Contribuţii documentare referitoare la istoricul Bisericii Sf. Nicolae din Piteşti (I)

 Scurt istoric [1]

Biserica a fost construită de mahalagii piteşteni în anul 1812, pe locul unei vechi biserici datând din secolul al XVIII-lea, care s-a dărâmat în urma cutremurului din anul 1802. A fost afectată de incendiului din 1848 care a mistuit o parte din clădirile oraşului, mai apoi rezidită a treia oară de enoriaşi în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza când a fost mărită, cu două turle înalte, care se vedeau din depărtare, fiind resfinţită de protopopul judeţului Argeş, N. Constantinescu, la 30 noiembrie 1867[2]. Biserica a avut o suprafaţă clădită de 252 mp şi un teren, curte şi grădină, de 476 mp[3].


Din anul 1893, când prin lege se introduce o nouă organizare bisericească, biserica Sf. Nicolae devine filială (subordonată) a parohiei Sf. Gheorghe din Piteşti[4], iar din 1915 este transformată în biserică parohială şi îşi alege o epitropie de sine stătătoare, după cum cerea legea clerului, situaţie care a nemulţumit pe unii preoţi de la Biserica Sf. Gheorghe. Preotul econom Dumitru Angelescu de la Sf. Nicolae se plângea superiorilor că un anume preot de la Sf. Gheorghe a reacţionat într-un mod abuziv atunci când i-a cerut o listă cu enoriaşii cu drept de vot, pentru a alcătui epitropia bisericii, aşa cum cerea legea: „Sf<inţia> sa însă, luând adresa din mâna paracliserului ce l-am trimis a aruncat-o jos şi a început să mă insulte şi pe mine şi pe paracliserul bisericii Radu Necşuţ cu cele mai triviale vorbe, înjurându-ne de părinţi, faţă fiind şi paracliserul bisericii Sf. Gheorghe”[5].

Amprentă sigilară în cerneală (din 1915)

Direcţia Generală a Cultelor reprezentată de St. Brădişteanu din cadrul Ministerului Cultelor şi al Artelor, ministru fiind Octavian Goga, în Guvernul General Alexandru Averescu (13.03.1920 – 16.12.1921), a trimis în prima zi a anului 1921 o circulară prin care solicita preoţilor să întocmească mici monografii care să schiţeze în linii generale viaţa fiecărei parohii. Preotul Angelescu de la Biserica Sf. Nicolae a dat un răspuns la această circulară-chestionar cuprinzând informaţii despre viaţa morală şi socială a enoriaşilor: „Majoritatea poporului din această parohie nu este de admirat, dar nici de criticat, ci o stare mijlocie având în sine şi binele şi răul, căci aşa este alcătuită firea omului, cu calităţi şi defecte inerente. Şi în această parohie, precum cred, ci în toate parohiile de oraşe bântuiesc mai ales următoarele viţii ereditare vieţii de oraşe şi anume: beţia, luxuria şi cartoforia. Aceste viţii în prezent cam lâncezesc din cauză că băuturile alcoolice fiind prea scumpe, beţia urmează să se modereze, iar luxuria fiind soră bună cu beţia şi prea adesea provocată de beţie, a urmat ca şi ea să se mai înfrâneze. Pentru cartoforie alte piedici au contribuit să o mai împuţineze precum: scumpirea traiului, a îmbrăcămintei, încălţămintei, a dispenselor, diferite dispoziţiuni poliţieneşti etc. Astăzi însă un alt viţiu bântuieşte cu furie şi anume: dorinţa neînfrânată de îmbogăţire. Nivelul mintal, întrucât a scăzut, s-a pervertit şi s-a materializat, încât astăzi afară de puţine suflete nobile masa sa comună nu are alt ideal decât să se culce sărac şi să se scoale bogat. De aici specula neruşinată a negustorului, luarea de mită a funcţionarului, ingeniozitatea planurilor criminale şi infame ale oamenilor de afaceri aşa că astăzi, mai mult ca oricând, se adevereşte vechiul proverb roman «Homo hominis lupus est, non homo». Legăturile enoriaşilor cu biserica nu sunt nici prea strânse, dar nici aşa slabe. În această privinţă poporul român moşteneşte defectele străbunilor săi romani care nu erau nici prea creduli în ale bisericii, dar nici ireligioşi; având biserica o neglijare, iar neavând o reclamare, tot asemenea sentimente au şi enoriaşii de astăzi. Atitudinea autorităţilor locale faţă de biserică nu este ostilă, dar nici interesată, întrucât fiecare autoritate avându-şi atribuţiunile ei se interesează de ele, iar biserica este lăsată în grija autorităţilor de care depinde. Poate în noua lege organică a bisericii române se va introduce vreo dispoziţie salutară ca orice autoritate locală să ocrotească, să ajute şi să pună umărul la îndeplinirea rolului ei moral, cultural şi social, convinse fiind că lucrând astfel, lucrează pentru binele ţării şi al neamului”[6].


De asemenea, preotul Angelescu se avântă în consideraţii despre „mişcarea economică în parohie”, susţinând că: „Industria casnică este foarte puţin dezvoltată în această parohie afară de rare excepţiuni. Au pierit acele timpuri de fericită memorie când în familii se lucra: tricotaj, broderie, gherghef, scoarţe, chiline precum şi alte produse casnice lucrate cu fineţe şi artă vrednice de admirat şi care făceau onoarea şi fala femeii românce pe lângă economia ce o lăsa în casă şi exemplul frumos ce-l da copiilor. Ar fi de dorit ca industria casnică să reînvie fiindcă această mică bogăţie familiară dezvoltată pe o scară întinsă poate cu timpul să devină un izvor de bogăţie naţională. În proscenarea acestui scop cred că ar fi bine să se înfiinţeze expoziţii permanente în toate oraşele ţării unde se vor expune spre vânzare produsele industriei casnice. O comisiune locală va avea rolul să le aranjeze şi să stimuleze familiile la lucru. Apoi o altă comisie centrală compusă din persoane cu iubire de neam şi de arta lui, va vizita expoziţiile locale din când în când va cumpăra mare parte din obiectele expuse şi le va expune în alte expoziţii tot permanente centrale stabilite în centrele cele mari unde se vor vinde publicului amator sau se vor vinde în străinătate. Această idee în trăsuri liniare poate fi dezvoltată, complectată şi reglementată şi cu timpul urmărită fiind de oameni integri capabili şi cu dor de binele ţării, poate să adună mari foloase neamului. Un exemplu foarte trist şi care ar trebui să ne înveţe minte l-am îndurat în timpul ocupaţiunii nemţeşti când toată pânzăria a dispărut de pe piaţă fiind rechiziţionată şi atunci populaţia neavând de unde să mai cumpere pânză streină a ajuns să poarte cămeşi zdrenţuite, iar unii jumătăţi de cămeşi, într-o ţară hărăzită de Dumnezeu cu un pământ foarte roditor în care şi bogat şi sărac ar putea să aibă linjeria în olandă de România, întrucât cultura cânepii şi a inului la noi produce recoltă foarte abundentă şi superioară”[7].


