare”, anul XXV, nr. 5, Bucureşti, 1891, p. 407.  
[5] Ibidem, în „Convorbiri literare”, anul XXV, nr. 7, Bucureşti, 1891, p. 578-579.
[6] Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, B.AR. 1601-3100, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 34, 60, 383.
[7] Idem, Catalogul manuscriselor româneşti, B.AR. 4414-5920, vol. IV, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 183.
[8] M. Kogălniceanu, Scrisori, 1834-1849, Editura Minerva, 1913, p. 92-93.
[9] Iacob Negruzzi, Christachi Văicărescu, în Scrieri complete, Copii de pe natură, Scrisori, vol. I, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, Bucureşti, 1893, p. 106.
[10] Corespondenţa lui Petrache Poenaru, în „Arhivele Olteniei”, anul XIII, nr. 74-76, 1934, p. 369-370.  
[11] I.L. Caragiale, Opere, Articole politice şi cronici dramatice, tomul V, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, p. 266.   
[12] George Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti, IV, 1853-1871, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1939, p. 290.   

1.


Obştescul enspector al carantinelor linii Dunării
Ocârmuirii judeţelor(!) Argeşu

Punerea la cale făcută asupra hapurilor şi prafurilor lui Morizon fiind vestită acea ocârmuire de cinstitul Depertament al Trebilor din Lăuntru încă din anul trecut după ce unii din doftorii judeţelor ce-au luat ştiinţă că  vânzarea acestor hapuri încă să urmează pă alocurea urmare împotriva punerii la cale făcută spre a înceta dar odată această obştii vătămătoare vânzare, să mă grăbesc a scrie acei ocârmuiri a privighea mai cu străşnicie asupra împrejurări aceştia şi veriunde să vor dovedi pă dată să să poprească şi să să pecetluiască spre a nu mai putea vinde de către nimeni, iar că va urma întocmai să întoarcă răspuns.
1837 fevruarie 1
No. 503

Arhivele Naţionale – Argeş, fond Prefectura Argeş, dosar 46/1837, f. 1.

2.

Depertamentul Princinilor din Lăuntru
Otcârmuirii judeţului Argeş

Comitetul car. prin otnoşenie cu no. 3 face cunoscut acestui Depertament că în urma punerii la cale ce este făcută pentru poprirea hapurilor lui Morizon, un Hristache Hagi Boiul dintr-acel oraş care mai nainte se afla în rândul neguţătorilor braşoveni acum fără încetare ar fi vânzând asemenea hapuri pe la unii alţii, cerând a să pune la cale cele de cuviinţă, drept aceea să scrie acest otcârmuiri a stârpi cu tot dinadinsul întru poprirea vânzării unor asemenea dohtorii precum i s-au mai scris pentru acestea fără a mai lua-o în băgare de seamă la deşartele pricinuiri a unor acest fel de îndărătnici.
Pentru […]
No. 613, Anul 1837 fevr. 4 

Arhivele Naţionale – Argeş, fond Prefectura Argeş, dosar 46/1837, f. 2.