Despre tratamentele medicamentoase din secolului
al XIX-lea în Ţările Române se cunosc relativ puţine informaţii. În câteva
documente păstrare la Arhivele Naţionale din judeţul Argeş regăsim informaţii
despre nişte „hapuri şi prafuri” numite Morizon care în 1836 erau interzise de
la comercializare în Ţara Românească. Totuşi, un anume Hristache Hagi Boiul din
Piteşti, care se afla în rândul neguţătorilor braşoveni în anul 1837, „fără
încetare ar fi vânzând asemenea hapuri pe la unii alţii”, după cum stă scris în
documentul de arhivă .
Comitetul
Sănătăţii a stabilit că „se îngăduieşte măsurata
întrebuinţare a hapurilor Morizon” în Ţara Românească şi se lăsa
vânzarea liberă în principatul Moldovei unde acest medicament s-a bucurat de o
largă apreciere în rândul boierimii din Iaşi
.
Mai mult, în Moldova a existat chiar
o
popularizare din partea prof. dr. Tolhausen prin editarea la tipografia
Mitropoliei, cu aprobarea cenzurii, a unei traduceri pe filieră franceză a
cărţii „dumisale Morizon ce au eşit în limba ghermană” cu titlul
Instrucţie
în scurt de prinţipurile ighieismului sau a sistemii Morizoniane şi de
întrebuinţarea doftoriei universale de veghetaluri.
Tolhausen sau
Tolhanieu era un neamţ protestant din Frankfurt pe Main care a fost numit
temporar director la Academia mihăileană din Iaşi, iar după înlăturarea sa din
funcţie s-a ocupat cu succes de vânzarea cu patentă a acestor hapuri numite ale
lui Morizon
. Consulul
Prusiei în Moldova, C.A. Kuch relatează astfel despre aceste hapuri: „
Preţul unei cutii ordinare era de şase galbeni şi vânzându-le cu acest preţ,
abia dovedea cu expe
diţia lor muncind de dimineaţă pană în seară. Pe lângă
aceasta el conducea în persoană
cura persoanelor care întrebuinţau aceste hapuri, aşa că nenumărate
trăsuri îl aşteptau dimineaţa
să se
scoale din pat, pentru a-1 conduce pe la casele boiereşti, după ce se
urca în una dintr-însele, toate celelalte porneau în
caravană după dânsul
urmarindu-1 in toate părţile. Niciun
doctor nu se mai vedea chemat la patul vreunui bolnav, farmaciile şedeau pustii şi
cu toţii, medici şi farmacişti, îşi dădeau toate silinţele
pentru ca să împiedice pe acest doctor miraculos de a-şi
urma meseria. Aceasta se
şi
întâmplă, dar numai pe scurt timp. Boierii
se duseră în mare număr la Vodă,
cerându-i să îngăduie din nou domnului Tolhanieu vinderea hapurilor sale şi libera sa practică în ţară.
Domnul
încuviinţă aceasta şi doctorul
rămase încă doi ani cu hapurile sale în deplina activitate. Câştigând o
avere în
semnată, părăsi Moldova şi
Valachia şi plecă înapoi în Bavaria”.
Aceste hapuri
aveau o utilizare universală, adică erau folositoare în orice afecţiune, aşa
cum rezultă din manuscrisele de la Academia Română,
Lămurita prescriere sau
povăţuire pentru întrebuinţarea hapurilor lui Morizon la orişice boală
sau
Doftoria universală a lui Morizon.
În iulie 1836,
în timpul studiilor la Berlin, Mihail Kogălniceanu îi scria mamei sale că
„suferă la piept din pricina vremii” şi
că „doftori” nemţi tămăduiau toate bolile doar cu „deosebite burcuturi (
ape
minerale, n.m.) şi cu feredei (
băi, n.m.)”. Mama sa aflată în
Moldova îi recomanda să folosească cu încredere hapurile lui Morizon care în
mod surprinzător la Berlin erau foarte puţin cunoscute şi prescrise de medici
.
Iacob
Negruzzi, un scriitor originar din Iaşi, ne dă câteva informaţii despre acest
tratament adesea ineficient care îndemna bolnavul mai degrabă să (re)apeleze la
superstiţiile şi leacurile tradiţionale moldoveneşti: „Am întrebuinţat toate
mijloacele aşa numite universale: hapuri de Morizon am înghiţit multă vreme,
începând cu câte trei pe zi şi ajungând crescendo până la treizeci şi nouă; am
băut siropul Pagliano; am făcut tot ce prescriu Holoway, Raspail, Baumscheidt
şi contele Mattei. Văzând că aceste mijloace universale bune pentru toţi, mie
nu-mi foloseau, m-am întors la curele noastre naţionale, m-am supus la salcie
şi fumuri; am făcut descântece cu legătură de ceapă şi spuză; am ars petică; am
stins cărbune; am înghiţit inimi de porumb şi rânză de găină neagră; în sfârşit
am chemat o babă ţigancă, vestită în descântece ca să mă caute, şi – trebuie
s-a mărturisesc, am dat să cetească rugăciuni de către un popă dintr-o
mănăstire mică de la munte, despre care auzeam că face minuni”
.