Preotul Angelescu se plângea primarului oraşului că biserica Sf. Nicolae, fostă catedrală a oraşului, se găsea „cea mai urgisită între bisericile din Piteşti în ce priveşte mijloacele de întreţinere cum şi în ce priveşte numărul enoriaşilor având cea mai mică enorie între celelalte, adică cu 58 enoriaşi şi parte dintre dânşii figurând numai pe listă, fără a fi enoriaşi de fapt” şi că „biserica nu a mai fost reparată de mai mult de un sfert de veac, acoperişul s-a perforat mai peste tot şi apa din ploaie a pătruns prin zidul boltei şi astăzi până în biserică, cauzând deocamdată slăbirea zidului boltei, deteriorarea picturii şi în curând căderea tencuielii de pe boltă”[8]. De asemenea, împrejmuirea bisericii era în ruină după cum îi scria Gr. Chiriţescu şi alţi 48 de enoriaşi primarului oraşului astfel: „Ştiţi că împrejmuirea Bisericii Sf. Nicolae care este în centrul oraşului este într-o stare de ruină astfel că dă un aspect foarte urât şi orice străin vizitator îşi poate face o idee neplăcută de oraşul nostru”[9].


În vara anului 1933, Divizia a III-a Piteşti aflată sub comanda generalului Antonescu a solicitat ca biserica Sf. Nicolae care avea cei mai puţin enoriaşi, dintre care unii flotanţi, să fie folosită pe post de biserică militară. Adunarea, consiliul şi epitropia parohială au hotărât să dea curs acestei solicitări prin care biserica să servească de capelă a garnizoanei din Piteşti, până când aceasta din urmă va dispune de mijloace spre a-şi construi o biserică proprie. În schimb, episcopul Nichita a refuzat în 1934 să aprobe această transformare argumentând că era doar o singură biserică în parohie şi „canoanele şi legiuirile bisericeşti ne opresc a schimba destinaţia unei biserici sau a o înstrăina”, după cum afirma acesta[10].


Iată cum descrisa în 1936, noul preot în funcţie, Paraschiv Popescu, starea religioasă şi morală din parohia sa: „Parohia bisericii Sf. Nicolae cuprinde o enorie numai de 89 familii care nu o pot lăuda din punct de vedere religios-moral căci oricâte sforţări am făcut în timp de un an de la venirea mea la această biserică – predici, cântare bine studiată şi simţită, acum mă străduiesc să formez şi un mic cor – tot n-am putut să-i îndrept pe calea bisericii decât prea puţini […] Misterul acestei răceli nu este greu de pătruns dacă vom spune că majoritatea credincioşilor acestei biserici sunt bine înstăriţi din punct de vedere material şi nu mai văd altceva decât o acumulare de bogăţie trecătoare, pe când pe cea veşnică, fie că o înţeleg, fie că nu o înţeleg, dar nu o agonisesc”, iar despre starea în care se înfăţişează locaşul bisericii, acelaşi preot a consemnat că: „E prea trist a mai vorbi despre înfăţişarea bisericii Sf. Nicolae, biserică de centru, aşezată într-o poziţiune dintre cele mai frumoase. Ce contrast izbitor între situaţia sa geografică şi înfăţişarea sa umilă, săracă, prea săracă şi părăsită. Nu vreau să critic administraţia fostului paroh care s-a îngrijit pe cât a putut ca banul ce l-a agonisit să-l păstreze pentru reparaţie integrală, dar banul pus spre păstrare şi fructificare s-a pierdut odată cu situaţia anormală în care ajunsese băncile şi biserica a rămas tot umilă, tot sărăcită, cu lipsuri greu de împlinit. Nu ştiu de ce trebuie să te apuci mai înainte că nimic bun nu mai găseşti; acoperişul, afară de turle, găurit, pereţii burduşiţi, un singur rând de geamuri în afară, iar înăuntru şi mai trist: strane vechi incomplete, mobilier putred vechi, pictura pe alocuri aşa de ştearsă că nu se mai cunoaşte nimic. Anul acesta s-a făcut o îmbunătăţire înăuntrul ei introducându-se lumină electrică prin ajutorul pe care l-am câştigat de la onor primăria oraşului şi din ce-am mai putut economisi. S-a mai procurat un clopot mai mare pe lângă cel mic cu care rămăsese de la ocupaţia trupelor străine 1916, din banii strânşi de mine personal şi de un domn consilier de la bunii creştini din oraş. S-au mai găsit câteva covoare, am cumpărat un rând de veşminte mai modeste căci nu am găsit şi în sfârşit mă străduiesc să fie o curăţenie cât se poate de mare pentru a mai acoperi lipsa şi învechirea”[11].


De-a lungul timpului, biserica a primit diverse donaţii din partea enoriaşilor. În anul 1873, farmacistul Ştefan Babic a dăruit bisericii un ceas care a fost instalat în turla clopotniţei fiind conectat cu clopotul bisericii care anunţa astfel trecerea timpului, de se auzea în tot oraşul, de aceea biserica fiind supranumită „Biserica cu ceas”.


