În prezent comuna Căteasca, situată în Câmpia Piteştiului, pe partea dreaptă a râului Argeş, la ieşirea pe autostrada Piteşti-Bucureşti, este formată din opt sate şi anume: Catanele, Recea, Coşeri, Popeşti, Căteasca (pe partea stângă a autostrăzii[1]) şi Cireşu, Siliştea, Gruiu (pe partea dreaptă a autostrăzii)[2]. Căteasca se învecinează cu nouă comune şi oraşe, după cum urmează: la nord, cu Călineşti şi Topoloveni, hotarul fiind determinat în principal de râul Argeş, la sud, cu Rociu şi Suseni, la nord-est şi est, cu Leordeni şi respectiv Răteşti, la vest, cu Oarja, Bradu şi Ştefăneşti[3].
Însă, în trecut, această organizare administrativ-teritorială nu a fost întotdeauna aceeaşi, teritoriul Ţării Româneşti fiind împărţit în judeţe, plase (în zona de şes) şi plaiuri (în zona de munte), iar satele erau unităţi administrative de sine stătătoare.
La 1 ianuarie 1831, s-a hotărât de către stăpânire ca plasa Găleşeşti să treacă de la judeţul Vlaşca şi să se alipească judeţului Argeş[4]. Aceasta era formată din următoarele 22 de sate: Aleşii ot Teiu, Teiu, Adunaţii ot Negraşi, Negraşii, Slobozia, Fierbinţi, Osebiţii ot Fierbinţi, Cireşu, Suseni, Furdueşti, Cacaleţii de Jos[5] (Gruiu, n.a.), Cacaleţii de Sus (Siliştea, n.a.), Bârlogul, Mozăceni, Găleşeşti, Şărbăneşti, Rociul, Ţuţuleşti, Popeşti, Gliganul, Stănislăveşti, Aleşii ot Cacaleţii de Jos [6]. Denumirea de „Găleşeşti” este dată de numele unui sat situat în nordul plasei „care aminteşte probabil că locuitorii acestuia erau din Galeş, mărgineni aşezaţi într-o poiană a pădurilor, mari încă la acea vreme, cum arată hărţile ruseşte de la mijlocul veacului trecut[7], de lângă unul din cele mai însemnate drumuri ale oilor”[8].
Din indicele apărut în 1861 aflăm că în plasa Găleşeşti erau 27 de sate, printre care: Cacaleţii de Jos, Cacaleţii de Sus, Cătescii-Popena(!), Cireşu, Stănislăveşti, cu cătunele Lacu şi Cătunele (Catanele)[9].
Prin Legea comunală, sancţionată cu decretul nr. 394 din 1864, se înfiinţau noi unităţi administrative, comunele, care se împărţeau în comune rurale compuse din unul sau mai multe sate sau/şi cătune şi comune urbane, adică oraşe şi orăşele (târguri); fiecare comună era datoare a avea o casă comunală numită Primărie[10].
În dicţionarul topografic şi statistic al României întocmit de Dimitrie Frunzescu, referent statistic în cadrul Ministerul de Interne, aflăm că judeţul Argeş era împărţit în anul 1872 în şase plase: Topolog, Argeş, Olt, Piteşti, Cotmeana, Găleşeşti şi plaiul Lovişte. Plasă Găleşeşti avea sediul la acea dată în comuna Răteşti (pentru mai mult timp sediul a fost în comuna Rociu), fiind formată din 22 de comune: Bârlogu, Cacaleţii de Jos (numit în trecut şi Gruiu sau Cacaleţii de Rovine sau de Rovină), Cacaleţii de Sus (formează comună cu cătunul Cireşu, iar în trecut s-a numit şi Silişte), Cerşani, Cornăţel, Deagu de Jos, Gliganu din Deal, Izvoru de Jos, Izvoru de Sus, Mozăceni, Negraşi, Popeşti (formează comună cu cătunul Coşare şi Căţesca(!), iar în trecut, aceasta din urmă, s-a numit Tufeanca*), Răscăeţi, Răteşti, Recea de Jos, Rociu, Şerbăneşti, Slobozia, Stănislăveşti (formează comună cu cătunul Catane), Suseni, Teiu din Vale, Ţuţuleşti[11].
Marele Dicţionar Geografic întocmit de George Ioan Lahovari între 1899-1900, arăta că în plasa Găleşeşti se afla:
- comuna Căteasca-Popeşti formată din satele: Căteasca (care în trecut s-a numit şi Tufeanca*), Popeşti şi Coşarele;
- comuna Cacaleţi-Cireşul formată din satele: Cacaleţi (Siliştea, n.a.) şi Cireşul;
- comuna Cacaleţii de Jos formată din satele Cacaleţii de Jos şi Gruiul;
- comuna Stănislăveşti, formată din satele Catanele şi Stănislăveşti[12].
Însă, în trecut, această organizare administrativ-teritorială nu a fost întotdeauna aceeaşi, teritoriul Ţării Româneşti fiind împărţit în judeţe, plase (în zona de şes) şi plaiuri (în zona de munte), iar satele erau unităţi administrative de sine stătătoare.