Dintr-o
scrisoare din noiembrie 1836 trimisă de vestitul oltean Petrache Poenaru către
unchiul său Iordache Otetelişanu din Craiova, aflăm că „hapurile lui Morizon”
erau folosite şi pentru efectul lor laxativ temporar, însă acestea aveau mai
degrabă efecte secundare decât beneficii reale pe termen mai lung: „Grăbesc a
înştiinţa d-tale că, după cercetările ce s-au făcut şi aici şi pă alte locuri
de lucrarea ce face această doftorie, s-a văzut că, deşi deocamdată se pare a
folosi, dar mai la urmă slăbesc stomahul într-atâta încât făr de a lua aceste
hapuri sau vreo altă asemenea doftorie tare de curăţenie, omul nu mai poate să
dea afară mistuiala […] Eu socotesc neică, că aceste hapuri sunt numai nişte
otrăvitoare supstanţe cari întărâtă stomahul şi-l silesc să dea afară ceia ce
se coprinde într-însul […] Este însă cunoscut că după noăle înaintări ce a
făcut în vremile cele mai după urmă ştiinţa medicinii, s-a găsit că metodul de
a se da curăţenii la toate boalele, metod care se întrebuinţează şi până acum
de doftorii nemţi cei vechi şi de toţi şarlatanii, este foarte vătămător,
atoniseşte stomahul şi paraliceşte toate puterile omului. Aşadar ar fi bine
neică, să nu mai iei de aceste hapuri decât când va socoti doftorul să trebuie
să iei vreo curăţenie”
.
Chiar în opera
lui I.L. Caragiale există o descriere în stilul ironic al scriitorului despre
efectul „medicamentului”: „…un fel de furnicătură de nervi foarte neplăcută, -
o senzaţie analogă cu efectul ce ţi-l produce dulceaţa de vişine după ce ai
luat cu ea multă vreme hapurile lui Morizon”
.
Atât de
apreciate au fost aceste „medicamente”, încât Goleştii, boierii autohtoni
muşceleni, le foloseau cu multă încredere după cum reiese din corespondenţa
purtată în limba franceză
.
Hapurile şi
prafurile lui Morizon nu au adus beneficii reale pentru sănătate, însă s-au
bucurat de o popularitate lărgită, nu datorită recomandărilor medicilor şi aşa
puţini, ci mai degrabă credinţei generale într-un panaceu, mai ales în acele vremuri în
care bolile infecţioase făceau ravagii.
1.
Obştescul enspector al carantinelor linii Dunării
Ocârmuirii judeţelor(!) Argeşu
Punerea la cale făcută asupra hapurilor şi prafurilor lui
Morizon fiind vestită acea ocârmuire de cinstitul Depertament al Trebilor din
Lăuntru încă din anul trecut după ce unii din doftorii judeţelor ce-au luat
ştiinţă că vânzarea acestor hapuri încă
să urmează pă alocurea urmare împotriva punerii la cale făcută spre a înceta
dar odată această obştii vătămătoare vânzare, să mă grăbesc a scrie acei
ocârmuiri a privighea mai cu străşnicie asupra împrejurări aceştia şi veriunde
să vor dovedi pă dată să să poprească şi să să pecetluiască spre a nu mai putea
vinde de către nimeni, iar că va urma întocmai să întoarcă răspuns.
1837 fevruarie 1
No. 503
 |
| Arhivele Naţionale – Argeş, fond Prefectura Argeş,
dosar 46/1837, f. 1. |
2.
Depertamentul Princinilor din Lăuntru
Otcârmuirii judeţului Argeş
Comitetul car. prin otnoşenie cu no. 3 face cunoscut
acestui Depertament că în urma punerii la cale ce este făcută pentru poprirea
hapurilor lui Morizon, un Hristache Hagi Boiul dintr-acel oraş care mai nainte
se afla în rândul neguţătorilor braşoveni acum fără încetare ar fi vânzând
asemenea hapuri pe la unii alţii, cerând a să pune la cale cele de cuviinţă,
drept aceea să scrie acest otcârmuiri a stârpi cu tot dinadinsul întru poprirea
vânzării unor asemenea dohtorii precum i s-au mai scris pentru acestea fără a
mai lua-o în băgare de seamă la deşartele pricinuiri a unor acest fel de
îndărătnici.
Pentru […]
No. 613, Anul 1837 fevr. 4
 |
| Arhivele Naţionale – Argeş, fond Prefectura Argeş,
dosar 46/1837, f. 2. |