În anul 1884, Casa MS Regele Carol I a donat un policandru de alamă, poleit, cu 32 de lumini[12] care avea următoarea inscripţie: „Închină bisericii din oraşul Piteşti cu hramul sfântul şi făcătorul de minuni Nicolae, Carol I al României acest odor în amintirea zilelor de 9 mai 1866, 10 mai 1878 şi zilei de 14 decembrie 1877, ziua reîntoarcerii acasă după izbânzile din Bulgaria”[13]. Biserica a contribuit cu obiecte de cult vechi, în special icoanele împărăteşti de la tâmplă, pentru înfiinţarea unor colecţii muzeale în urma solicitărilor venite din partea lui Gr. Tocilescu.


În timpul primului război mondial, cele două clopote din turla bisericii, au fost confiscate de armata de ocupaţie germană, fiind estimate ca pagubă de război ce se ridica la suma de 6.000 lei[14].


În 1921 avea următoarele cărţi de cult mai vechi: un Apostol tipărit la Episcopia Râmnicului (1847), o Liturghie tipărită la Sibiu (1827), o Evanghelie tipărită la Mitropolia Bucureşti (1842) şi un Triod în greceşte (1814).





















Într-o perioadă de maximă represiune faţă de biserică şi de slujitorii ei, în mod inexplicabil, Biserica Sf. Nicolae a fost inclusă prin hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1160 din 1955 pe lista monumentelor istorice din România. Tot printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, cu nr. 387 din 23 aprilie 1962, preşedintele Gh. Maurer, a semnat pentru scoaterea bisericii de pe lista monumentelor istorice, iar Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri a avizat favorabil demolarea ei[15]. Nu a existat nicio împotrivire vizibilă faţă de această măsură având în vedere că ultimul preotul paroh, Florian Sămărescu, era condamnat la închisoare încă din anul 1959 ca „duşman al poporului”.


Din această biserica s-au mai păstrate doar câteva urme materiale care au ajuns în posesia Muzeului Judeţean Argeş (ceasul din turlă şi pisania spartă), la biserica din satul Enculeşti – Valea Mare (policandrul dăruit de regele Carol I şi un clopot), la biserica Sf. Treime din Piteşti (sfeşnicele împărăteşti) şi la biserica din satul Podu Broşteni – Costeşti (al doilea clopot)[16].

Biserica în anul demolării (1962)

Personalul bisericesc

În arhiva Episcopiei Argeşului s-au păstrat documente referitoare la preoţii de la Biserica Sf. Nicolae din Piteşti despre care s-a mai scris, într-un mod elogios[17], însă realitatea care transpare din documentele de arhivă este adesea mult mai nuanţată.


În anul 1847, Alecu Preda cojocarul din Piteşti se plângea direct episcopului de Argeş, Samuil Tărtăşescu Sinadon că preotul David de la Biserica Sf. Nicolae „de care geme mai toată mahalaoa după deal pentru multele zurbalâcuri ce urmează”, l-a bătut şi i-a spart capul în două locuri[18].


În anul 1870, preotul Dimitrie duhovnic de la Biserica Sf. Treime din Piteşti se „tânguia” protopopului judeţului, Mihalache Minea Sachelarie, că preoţii Alexandru Antonescu de la o biserică din oraş, fără să fie nominalizată, şi Nicolae Mateescu de la Biserica Sf. Nicolae, i-au adus diferite injurii având la bază unele rivalităţi politice. Aceşti preoţi pârâţi care declarau că sunt vecini „ce ne desparte numai gardul”, se scuzau în faţa autorităţilor superioare ecleziastice pentru conflictul ivit între ei, întrucât fiind vecini, în mod inexorabil se ajungea la certuri...[19].


Dintr-o statistică întocmită în anul 1864 de Protopopiatul plaselor Piteşti, Găleşeşti şi Cotmeana reiese că Biserica Sf. Nicolae din Piteşti avea o parohie restrânsă cu 35 de familii şi doi preoţi: Voicu Constantinescu, căsătorit cu Măndica, hirotonisit la 30 mai 1858, în vârstă de 36 ani, care a funcţionat până în anul 1895; Nicolae Mateescu (scris şi Nae Matheescu), hirotonisit la 2 ianuarie 1858, în vârstă de 31 ani care a funcţionat până în anul 1901[20].


Din 1901 a urmat preotul Dumitru Angelescu, născut în 1859, în comuna Potcoava, judeţul Olt şi hirotonit în 1881 la biserica Domnească din Curtea de Argeş. S-a căsătorit în 1880 cu Ana, fiica protopopului Gheorghe Iconomu, cu care a avut 5 copii: 3 băieţi şi 2 fete, despre care afirma în 1921 că: „Fetele sunt căsătorite, băieţii sunt militari: unul a pierit în război şi doi sunt maiori în activitate”.


A terminat seminarul complet: cursul inferior cu atestatul Seminarului din Curtea de Argeş nr. 445/1873 şi cursul superior cu atestatul Seminarului Central din Bucureşti nr. 14/1876. La început a fost numit preot paroh la Biserica Domnească din Curtea de Argeş şi profesor provizoriu de religie la Seminarul din Curtea de Argeş cu decretul ministrului Instrucţiunii nr. 10.824/1883, prin concurs, apoi cu titlu definitiv prin decretul nr. 5.766/1893 unde a funcţionat până la desfiinţarea Seminarului de Argeş în anul 1901, când prin decretul nr. 5.932/1901 a fost transferat cu aceleaşi drepturi profesor de religie la Liceul din Piteşti şi Şcoala profesională de fete la care a funcţionat până la 1914 când şi-a întocmit actele de pensionare din profesorat, rămânând ca iconom la biserica Sf. Nicolae, cu ordinul Episcopiei şi a Ministerului Cultelor.


În administraţia şi justiţia eparhiei Argeş a fost numit predicator al Sf. Episcopii cu ordinul Ministrului Cultelor nr. 504/1881, director al cancelariei Sf. Episcopii cu ordinul 18.039/1886. În mai multe rânduri a fost numit membru în Consistoriul Eparhiei Argeş şi apoi membru şi preşedinte în Consistoriul apelativ cu ordinul ministrului Cultelor nr. 8.162/1906 şi al Episcopiei nr. 853/1908.


Ca recompense i s-au dat ranguri bisericeşti de protonotar, sachelar şi iconom, apoi medalia jubiliară Carol I cu brevetul ministrului de Externe nr. 1.716/1906 şi medalia clasa I „Răsplata muncii în învăţământ” cu brevetul MS Regelui Ferdinand I nr. 1.651/1915 primit cu ordinul ministrului Instrucţiunii Publice nr. 41.614/1915. A susţinut conferinţe şi discursuri în parte publicate, iar altele aflate în manuscrise.