La 1 ianuarie 1831, s-a hotărât de către stăpânire ca plasa Găleşeşti să treacă de la judeţul Vlaşca şi să se alipească judeţului Argeş[4]. Aceasta era formată din următoarele 22 de sate: Aleşii ot Teiu, Teiu, Adunaţii ot Negraşi, Negraşii, Slobozia, Fierbinţi, Osebiţii ot Fierbinţi, Cireşu, Suseni, Furdueşti, Cacaleţii de Jos[5] (Gruiu, n.a.), Cacaleţii de Sus (Siliştea, n.a.), Bârlogul, Mozăceni, Găleşeşti, Şărbăneşti, Rociul, Ţuţuleşti, Popeşti, Gliganul, Stănislăveşti, Aleşii ot Cacaleţii de Jos [6]. Denumirea de „Găleşeşti” este dată de numele unui sat situat în nordul plasei „care aminteşte probabil că locuitorii acestuia erau din Galeş, mărgineni aşezaţi într-o poiană a pădurilor, mari încă la acea vreme, cum arată hărţile ruseşte de la mijlocul veacului trecut[7], de lângă unul din cele mai însemnate drumuri ale oilor”[8].
Din indicele apărut în 1861 aflăm că în plasa Găleşeşti erau 27 de sate, printre care: Cacaleţii de Jos, Cacaleţii de Sus, Cătescii-Popena(!), Cireşu, Stănislăveşti, cu cătunele Lacu şi Cătunele (Catanele)[9].
Prin Legea comunală, sancţionată cu decretul nr. 394 din 1864, se înfiinţau noi unităţi administrative, comunele, care se împărţeau în comune rurale compuse din unul sau mai multe sate sau/şi cătune şi comune urbane, adică oraşe şi orăşele (târguri); fiecare comună era datoare a avea o casă comunală numită Primărie[10].
În dicţionarul topografic şi statistic al României întocmit de Dimitrie Frunzescu, referent statistic în cadrul Ministerul de Interne, aflăm că judeţul Argeş era împărţit în anul 1872 în şase plase: Topolog, Argeş, Olt, Piteşti, Cotmeana, Găleşeşti şi plaiul Lovişte. Plasă Găleşeşti avea sediul la acea dată în comuna Răteşti (pentru mai mult timp sediul a fost în comuna Rociu), fiind formată din 22 de comune: Bârlogu, Cacaleţii de Jos (numit în trecut şi Gruiu sau Cacaleţii de Rovine sau de Rovină), Cacaleţii de Sus (formează comună cu cătunul Cireşu, iar în trecut s-a numit şi Silişte), Cerşani, Cornăţel, Deagu de Jos, Gliganu din Deal, Izvoru de Jos, Izvoru de Sus, Mozăceni, Negraşi, Popeşti (formează comună cu cătunul Coşare şi Căţesca(!), iar în trecut, aceasta din urmă, s-a numit Tufeanca*), Răscăeţi, Răteşti, Recea de Jos, Rociu, Şerbăneşti, Slobozia, Stănislăveşti (formează comună cu cătunul Catane), Suseni, Teiu din Vale, Ţuţuleşti[11].
Marele Dicţionar Geografic întocmit de George Ioan Lahovari între 1899-1900, arăta că în plasa Găleşeşti se afla:
- comuna Căteasca-Popeşti formată din satele: Căteasca (care în trecut s-a numit şi Tufeanca*), Popeşti şi Coşarele;
- comuna Cacaleţi-Cireşul formată din satele: Cacaleţi (Siliştea, n.a.) şi Cireşul;
- comuna Cacaleţii de Jos formată din satele Cacaleţii de Jos şi Gruiul;
- comuna Stănislăveşti, formată din satele Catanele şi Stănislăveşti[12].
Fotografie de grup cu primarii şi notarii din
Pretura Plasei Găleşeşti.
Primarul comunei Cacaleţii de Jos, Radu Stoica (1),
notarul comunei, Şerban Şerbănescu (2).
Circa 1900-1907.
Prin amabilitatea domnului
învăţător Gheorghe A. Stoiculescu (n.
1932, Gruiu).
|
În anul 1908 s-a realizat o nouă organizare teritorial-administrativă a plaselor judeţului Argeş, astfel încât în locul plasei Găleşeşti apare plasa Dâmbovnic care avea aceeaşi extindere teritorială ca fosta plasă Găleşeşti din perioada 1831-1860 şi 1887-1904[13]. În acelaşi an, prin Legea pentru modificarea legii de organizare a comunelor rurale, s-a făcut o comasare a satelor din această zonă, luând fiinţă doar două comune: comuna Căteasca compusă din satele: Catanele, Căteasca, Coşeriile şi Popeşti (reşedinţa de comună), pe de o parte şi comuna Gruiu cu satele: Cacaleţii de Jos, Cacaleţii de Sus (reşedinţa de comună), Cireşu şi Gruiu, pe de altă parte[14].
După formarea României Mari, în timpul regelui Ferdinand I Întregitorul, se impunea necesitatea realizării unei noi împărţiri administrative în conformitate cu legea pentru unificarea administrativă a ţării votată de parlament în iunie 1925. Astfel, prin legiuirile din 1925 s-a sporit numărul comunelor rurale, după cum se poate observa din analiza următoare:
- comuna Căteasca (cu satele Căteasca, Coşeriile, Popeşti – reşedinţă);
- comuna Cireşu (cu satele Cireşu şi Siliştea – reşedinţă);
- comuna Gruiu (cu satele Cacaleţii de Jos şi Gruiu – reşedinţă);
- comuna Oarja (cu satele Catanele, Ceauşeşti, Oarja, Ştefăneşti şi Stănislăveşti – reşedinţă)[15].