De la 1 august 1935, preot paroh este numit Paraschiv Popescu, licenţiat în Teologie, hirotonit 16 octombrie 1934, născut în comuna Ungheni, în anul 1906. Preotul a fost numit „preot confesor de armată pe timpul campaniei” prin ordinul M.A.N. din 1934. A predat religia la Şcoala primară de băieţi nr. 3 din Piteşti unde suplinea în acelaşi timp pe învăţătorul concentrat[21]. Între 5-28 iulie 1939, preotul paroh a fost chemat la cursurile de iniţiere străjerească la Centrul de îndrumare Breaza fiind suplinit în această perioadă de preotul ajutător şi pensionar D. Angelescu. Nu e de mirare că în februarie 1939, Ţinutul Bucegi a trimis un ordin prin care preoţii erau informaţi că „Salutul se va face prin ridicarea braţului drept în sus şi pronunţarea cuvântului Sănătate”[22].


Ultimul preot paroh a fost Florian Sămărăscu, născut la 16 august 1910 în comuna Sămara, Argeş, era fiul lui Ioan şi Teodora şi căsătorit cu Maria Darie. A fost licenţiat în Teologie, secretar eparhial din 1937, hirotonit preot la 29 mai 1939, numit confesor al legiunilor de străjeri şi profesor de religie la Şcoala de cântăreţi „Ep. Nichita”[23]. A fost arestat în mod abuziv şi judecat sumar de Tribunalul Militar Craiova, fiind condamnat în anul 1959 la patru ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”(art. 209 C.P.), iar perioada de detenţie dură s-a scurs în principalele închisori pentru deţinuţi politici din gulagul românesc: Jilava, Aiud, Botoşani şi Gherla. În fişa matricolă penală pe care autorităţile represive ale vremii i-au întocmit-o a fost trecut iniţial ca apartenenţă politică la PNL, mai apoi s-a revenit, fiind reîncadrat ca „legionar”[24].


Preotul Sămărăscu a fost un apropiat al lui Constantin Zamfirescu - Căteasca (n. 19.01.1896, Căteasca – d. 16.12.1963, Botoşani), membru al PNL – Brătianu, fost subsecretar la Ministerul Producţiei de Război în perioada noiembrie 1944 - martie 1945, arestat în 1950 şi condamnat tot în anul 1959 la şase ani de închisoare de către acelaşi Tribunal Militar Craiova.

Personalul auxiliar

Funcţia de paracliser sau ţârcovnic a fost adesea vacantă din cauza veniturilor bisericii care erau reduse, fiind îndeplinită intermitent, pentru perioade scurte de timp, de unii elevi de la Şcoala de Cântăreţi din Piteşti[25]. De-a lungul timpului, din personalul auxiliar stabil s-a remarcat: Radu Necşuţ, născut în 1886, căsătorit cu Sevastiţa cu care avea doi copii, fiind domiciliaţi în comuna Găvana. A fost paracliser în perioada 1908-1915, iar din 1915 este numit cântăreţ al II-lea. Făcea parte din contingentul 1909 şi a fost mobilizat ca soldat dispensat „lăsat la partea sedentară” a Regimentului 4 Argeş.


Cântăreţ I a fost Ion Limberea care în ajunul ocupaţiei germane, la 15 noiembrie 1916, a părăsit postul şi s-a refugiat în Moldova[26]. În 1939, cantor II era Ion N. Tudor (n. 1915) care a fost transferat la biserica Sf. Ioan din Piteşti, iar în locul acestuia a fost numit din aprilie 1939, Dumitru Herăscu (n. 1902, Şerbăneşti), de la parohia Şerbăneşti Păteşti; Ion R. Totan (n. 1912, Cotmeana) absolvent al Şcolii de cântăreţi, transferat la parohie în 1937.

Averea bisericii.

Epitropii bisericii, Eftimie Niculau şi Nicolae Chirculescu au intentat în anul 1856 la Tribunalul Argeş o acţiune de revendicare a unei porţiuni de moşie din trupul satului Geamăna, numită Vătăşeşti, care era stăpânită de serdarul Ştefan Jianu şi de urmaşii clucerului Nicolae Socolescu[27]. În 1863, Tribunalul Argeş a dat câştig de cauză bisericii şi îi recunoştea acesteia dreptul de stăpânire asupra terenului de danie de la o anume Despa preoteasa de 324 stânjeni, aflat pe lângă hotarul Piteştilor, aşa cum reiese din ocolniţa moşiei Geamăna[28]. Hotărârea Tribunalului Argeş este atacată la Curtea de Apel Bucureşti unde prin sentinţa definitivă din 1873, biserica nu mai primeşte recunoaşterea dreptului de stăpânire asupra stânjenilor din moşia Geamăna[29].


Deşi a pierdut terenul din afara Piteştiului, biserica mai avea în anul 1877 în oraş o avere imobiliară impresionantă: şapte terenuri cu embatic în străzile Brătianu (3), Lascăr Catargiu (1) şi Fântâni (3), pe care s-au construit case de-a lungul timpului (casa maiorului Roşulescu, str. Brătianu 22, casa maiorul Dimitrie Constantinescu căsătorit cu Marioara Rădulescu, str. Griviţa 15)[30]; alte două terenuri din centrul oraşului au fost luate de primărie fiind trecute în domeniul public; deţinea patru prăvălii în zona centrală care erau închiriate unor comercianţi diverşi (trei în strada Şerban Vodă, culoarea Roşie) şi una în strada Doamna Bălaşa[31]. Deşi avea multe proprietăţi imobiliare biserica nu avea în 1877 nicio cristelniţă pentru botezul copiilor şi a cumpărat una de aramă abia în 1879 de la un anume Dumitru Tokanie[32].


De-a lungul timpului o parte din terenurile cu embatic au fost răscumpărate de proprietarii caselor, aşa cum a procedat evreica Mina Frischtak domiciliată în Piteşti, str. Brătianu, 28 care a cumpărat casa de la moştenitorii decedatului căpitan Gr. Constantinescu şi a plătit epitropiei bisericii suma de 780 lei, după calculul Ministerului Cultelor, adică răscumpărarea de veci a embaticului anual multiplicat de 60 de ori[33].


Preotul Nicolae Mateescu a fost primul care s-a preocupat în mod serios de administrarea averii bisericii şi de stare financiară a parohiei. El se plângea autorităţilor administrative şi ecleziastice superioare că preoţii şi epitropii din trecut nu s-au preocupat îndeaproape pentru administrarea bunurilor funciare.


Biserica realiza cele mai mari venituri în urma închirierii prăvăliilor, în special din chiria restaurantului „Cafe de France” şi mai apoi a „Halei de Bere”[34]. În 1879 s-au făcut investiţii la prăvălia bisericii, „Cafe de France” unde s-a montat o sobă de fier şi s-a aşternut o pardoseală nouă. Cu această ocazie s-a reparat şi turla bisericii de către evreul Herşiu (Haim) Avram[35]. Din nou, în 1901, s-a refăcut acoperişul clopotniţei de către acelaşi tinichigiu evreu, cu aprobarea epitropilor C. Dimitrescu şi P.D. Muşetescu şi a arhitectului oraşului, Angelo Delnevo[36].


De cele mai multe ori chiriaşii erau îndărătnici şi încercau să se eschiveze de la plata chiriilor faţă de biserică deoarece, pe bună dreptate, unele prăvălii aveau acoperişul vechi din şiţă mare prin care apa şi zăpada intrau lesne[37]. Pentru recuperarea chiriilor restante, preotul Mateescu a apelat de-a lungul timpului la instanţa de judecată pentru a soluţiona aceste diferende. Biserica s-a judecat cu Petrache Grigoriu cafegiu, Ghiţă Paraschivescu, Iosif Ionescu care erau acuzaţi că sunt răi platnici[38].


În anul 1898 epitropia bisericii Sf. Gheorghe a fost nevoită să facă un împrumut de 1.500 lei la Societatea Economică de Argeş pentru a construi o prăvălie şi o magazie în locul celor care urmau să fie dărâmate de primăria Piteşti, întrucât clădirile vechi din strada Şerban Vodă „conform regulamentului comunal relativ la salubritate şi înfrumuseţarea comunei nu se mai poate(sic!) tolera”. Între 1898-1899 cu ajutorul antreprenorului Anton Bamffi s-a ridicat o altă clădire în care s-a înfiinţat berăria şi restaurantul „Hala cu Bere” de 300 mp, cu 5-7 camere şi 150 mp de teren pe care se afla o grădină de vară[39].


Prin actul de vânzare autentificat de Tribunalul Argeş la nr. 429/1910[40], biserica a vândut primăriei oraşului, pentru utilitate publică, în vederea lărgirii străzii Plevna, două imobile cu terenurile lor în centrul oraşului, în suprafaţă totală de circa 130 mp cu suma de 12.000 lei, înscrisuri funciare urbane Bucureşti 5%, pentru care primăria plătea bisericii un procent anual de 600 lei. În 1915 când biserica este transformată în parohie mai avea decât o singură prăvălie – „Hala cu Bere”.


Pentru a găsi o altă sursă de venit facilă în timpul războiului (1916), epitropia a scos la licitaţie publică cu aprobarea ministerului Cultelor, 14 bucăţi de piatră (lespezi, cruci rupte, pisanii), „de când înmormântările se făceau în jurul bisericii”, după cum afirma preotul paroh Angelescu. Pietrele s-au vândut cu 835 lei în condiţiile în care „Hala cu Bere” aducea un venit din chirie de 370 lei în 1916-1917, fiind cumpărate de maistrul pietrar Nicola Kaghiorghes, Nicolae Simtion şi Bretto Domenico din Piteşti.


De-a lungul timpului „Hala cu Bere” a fost închiriată evreului Gheorghe Markus, căsătorit cu Ana, căruia Ministerul de Finanţe la 10 martie 1916 i-a anulat brevetul de licenţă în baza căruia îşi exercita comerţul de berărie şi restaurant[41], între 1921-1925 lui Iancu Georgescu Busuioc care a subînchiriat lui Jean Nicolescu şi Fabricii de Bere Luther din Bucureşti[42].


În 1922, epitropia a dorit să vândă acest imobil deoarece susţinea că: „Acum s-a ivit un muşteriu ca să cumpere acest imobil oferind suma de 200.000 lei şi orice alte cheltuieli de taxe, timbru, avocat care îl priveşte pe dânsul”; „Epitropia având în vedere că preţul ce s-a oferit pentru cumpărarea acestui imobil este convenabil deoarece plasat în bonuri ar aduce bisericii un venit anual mai mare decât chiria anuală de 7.000 lei şi având în vedere că construcţia imobilului fiind slabă, într-o cărămidă, cere pe fiecare an cheltuieli de reparaţie mai ales că tabla de pe înveliş mai peste tot este perforată de rugină” şi solicita aprobarea d-lui ministru al Cultelor[43]. Cert e că ministerul a refuzat vânzarea şi în aprilie 1925 imobilul din strada Şerban Vodă 99 a fost închiriat pe o perioadă de 5 ani, cu o chirie anuală de 70.000 lei, fraţilor Cristache şi Nicolae Cristescu care au înfiinţat în imobil „Cofetăria şi cafeneaua Fraţii Christescu”. La licitaţie din anul 1930 s-au prezentat decât doi concurenţi, între care şi vechiul chiriaş, C. Cristescu care a oferit mai puţin decât plătise chiria în trecut, oferind anual suma de 60.000. Până la aprobarea licitaţiei de către consiliul eparhial, se iveşte Gh. Gall, proprietarul cinematografului „Aquila” din Piteşti care oferă suma de 80.000 lei pentru imobil. Supraoferta făcută de Gh. Gall, deşi nu a fost introdusă în termen, era mai tentantă din punct de vedere financiar, chiar cu riscul contestaţiei în instanţă din partea lui C. Cristescu. De aceea, între Gh. Gall şi preotul Angelescu a intervenit o înţelegere prin care primul se obliga să suporte toate cheltuielile procesului până la terminare, fără să aibă vreo pretenţie de despăgubire din partea bisericii[44].