După formarea României Mari, în timpul regelui Ferdinand I Întregitorul, se impunea necesitatea realizării unei noi împărţiri administrative în conformitate cu legea pentru unificarea administrativă a ţării votată de parlament în iunie 1925. Astfel, prin legiuirile din 1925 s-a sporit numărul comunelor rurale, după cum se poate observa din analiza următoare:
- comuna Căteasca (cu satele Căteasca, Coşeriile, Popeşti – reşedinţă);
- comuna Cireşu (cu satele Cireşu şi Siliştea – reşedinţă);
- comuna Gruiu (cu satele Cacaleţii de Jos şi Gruiu – reşedinţă);
- comuna Oarja (cu satele Catanele, Ceauşeşti, Oarja, Ştefăneşti şi Stănislăveşti – reşedinţă)[15].
Administraţia Plasei Dâmbovnic.
În partea stânga jos se află Dumitru Velcescu
(1851-1915), proprietar şi arendaş din comuna Gruiu. Circa 1908-1915.
Prin amabilitatea doamnei profesoare de limba şi
literatura română şi directoare
a Şcolii cu clasele I-VIII din satul Gruiu, Voicu
Iuliana
(născută în 1951 în Gruiu, fiica lui Trifon Velcescu
şi strănepoata lui Dumitru Velcescu).
|
La recensământul general al populaţiei din 1930 satele: Căteasca, Coşeri, Popeşti, Gruiu, Răteşti, Teiu etc. aparţineau de comuna Ciupa-Lagăr, iar satele: Siliştea, Cireşu, Catanele, Geamăna, Prundu etc. de comuna Oarja[16].
În anul 1938, în timpul regelui Carol al II-lea, s-a realizat, pentru o scurtă perioadă de timp, o nouă împărţire administrativă a ţării prin constituirea unor regiuni administrative foarte mari, numite ţinuturi, însă se menţineau în continuare judeţele şi plasele, ca subdiviziuni. Plasa Dâmbovnic din judeţul Argeş, ţinutul Bucegi, cuprindea în hotarele ei 42 de sate[17].
La 8 septembrie 1950 a intrat în vigoare legea de reorganizare administrativă a ţării care desfiinţa vechea organizare a judeţelor şi plaselor, iar în locul acestora se înfiinţau regiuni şi raioane după model sovietic[18]. În locul mai multor judeţe, printre care şi judeţele istorice Argeş şi Muşcel, s-a înfiinţat Regiunea Piteşti care avea o întindere geografică considerabilă, fiind formată din 13 raioane: Băbeni-Bistriţa, Costeşti, Curtea de Argeş, Drăgăşani, Găeşti, Horezu, Loviştea, Muşcel, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea, Slatina, Topoloveni şi Vedea. Raionul Topoloveni avea în componenţă 19 comune, printre care şi:
- comuna Căteasca cu satele: Catanele, Căteasca – reşedinţă, Coşerile, Popeşti şi Zeama Rece;
- comuna Siliştea cu satele: Cireşu, Grueşti, Gruiu şi Siliştea – reşedinţă.
Prin legea nr. 3 din 1960 pentru îmbunătăţirea împărţirii administrative a teritoriului Republicii Populare Române, Regiunea Piteşti este reorganizată sub denumirea de Regiunea Argeş (existau în total 16 regiuni în întreaga ţară) restrângându-şi aria geografică prin desfiinţarea unor raioane (raionul Topoloveni spre exemplu), astfel încât rămân numai 10 raioane: Costeşti, Curtea de Argeş, Drăgăneşti-Olt, Drăgăşani, Găeşti, Horezu, Muşcel, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea şi Slatina.
Comuna Căteasca cu satele: Catanele, Căteasca, Coşeri, Popeşti (reşedinţă) şi Recea era arondată raionului Piteşti care cuprindea 40 de comune, iar comuna Siliştea cu satele: Cireşu, Gruiu şi Siliştea (reşedinţă) era înglobată în raionul Costeşti care avea 36 de comune[19].
În 1968, autorităţile comuniste au revenit la organizarea administrativ-teritorială tradiţional-istorică a României în judeţe, astfel încât judeţul Argeş număra în 1981, 94 de comune şi 578 de sate[20]. S-a făcut o comasare a comunelor astfel încât în locul celor două comune rămâne doar Căteasca, cu reşedinţa în satul omonim. Această organizare, în linii mari, se păstrează până în prezent la nivelul întregii ţări.
În anul 1938, în timpul regelui Carol al II-lea, s-a realizat, pentru o scurtă perioadă de timp, o nouă împărţire administrativă a ţării prin constituirea unor regiuni administrative foarte mari, numite ţinuturi, însă se menţineau în continuare judeţele şi plasele, ca subdiviziuni. Plasa Dâmbovnic din judeţul Argeş, ţinutul Bucegi, cuprindea în hotarele ei 42 de sate[17].