Prin sentinţa Tribunalului Argeş din 1930, chiriaşul Cristescu a fost obligat să evacueze de îndată prăvălia care s-a scos din nou la licitaţie fiind adjudecată bineînţeles de Gh. Gall. Deşi era în perioada crizei financiare, noul chiriaş a transformat sălile prăvăliei în primul cinematograf sonor din Piteşti care în curând a intrat în incapacitate de a plăti ratele chiriei anuale, fiind acţionat în judecată pentru recuperarea datoriilor (sentinţa civilă nr. 164 din 1932 a Tribunalului Argeş). Cu toate acestea, Gh. Gall a continuat să folosească imobilul bisericii până în anul 1935 când câştigă următoarea licitaţie pentru alţi 5 ani.


Banii rezultaţi din închirierea acestui imobil erau insuficienţi şi preotul Dumitru Angelescu a încercat să aducă venituri bisericii din plasamente financiare. Excedentul bugetar anual era investit, cu acordul epitropiei, în bonuri funciare şi se solicita adesea să fie autorizat sindicul Bursei Bucureşti ca „să cumpere titluri ale Împrumutului Naţional 5% pe numele epitropiei parohiei Bisericii Sf. Nicolae din Piteşti”[45]. Efectele financiare deţinute de biserică la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni Bucureşti au fost retrase spre a fi depuse la sucursala Băncii Naţionale din Piteşti după cum urmează: Împrumutul Naţional 5% din 1916, Împrumutul Unirii 5% din 1919. Sucursala Băncii Naţionale din Piteşti a refuzat să primească aceste sume în cupoane de valoare fiind „prea neînsemnate” şi s-au depus la Banca Tehnică din Piteşti, al cărei director era epitropul Apostol Dima[46]. În bugetul de venituri şi cheltuieli din 1935 s-a trecut de preotul paroh Paraschiv Popescu că: „La suma de 296.810 lei depusă în numerar la Banca „Înfrăţirea” din Curtea de Argeş, precum şi la suma de lei în numerar 38.500 lei depusă la Banca Tehnică Argeşeană Piteşti nu s-a primit nicio dobândă, până ce băncile vor începe a funcţiona”[47], fiind în perioada de refacere după criza financiară mondială.

Epitropi şi enoriaşi

Administraţia Casei Bisericii arăta că: „Fiecare parohie avea o epitropie compusă din preotul paroh ca preşedinte, un membru numit de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii şi un membru ales de enoriaşi şi confirmat de acelaşi minister”[48]. Deşi s-a aflat în inima oraşului, a fost de-a lungul timpului biserica cu cel mai mic număr de enoriaşi şi toţi preoţii parohi care s-au perindat de-a lungul timpului, s-au plâns de situaţia financiară precară, cu toate că enoriaşii aveau o stare financiară foarte bună.


Iancu Stătescu şi Ghiţă Ionescu erau epitropi în 1874, urmaţi în 1879 de Constantin Lerescu (din partea ministerului, demisionat în 1880), Costache Simionescu , ales de către enoriaşi cu care biserica se afla în litigiu şi Ştefan Avramescu, de profesiune argintar. Relaţia dintre preoţi, epitropii şi enoriaşi nu a fost întotdeauna bună. În iunie 1877, preotul Mateescu reclama primarului oraşului Piteşti că biserica a fost rău administrată de către epitropul Ghiţă Ionescu (răposat), fost băcan, fără să fie vreo ameliorare, că epitropul a strâns venitul bisericii pe care şi l-a însuşit, lăsându-i pe toţi funcţionarii sfântului locaş în neplată, fără să le achite salariile, atât preotului Voicu Constantinescu cât şi cântăreţul N.G. Rădulescu[49]. Preotul Mateescu a solicitat instanţei de judecată daune în valoare de 2.000 lei şi îl acuza pe răposatul epitrop că şi-a însuşit „toate actele şi documentele constatatoare titlurilor de proprietate ale sfintei biserici”.


În august 1887, epitropii Ioan Trifonescu şi Eftimie Ionescu au deschis un proces la Judecătoria Ocol Piteşti lui Ioan Purcăreanu din Piteşti şi lui Grigore Grandea din Bucureşti (procuratorul moştenitorilor decedatului Iancu Stătescu, fost epitrop al bisericii). Ioan Trifonescu (demisionat în 1888), arăta că după ce a fost numit epitrop a văzut bilanţurile financiare din perioada 1872-1874, în care excedentul de bani a fost încasat pe nedrept de foştii epitropi.


În 1893 a fost ales un alt epitrop: Nae I. Busuioc. Acesta a intrat în conflict făţiş cu preotul Mateescu pe care-l acuza că şi-a însuşit banii bisericii şi că a închiriat după bunul plac prăvăliile. Preotul Mateescu afirma despre noul epitrop că: „De atunci şi până astăzi încă n-au încetat cu fel de fel de vorbe injurioase la adresa subsemnatului, prin piaţă şi prin prăvălii, lăudându-se că a ajuns epitrop, atribuindu-mi că sunt un hoţ, un şarlatan” sau „Nu ştiu şi nu înţeleg cum să mă constituesc în epitropia vorbitei biserici cu numitul domn când dânsul şi-a împrospătat reaua conduită chiar în ziua de 30 iunie în prăvălia d-lui Petre Muşetescu unde se afla şi d. Jiul Marie, pe lângă alte vorbe de aiurări îmi promite c-o să mă şi reguleze…, ştergând-o pe uşă…”[50]. Epitropul Nae Busuioc îl acuza pe preotul Mateescu şi pe epitropul Petre Muşatescu că „numai singuri au luat dreptul de la sine a administra afacerile epitropiei” şi închirierea prăvăliei folosită ca cizmărie aflată în strada Şerban Vodă. Preotul Mateescu se apăra astfel: „Încât priveşte acea cameră mică din strada d-na Bălaşa care serva şi de cizmărie, e de netăgăduit că serva şi clerului bisericei cum v-am descris în adresa nr. 22 şi că epitropiile succedate până astăzi, de 17-18 ani, au admis pe lângă că este prea mic salonul de cântăreţ, i s-a oferit ş-această odăiţă gratis fără contract să-şi exerciteze şi meşteşugul ca să se poată întreţine şi el ca un om mai curat pentru serviciul bisericii”[51]. În anul următor, în 1894, epitropul Busuioc a fost schimbat din funcţie.


Sâmbătă, 21 februarie 1915 a fost oficiată o slujbă religioasă pentru inaugurarea noului localul al teatrului din oraşul Piteşti. În ziua de 22 februarie 1915, primăria Piteşti a convocat la sediul primăriei enoriaşii bisericii pentru a alege un epitrop din partea enoriaşilor. A fost ales din partea enoriaşilor Apostol Dima, iar numit din partea ministerului, profesorul N.G. Dumitrescu din februarie 1915 până în aprilie 1919[52]. În 1919, epitropul ales de enoriaşi a fost N.G. Dumitrescu, iar epitropul confirmat de Administraţia Casei Bisericii a fost avocatul Ioan Naumescu.


În monografia din 1921 se arăta că în această parohie erau 129 familii cu 738 suflete: 678 români, 16 germani, 4 maghiari, 2 greci, 35 evrei, 1 sârb, 2 turci, iar după confesiunea: 674 creştini ortodocşi, 21 romano-catolici, 6 luterani, 35 mozaici, 2 mahomedani. După profesie: 14 avocaţi, 6 profesori, 43 funcţionari, 11 lucrători la tipografie, 1 fotograf, 1 modistă, 23 cizmari, 53 croitori, 5 tâmplari, 3 ceasornicari, 2 tinichigii, 2 cartonaj, 10 bărbieri, 6 tapiţeri, 12 chelneri, 2 farmacişti, 20 băcani, 12 cârciumari, 8 cofetari, 1 lipscan, 2 cu depozite de ziare. Erau 611 ştiutori de carte şi 127 analfabeţi[53].


Duminică, 24 ianuarie 1924, s-a fixat data convocării pentru alegerea de epitropi pe un termen de 5 ani socotit de la 1 aprilie 1924. La 27 septembrie 1925 s-au făcut alegeri de consilieri şi epitropi parohiali fiind aleşi trei epitropi: N.G. Dumitrescu (profesor la Liceul de băieţi din Piteşti, 68 ani), Ioan Naumescu (avocat, 41 ani) şi Apostol Dima (proprietar, 57 ani), iar în consiliul parohial 10 consilieri[54]:

- Ivan Purcăreanu, avocat, 54 ani;

- Ioan Negreţu, inginer şi proprietar, 53 ani;

- Ioan Boerescu, profesor, 43 ani;

- Ioan Cosmescu, institutor şi proprietar, 45 ani;

- Constantin Cristescu, avocat, 44 ani;

- Zenobie Moşoiu, proprietar, 68 ani;

- Eftimie Ionescu, comerciant, 39 ani;

- Ghiţă Ionescu, funcţionar, 63 ani;

- Ioan G. Ţuluca, comerciant, 42 ani;

- Teodor I. Constantinescu, comerciant, 47 ani.


Între fruntaşii acestei parohii în 1921 se aflau, după cum susţinea preotul D. Angelescu, următorii: avocat Alexandru Fostiropol, proprietar Mihail Zamfirescu, profesor-avocat Alexandru Dumitrescu, avocat Ernest Paximade, proprietar maior Tărtăşescu, avocat Dumitru Luca, profesor Ion Boerescu, controlor fiscal Stelian Constantinescu, dr. Titu Dumitrescu, dr. Ştefan Simionescu, avocat Costică Dem., proprietar N. Băltescu[55].


Relaţia dintre epitropi şi preoţi a fost adesea tensionată, la mijloc fiind probleme de ordin financiar care erau imputate cu precădere epitropilor, după cum rezultă din unele procese de judecată. Epitropii aveau un rol însemnat în administrarea averii bisericeşti aşa cum stabilea inclusiv formula de jurământ, conform noii legi bisericeşti din 1925: „Jur pe Atotputernicul Dumnezeu, că în slujba de epitrop al bisericii din […] voiu chivernisi conştiincios averea acestei biserici, supuindu-mă autorităţilor noastre bisericeşti şi conformându-mă ordinelor acestora. Nu voiu îngădui nimănui şi în nici un chip înstreinarea averii sfintei biserici, silindu-mă a o înmulţi printr-o administrare corectă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi dea spăsenie sufletului. Amin”.

Concluzii

Despre istoria bisericii Sf. Nicolae aflată cândva la intersecţia vechilor străzi Şerban Vodă cu Doamna Bălaşa din zona centrală a oraşului Piteşti, demolată în timpul regimului comunist, în vara anului 1962, pentru că stătea în calea lucrărilor de sistematizare urbană, au existat câteva contribuţii lăudabile din partea unor istorici[56], arheologi[57] sau paseişti[58] argeşeni.


Articolul de faţă aduce în prim-plan câteva informaţii inedite referitoare la personalul preoţesc, epitropi, enoriaşi, organizarea şi averea acestei biserici care de-a lungul timpului a avut o enorie mică (maxim 100 de familii) şi înstărită, însă puţin implicată în viaţa bisericii. Biserica a fost „catedrală” a oraşului, mai apoi, filială la Sf. Gheorghe, iar din 1915 a devenit parohie care a funcţionat adesea cu un singur post de preot: Voicu Constantinescu (până în anul 1895), Nicolae Mateescu (până în 1901), Dumitru Angelescu (1901-1935), Paraschiv Popescu (din 1935) şi Florian Sămărescu (până în 1959).


Până la începutul secolului al XIX-lea, biserica a stăpânit un trup de moşie în satul Geamăna, numit Vătăşeşti care din neglijenţa epitropilor a fost uzurpat, fără să fie recâştigat ulterior. În centrul oraşului a deţinut de-a lungul timpului mai multe prăvălii închiriate, terenuri cu embatic, iar în 1915 când biserica devine parohie, mai avea decât o singură prăvălie care îi aducea un venit anual constant. Această prăvălia a fost închiriată prin licitaţii periodice fiind folosită ca: berărie, cafenea, restaurant, cofetărie, iar din anii 30 a fost transformată de către Gheorghe Gall, proprietarul cinematografului Aquila, în primul cinema sonor din Piteşti.