La 8 septembrie 1950 a intrat în vigoare legea de reorganizare administrativă a ţării care desfiinţa vechea organizare a judeţelor şi plaselor, iar în locul acestora se înfiinţau regiuni şi raioane după model sovietic[18]. În locul mai multor judeţe, printre care şi judeţele istorice Argeş şi Muşcel, s-a înfiinţat Regiunea Piteşti care avea o întindere geografică considerabilă, fiind formată din 13 raioane: Băbeni-Bistriţa, Costeşti, Curtea de Argeş, Drăgăşani, Găeşti, Horezu, Loviştea, Muşcel, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea, Slatina, Topoloveni şi Vedea. Raionul Topoloveni avea în componenţă 19 comune, printre care şi:
- comuna Căteasca cu satele: Catanele, Căteasca – reşedinţă, Coşerile, Popeşti şi Zeama Rece;
- comuna Siliştea cu satele: Cireşu, Grueşti, Gruiu şi Siliştea – reşedinţă.
Prin legea nr. 3 din 1960 pentru îmbunătăţirea împărţirii administrative a teritoriului Republicii Populare Române, Regiunea Piteşti este reorganizată sub denumirea de Regiunea Argeş (existau în total 16 regiuni în întreaga ţară) restrângându-şi aria geografică prin desfiinţarea unor raioane (raionul Topoloveni spre exemplu), astfel încât rămân numai 10 raioane: Costeşti, Curtea de Argeş, Drăgăneşti-Olt, Drăgăşani, Găeşti, Horezu, Muşcel, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea şi Slatina.
Comuna Căteasca cu satele: Catanele, Căteasca, Coşeri, Popeşti (reşedinţă) şi Recea era arondată raionului Piteşti care cuprindea 40 de comune, iar comuna Siliştea cu satele: Cireşu, Gruiu şi Siliştea (reşedinţă) era înglobată în raionul Costeşti care avea 36 de comune[19].
În 1968, autorităţile comuniste au revenit la organizarea administrativ-teritorială tradiţional-istorică a României în judeţe, astfel încât judeţul Argeş număra în 1981, 94 de comune şi 578 de sate[20]. S-a făcut o comasare a comunelor astfel încât în locul celor două comune rămâne doar Căteasca, cu reşedinţa în satul omonim. Această organizare, în linii mari, se păstrează până în prezent la nivelul întregii ţări.
II. Scurt istoric
Conform catagrafiei din 1831[21], judeţul Argeş cuprindea 11 plase şi plaiuri şi avea 223 de sate cu un total de 18.857 familii, iar plasa Găleşeşti, din care făceau parte şi satele de care ne ocupăm, avea 22 de sate, cu 2.409 familii şi 416 feciori apţi de muncă, fiind cea mai mare plasă după numărul locuitorilor. Aşadar:
- satul Aleşii ot Cacaleţii de Jos, avea 35 de familii (moşia megieşească Cacaleţi era stăpânită de doi moşi);
- satul Cacaleţii de Sus, avea 81 de familii (moşia megieşească Cacaleţi era stăpânită tot de doi moşi);
- satul Cireşu, avea 66 de familii (moşia megieşească Cireşu era stăpânită de patru moşi[22]);
- satul Popeşti, care avea 30 de familii (moşia megieşească Popeasca era stăpânită de doi moşi);
- satul Cacaleţii de Jos era sat mixt moşnenesc, boieresc şi mânăstiresc. Acesta din urmă cuprindea cinci trupuri de moşie lucrate de 236 de familii, după cum urmează:
- moşia megieşească Cacaleţi, era stăpânită de-a valma de patru moşi;
- moşiile boiereşti: Tomeasca, stăpânită de vornicul Iordache Golescu, moşiile Răteasca şi Strâmbeanca, stăpânite de Balosache Aslanoglu, Ion Olcescu şi Grigore Tigveanu;
- moşia Cernica, era stăpânită de-a valma (probabil în arendă) de mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, împreună cu Marghioala Furduiasca[23].
Din această catagrafie se observă că satele noastre Aleşii ot (din) Cacaleţii de Jos (o categorie fiscală conform lui Constantin C. Giurescu sau probabil un cătun desprins din satul Cacaleţii de Jos, imposibil de stabilit delimitarea geografică a acestuia), Cacaleţii de Sus (Siliştea), Cireşu şi Popeşti erau vechi sate moşneneşti, iar satul Cacaleţii de Jos (Gruiu), un sat destul de numeros, era unul mixt: boieresc, mănăstiresc şi moşnenesc.
În 1832, prin două adrese către Cinstita Mare Logofeţie a Dreptăţii, biv vel vornicul Iordache Golescu scotea la mezat părţi din moşiile sale Răteşti sau Tufeanca* (în dicţionarul geografic întocmit de G. Lahovari şi dicţionarul topografic al lui D. Frunzescu, se afirmă greşit că Tufeanca* este denumirea veche a comunei Căteasca) şi moşia Căteştii sau Popeştii:
„Fiindcă o moşie a mea de moştenire, anume Răteşti, ce-i zic şi Tufeanca* din sud[24] Vlaşca cu opt roate de moară ce sunt pe apa Argeşului voiesc să o vânz la mezat, de aceea mă rog cinstitei logofeţii ca să dea porunca unde se cuvine a se striga la mezat”; „Pe lângă moşia Răteştii ce am pus-o la mezat spre vânzare, mai având altă moşie alăturea cu aceasta, anume Căteştii, ce-i zice şi Popeştii ce se întinde şi în judeţul Vlăşcii şi în Muşcel, voiesc să mai vânz şi dintr-această moşie Căteştii, partea ce cade în Vlaşca, adică în lungul din matca Argeşului de acum până în hotarul ce-i despre Cacaleţi pe unde am stăpânit până acum, şi în lat din hotarul Răteştilor ce-i zice şi Tufeanca* până în hotarul Popeştilor oricâţi stânj[eni] se vor alege într-aceste hotare. De aceea mă rog cinstitei logofeţii să se dea poruncă unde se cuvine şi pentru această moşie a se vinde la mezat”.
Aceste părţi de moşie au fost cumpărate la mezat de biv vel logofăt Manolache Arghiropol care ulterior nu s-a mulţumit cu amplasamentul moşiilor care erau „scurtate” şi pentru că vânzătorul nu i-a înmânat cartea de hotărnicie a moşiei:
„Care carte, ca un mai temeinic sinet, dumnealui vornic urma să mi-o fi dat, şi pe aceea, dumnealui mi-au poprit-o cu cuvânt că nu o găseşte şi nu este de crezut că urmează acea carte să fi fost la un loc cu celelalte sineturi şi cum pe acelea le-au avut aşa urma să fi avut şi acea carte”. În anul următor, 1833, cei doi au ajuns la un consens aşa cum documentele au consemnat:
„Prin mezat cumpărând două trupuri de moşie în sud Argeş ce să numeşte Tufeanca* i Răteşti şi Căteşti sau Popeşti de la dumnealui biv vel vornic Iordache Golescu pe care în anul trecut prin hotărnicie alegându-o şi cu mulţumirea tuturor vecinilor împietrindu-o s-au făcut şi alăturata carte de hotărnicie, […] de către orânduiţi boieri hotarnici, care carte în dos au iscălit-o atât dumnealui vornic Golescu, vânzător cât şi eu cumpărător că ne-am mulţămit şi noi pe urmarea ei. Dar acum pentru mai bun temei într-o glăsuire cu d[umnealui] vornic cu cinste rugăm cinstita mare logofeţie să binevoiască a slobozi poruncă ca să adevereze alăturata carte şi de judecătorie spre deplină formalitate”[25].
În 1838 s-a întocmit catagrafia principatului, primul recensământ modern al Ţării Româneşti, o radiografie foarte importantă a societăţii româneşti din acea perioadă, în care au fost trecuţi toţi ţăranii birnici, însă fără să aibă un caracter strict fiscal. Scopul urmărit a fost cel de a se obţine o cunoaştere reală, cât mai exactă şi cât mai amănunţită a stării economice, sociale şi demografice a principatului, în vederea fundamentării cât mai precise a măsurilor care urmăreau dezvoltarea relaţiilor comerciale în Ţara Românească, după semnarea tratatului de la Adrianopol din 1829 şi intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice din 1831[26].
Ţăranii liberi reprezentau, în vremurile îndepărtate, marea majoritate a ţărănimii, însă la începutul secolului al XIX-lea, situaţia s-a inversat, satele de moşneni ajungând treptat minoritare, această situaţie fiind confirmată şi de catagrafia întocmită în 1838. În satele studiate numărul ţăranilor clăcaşi era mult mai mare decât cel al ţăranilor moşteni, iar „meşteşugurile” principale erau de plugar şi chirigiu, iar în mai mică măsură, alte ocupaţii variate: preoţi, morari, dorobanţi, cârciumari, povarnagii, lăutari, fierari, văcari, lemnari, dogari, zidari, dulgheri, rogojinari, rotari, cojocari şi croitori, femei torcătoare cu plată, moaşe, etc.
În satul Cacaleţii de Jos erau câţiva boieri de neam printre care Alecse sin Neagoe Gruianu, Ioan sin Bănuţă, Grigore Rătescu (fecior de boieri pitari, proprietarii moşiei Răteşti) şi Stan sin Stan[27].
Prezentăm mai jos câteva date statistice cuprinse în catagrafia de la 1838 din plasa Găleşeşti, judeţul Argeş:
- satul Aleşii ot Cacaleţii de Jos, avea 35 de familii (moşia megieşească Cacaleţi era stăpânită de doi moşi);
- satul Cacaleţii de Sus, avea 81 de familii (moşia megieşească Cacaleţi era stăpânită tot de doi moşi);
- satul Cireşu, avea 66 de familii (moşia megieşească Cireşu era stăpânită de patru moşi[22]);
- satul Popeşti, care avea 30 de familii (moşia megieşească Popeasca era stăpânită de doi moşi);
- satul Cacaleţii de Jos era sat mixt moşnenesc, boieresc şi mânăstiresc. Acesta din urmă cuprindea cinci trupuri de moşie lucrate de 236 de familii, după cum urmează:
- moşia megieşească Cacaleţi, era stăpânită de-a valma de patru moşi;
- moşiile boiereşti: Tomeasca, stăpânită de vornicul Iordache Golescu, moşiile Răteasca şi Strâmbeanca, stăpânite de Balosache Aslanoglu, Ion Olcescu şi Grigore Tigveanu;
- moşia Cernica, era stăpânită de-a valma (probabil în arendă) de mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, împreună cu Marghioala Furduiasca[23].