Deşi preoţii s-au plâns adesea de veniturile insuficiente realizate de biserică, de-a lungul timpului a existat totuşi un excedent financiar anual care era investit în bonuri valorice, depuse la diferite instituţii bancare. Odată cu venirea crizei financiare mondiale din perioada 1929-1933, depozitele financiare au fost blocate şi inevitabil s-au devalorizat prin inflaţie. Pentru a face faţă cheltuielilor apăsătoare pentru restaurarea bisericii, preoţii parohiali au făcut apel la sprijinul financiar din partea enoriaşilor sau autorităţilor statului, în principal de la Ministerul Cultelor şi de la Primăria Piteşti şi mai puţin la depozitele sale bancare.


Pentru întocmirea acestui material s-au cercetat cu precădere fondurile de arhivă Biserica Sf. Nicolae (acest fond de arhivă este incomplet şi conţine documente doar pentru perioada 1852-1942, 68 de dosare, astfel încât a fost imposibilă documentarea pentru perioada 1943-1962) şi Episcopia Argeşului (conţine documente doar până în anul 1951), aflate în păstrarea Arhivelor Naţionale – Serviciul Judeţean Argeş.


[1] Aurel Radu,  Contribuţii documentare referitoare la istoricul Bisericii Sf. Nicolae din Piteşti, în "Restituiri", nr. 2, 2013, Piteşti, p. 23-29.
.
[2] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Episcopia Argeşului, dosar 105/1867, f. 1-2.

[3] Idem, fond Biserica Sf. Nicolae Piteşti, dosar 62/1936, f.n.

[4] Ibidem, dosar 40/1921-1922, f. 15.

[5] Ibidem, dosar 30/1915, f. 3.

[6] Ibidem, dosar 40/1921-1922, f. 122v-123v.

[7] Ibidem, dosar 40/1921-1922, f. 119-120.

[8] Ibidem, dosar 47/1925, f. 72.

[9] Ibidem, dosar 47/1925, f. 109.

[10] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Episcopia Argeşului, dosar 54/1929-1937, f. 329-333.

[11] Ibidem, dosar 54/1929-1937, f. 411-412.

[12] Ibidem, dosar 21/1884, f. 1.

[13] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Biserica Sf. Nicolae Piteşti, 40/1921-1922, f.n.

[14] Ibidem, 38/1919-1920, f. 219.

[15] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Primăria Piteşti, dosar 13/1962, f. 57-58.

[16] Dr. Zicu Ionescu, Despre bisericile din Piteşti care nu mai sunt, în „Păstorul Ortodox”, serie nouă, nr. 2/1995, p. 109.

[17] Grigore Constantinescu, Biserica „Sf. Nicolae” – important monument ecleziastic medieval demolat de către autorităţile comuniste, în „Restituiri”, anul X, nr. 4(23)/2012, p. 23-26.

[18] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Episcopia Argeşului, dosar 60/1847, f.n.

[19] Ibidem, dosar 126/1870, f. 1-5.

[20] Ibidem, dosar 20/1864, f. 55-66.

[21] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Parohia Sf. Nicolae Piteşti, dosar 65/1939, f.n.

[22] Ibidem, dosar 65/1939, f.n.

[23] Anuarul Eparhiei Argeşului (1940), Librăria şi Tipografia „Artistica” P. Mitu, Piteşti, 1940, p. 63.

[24]http://www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/, 2013.

[25] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Parohia Sf. Nicolae Piteşti, dosar 48/1926, f. 48.

[26] Ibidem, dosar 40/1921-1922, f.n.

[27] Ibidem, dosar 1/1852-1864, f. 18-21.

[28] Ibidem, dosar 1/1852-1864, f. 4-7.

[29] Ibidem, dosar 2/1873-1881, f. 1, 18.

[30] Ibidem, dosar 31/1915-1916; 33/1916-1917, f.n., dosar 22/1903-1904, f. 8, 9.

[31] Ibidem, dosar 2/1873-1881, f. 10.

[32] Ibidem, dosar 7/1879, f.n.

[33] Ibidem, dosar 43/1923-1924, f.n.

[34] Ibidem, dosar 26/1911-1912, f.n.

[35] Ibidem, dosar 6/1878, f.n.

[36] Ibidem, dosar 19/1899-1902, f.n.

[37] Ibidem, dosar 8/1880, f.n.

[38] Ibidem, dosar 2/1873-1881, f. 89.

[39] Ibidem, dosar 12/1888-1894, f.n., dosar 62/1936, f.n.

[40] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Tribunalul Argeş, dosar 4/1910, f.n.

[41] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Biserica Sf. Nicolae Piteşti, 33/1916-1917, f. 21.

[42] Ibidem, 40/1921-1922, f. 28.

[43] Ibidem, 42/1922-1925, f. 1.

[44] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Episcopia Argeşului, dosar 54/1929-1937, f. 131.

[45] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Biserica Sf. Nicolae Piteşti, 33/1916-1917, f. 39.

[46] Ibidem, dosar 48/1926, f.n.

[47] Ibidem, dosar 61/1935, f.n.

[48] Ibidem, dosar 38/1919-1920, f. 103.

[49] Ibidem, dosar 2/1873-1881, f. 20.

[50] Ibidem, dosar 12/1888-1894, f. 88.

[51] Ibidem, dosar 12/1888-1894, f. 108, 128.

[52] Ibidem, dosar 30/1915, f. 9, 15.

[53] Ibidem, 40/1921-1922, f.n.

[54] Ibidem, dosar 47/1925, f. 119.

[55] Ibidem, dosar 40/1921-1922, f. 124.

[56] Teodor Mavrodin, Episcopia Argeşului 1793-1949, Piteşti, 2005, Editura Europroduct, p. 315-316.

[57] Teodor Cioflan, Romeo Maschio, Dragoş Măndescu, Cercetările arheologice de la Biserica Sf. Nicolae şi Sf. Pantelimon din Piteşti, în „Argesis”, Studii şi comunicări, Muzeul Judeţean Argeş, Seria Istorie, tom XVI, 2007.

[58] Grigore Constantinescu, op.cit., p. 23-26; Dr. Zicu Ionescu, op.cit., p. 107-111.

Aurel Radu,  Contribuţii documentare referitoare la istoricul Bisericii Sf. Nicolae din Piteşti, 

în "Restituiri", nr. 2, 2013, Piteşti, p. 23-29.