Din această catagrafie se observă că satele noastre Aleşii ot (din) Cacaleţii de Jos (o categorie fiscală conform lui Constantin C. Giurescu sau probabil un cătun desprins din satul Cacaleţii de Jos, imposibil de stabilit delimitarea geografică a acestuia), Cacaleţii de Sus (Siliştea), Cireşu şi Popeşti erau vechi sate moşneneşti, iar satul Cacaleţii de Jos (Gruiu), un sat destul de numeros, era unul mixt: boieresc, mănăstiresc şi moşnenesc.
În 1832, prin două adrese către Cinstita Mare Logofeţie a Dreptăţii, biv vel vornicul Iordache Golescu scotea la mezat părţi din moşiile sale Răteşti sau Tufeanca* (în dicţionarul geografic întocmit de G. Lahovari şi dicţionarul topografic al lui D. Frunzescu, se afirmă greşit că Tufeanca* este denumirea veche a comunei Căteasca) şi moşia Căteştii sau Popeştii:
„Fiindcă o moşie a mea de moştenire, anume Răteşti, ce-i zic şi Tufeanca* din sud[24] Vlaşca cu opt roate de moară ce sunt pe apa Argeşului voiesc să o vânz la mezat, de aceea mă rog cinstitei logofeţii ca să dea porunca unde se cuvine a se striga la mezat”; „Pe lângă moşia Răteştii ce am pus-o la mezat spre vânzare, mai având altă moşie alăturea cu aceasta, anume Căteştii, ce-i zice şi Popeştii ce se întinde şi în judeţul Vlăşcii şi în Muşcel, voiesc să mai vânz şi dintr-această moşie Căteştii, partea ce cade în Vlaşca, adică în lungul din matca Argeşului de acum până în hotarul ce-i despre Cacaleţi pe unde am stăpânit până acum, şi în lat din hotarul Răteştilor ce-i zice şi Tufeanca* până în hotarul Popeştilor oricâţi stânj[eni] se vor alege într-aceste hotare. De aceea mă rog cinstitei logofeţii să se dea poruncă unde se cuvine şi pentru această moşie a se vinde la mezat”.
Aceste părţi de moşie au fost cumpărate la mezat de biv vel logofăt Manolache Arghiropol care ulterior nu s-a mulţumit cu amplasamentul moşiilor care erau „scurtate” şi pentru că vânzătorul nu i-a înmânat cartea de hotărnicie a moşiei:
„Care carte, ca un mai temeinic sinet, dumnealui vornic urma să mi-o fi dat, şi pe aceea, dumnealui mi-au poprit-o cu cuvânt că nu o găseşte şi nu este de crezut că urmează acea carte să fi fost la un loc cu celelalte sineturi şi cum pe acelea le-au avut aşa urma să fi avut şi acea carte”. În anul următor, 1833, cei doi au ajuns la un consens aşa cum documentele au consemnat:
„Prin mezat cumpărând două trupuri de moşie în sud Argeş ce să numeşte Tufeanca* i Răteşti şi Căteşti sau Popeşti de la dumnealui biv vel vornic Iordache Golescu pe care în anul trecut prin hotărnicie alegându-o şi cu mulţumirea tuturor vecinilor împietrindu-o s-au făcut şi alăturata carte de hotărnicie, […] de către orânduiţi boieri hotarnici, care carte în dos au iscălit-o atât dumnealui vornic Golescu, vânzător cât şi eu cumpărător că ne-am mulţămit şi noi pe urmarea ei. Dar acum pentru mai bun temei într-o glăsuire cu d[umnealui] vornic cu cinste rugăm cinstita mare logofeţie să binevoiască a slobozi poruncă ca să adevereze alăturata carte şi de judecătorie spre deplină formalitate”[25].
În 1838 s-a întocmit catagrafia principatului, primul recensământ modern al Ţării Româneşti, o radiografie foarte importantă a societăţii româneşti din acea perioadă, în care au fost trecuţi toţi ţăranii birnici, însă fără să aibă un caracter strict fiscal. Scopul urmărit a fost cel de a se obţine o cunoaştere reală, cât mai exactă şi cât mai amănunţită a stării economice, sociale şi demografice a principatului, în vederea fundamentării cât mai precise a măsurilor care urmăreau dezvoltarea relaţiilor comerciale în Ţara Românească, după semnarea tratatului de la Adrianopol din 1829 şi intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice din 1831[26].
Ţăranii liberi reprezentau, în vremurile îndepărtate, marea majoritate a ţărănimii, însă la începutul secolului al XIX-lea, situaţia s-a inversat, satele de moşneni ajungând treptat minoritare, această situaţie fiind confirmată şi de catagrafia întocmită în 1838. În satele studiate numărul ţăranilor clăcaşi era mult mai mare decât cel al ţăranilor moşteni, iar „meşteşugurile” principale erau de plugar şi chirigiu, iar în mai mică măsură, alte ocupaţii variate: preoţi, morari, dorobanţi, cârciumari, povarnagii, lăutari, fierari, văcari, lemnari, dogari, zidari, dulgheri, rogojinari, rotari, cojocari şi croitori, femei torcătoare cu plată, moaşe, etc.
În satul Cacaleţii de Jos erau câţiva boieri de neam printre care Alecse sin Neagoe Gruianu, Ioan sin Bănuţă, Grigore Rătescu (fecior de boieri pitari, proprietarii moşiei Răteşti) şi Stan sin Stan[27].
Prezentăm mai jos câteva date statistice cuprinse în catagrafia de la 1838 din plasa Găleşeşti, judeţul Argeş:
A.
Nr.
crt.
|
Denumirea
satului
|
Numărul
de familii
|
Pogoane
lucrate
|
Pruni
|
Pogoane
vii
|
|||||
Porumb
|
Grâu
|
Orz
|
Mei
|
Ovăz
|
Fân
|
|||||
1.
|
Cacaleţii de Jos
|
~277
|
688
|
233
|
13
|
25
|
13
|
751
|
11.876
|
14
|
2.
|
Cacaleţii de Sus
|
~84
|
263
|
70
|
2
|
3
|
2
|
343
|
17.295
|
1
|
3.
|
Aleşi ot Cacaleţi
|
~31
|
92
|
33
|
-
|
-
|
3
|
106
|
4.730
|
1
|
4.
|
Cireşu
|
~72
|
211
|
20
|
-
|
-
|
-
|
208
|
24.980
|
4
|
5.
|
Popeşti(*
|
~44
|
88
|
30
|
-
|
-
|
-
|
59
|
830
|
20
|
*) În catagrafia din 1838, în Plasa Găleşeşti nu apar satele Coşeri şi Căteasca.
B.
Nr.
crt.
|
Denumirea
satului
|
Şeptelul
deţinut
|
Stupi
|
||||||
Cai
|
Boi
|
Vaci
|
Oi
|
Capre
|
Râmători
|
Bivoli
|
|||
1.
|
Cacaleţii de Jos
|
408
|
379
|
763
|
753
|
101
|
767
|
7
|
146
|
2.
|
Cacaleţii de Sus
|
65
|
133
|
285
|
835
|
54
|
421
|
-
|
92
|
3.
|
Aleşi ot Cacaleţi
|
52
|
43
|
83
|
221
|
16
|
137
|
-
|
7
|
4.
|
Cireşu
|
44
|
102
|
215
|
337
|
45
|
284
|
-
|
37
|
5.
|
Popeşti
|
12
|
72
|
39
|
2
|
-
|
131
|
-
|
20
|
La reforma agrară din 1864 din timpul domnitorului Al.I. Cuza, în comuna Cacaleţii de Jos, au fost împroprietăriţi cinci ţărani cu 45 de pogoane şi 10 prăjini pe moşia lui Dumitru Brătianu şi alţi 26 de ţărani cu locuri de casă şi grădină pe mai multe proprietăţi deţinute de: Ghiţă Ganciu, G.G. Branişte, Badea Velcea, Şerban şi Neagoe Tropan etc[28]. În comuna Căteasca-Popeşti au fost împroprietăriţi 54 de ţărani cu 397 pogoane şi 12 prăjini, iar 16 ţărani cu locuri de casă şi grădină, pe moşiile principale ale colonelului Atanase Călinescu şi ale fraţilor Golescu (Radu, Alexandru şi Dumitru Golescu), descendenţii lui Iordache Golescu[29].
Trebuie precizat că în perioada interbelică, zona plasei Dâmbovnic[30], s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea Institutului de cercetări sociale al României care în vara anului 1939 a încuviinţat un studiu sociologic cu scopul „de a oferi material de cunoaştere a trăsăturilor specifice ale satelor Câmpiei muntene”, studiu care a fost coordonat de sociologul Anton Golopenţia[31].
Trebuie precizat că în perioada interbelică, zona plasei Dâmbovnic[30], s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea Institutului de cercetări sociale al României care în vara anului 1939 a încuviinţat un studiu sociologic cu scopul „de a oferi material de cunoaştere a trăsăturilor specifice ale satelor Câmpiei muntene”, studiu care a fost coordonat de sociologul Anton Golopenţia[31].
Asociaţia Romana de Sociologie, împreună cu Primăria
şi Consiliul Local al comunei Rociu şi Universitatea din Piteşti au
organizat, in cadrul programului simpozionului naţional „Satul Romanesc – Trecut – Prezent –
Viitor”, ediţia a II-a, comemorarea a „70 de ani de la cercetarea sociologică
a plasei Dâmbovnic – Centenar Anton Golopenţia”
Sâmbătă, 9 mai 2009.
|
III.1. Exproprierea. Comuna Căteasca
Problema împroprietării ţăranilor s-a pus încă din timpul primului război mondial, când în contextul înfrângerilor suferite de armata română în anul 1916 şi retragerea administraţiei ţării în Moldova, regele Ferdinand I Întregitorul, într-un discurs mobilizator ţinut soldaţilor-ţărani le promitea reforma agrară precum şi votul universal:
„Vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pilda. Vi se va da şi o largă participare la treburile politice”[32].
În Vechiul Regat, prin legea agrară şi decrete s-au înfiinţat organe centrale şi instituţii judeţene subordonate care se ocupau de lucrările de expropriere şi împroprietărire cum ar fi: Casa Centrală a Cooperaţiei şi Împroprietăririi Sătenilor, instanţe speciale de judecată: Comisii regionale, judeţene şi de ocol rural, Comitetele agrare. Hotărârile Comisiilor judeţene erau definitive şi executorii, fără drept de opoziţie, apel, recurs, doar Comitetului agrar îi revenea dreptul unor eventuale revizuiri minore.
În zona noastră se declarau expropriate parţial terenurile cultivabile (pădurile erau scutite de expropriere) ale moşiilor particulare cultivate de proprietarii lor, de la următoarele suprafeţe în sus: 150 ha la şes, unde cererile de împroprietărire erau mari; 200 ha la şes, unde cererile de împroprietărire erau mijlocii; 250 ha la şes, unde cererile de împroprietărire erau satisfăcute[33].
În 1919, Comisia a III-a Judeţeană de Expropriere cu sediul în Costeşti, constata, în baza art. 6 din decretul lege de expropriere, că nu este cazul de aplicare a exproprierii pentru mai mulţi proprietari de terenuri care îşi aveau moşiile pe raza comunelor Căteasca, Gruiu, Oarja, Bradurile sau Şerbăneşti, deoarece aceştia aveau mai puţin decât cota intangibilă de 100 ha:
- moşia lui Badea Cristea, situată în comunele: Căteasca (45,25 ha), Oarja (22,50 ha) şi Bradurile (2,00 ha), cu un total de 69,75 ha teren cultivabil[34];
- moşia lui Stelian Badea Cristea, situată în comunele: Căteasca (48,70 ha), Oarja (14,25 ha) şi Bradurile (2,00 ha), cu un total de 64,95 ha teren cultivabil[35];
- moşia lui Constantin Popescu, situată în comunele: Căteasca (25,00 ha) şi Gruiu (41,50 ha), cu un total de 66,50 ha teren cultivabil[36];
- moşia lui Radu Bălteanu, situată în comunele: Gruiu (45,70 ha) şi Şerbăneşti (12,00 ha), cu un total de 57,70 ha teren cultivabil[37].
În comuna Căteasca-Popeşti, potrivit datelor furnizate de primarul C. Zamfirescu şi notarul R. Rădulescu, existau între 1895-1896, doi mari proprietari: principele Ion Ghica (n. 1816 – m. 1897) cu domiciliul în comuna Ghergani, judeţul Dâmboviţa cu o proprietate în cătunul Căteasca în valoare de 240.000 lei şi o arendă de până la 8-9.000 lei anual şi moştenitorii G. Golescu care deţineau moşia Tompa în cătunul Coşerile în valoare de 300.000 lei. Moşia acestora din urmă era arendată de Vasile Pencu cu suma de 14.000 lei anual, la care se adăuga şi fonciera în valoare de 2.000 lei[38].
Cu ocazia lucrărilor pentru reforma agrară din 1921, în comuna Căteasca nu mai apar aceşti proprietari enumeraţi mai sus, ci doar familia Zamfireştilor, deoarece în 1904, Elena Maria Golescu (Helena Golesco), locuind la Bruxelles pe strada Stassart 108 şi cu domiciliul în Bucureşti, strada Săleuţei 49, vindea printr-un act încheiat în limba franceză la Buxelles, în mod definitiv şi irevocabil, moşia Tompa (în document s-a trecut Zompa) din comuna Căteasca-Popeşti, plasa Cotmeana Găleşeşti, „cu toate ecaretele, instalaţiuni şi accesorii de orice fel ce s-ar găsi pe sus-zisa moşie”, lui Constantin Zamfirescu[39], agricultor domiciliat în comuna Căteasca-Popeşti, pentru suma de 650.000 lei, plătită în trei tranşe în următorii ani: 1904, 1909 şi 1914[40].
Aşa cum reiese din procesele-verbale încheiate de Comisia locală de expropriere de pe lângă Judecătoria de Ocol Rural Rociu, aflată în deplasare în comuna Căteasca în data de 4 februarie 1919, în prezenţa a 50-60 de săteni, având desemnat ca reprezentant al lor pe Gheorghe Ioan Roşu, plugar din comună (preşedintele obştii) şi proprietarul Constantin Zamfirescu, s-a consemnat că acesta din urmă deţinea în comuna Căteasca trei trupuri de moşie:
1. Moşia Tompa, învecinată la răsărit cu moşia Topoloveni şi moşia Suciteanca, la apus cu moşia Cacaleţii de Sus, proprietatea moşnenilor din comuna Gruiu, la miază-zi cu Ion Aldea şi la miază-noapte cu Ioan N. Angelescu, în suprafaţă totală de 600 ha din care scăzându-se 75 ha zăvoi şi prundul Argeşului, rămânea o suprafaţă cultivabilă supusă exproprierii de 525 ha.
2. Un trup de moşie învecinat la răsărit cu moşia Urlăţeanca, la apus cu proprietăţile moşnenilor din satul Cacaleţii de Sus, comuna Gruiu, la miază-zi cu Ion I. Zamfira, la miază-noapte cu Din Zamfirescu, cu o întindere de 30 ha din care se scad 5 ha zăvoi şi prundiş, rămânând o suprafaţă cultivabilă de 25 ha;
3. Un trup de moşie învecinat la răsărit cu moşia statului ce aparţine de judeţul Muşcel, la apus cu moşia locuitorilor din comuna Oarja, la miază-zi cu Anghel Dumirescu şi la miază-noapte cu Stelian I. Badea, cu o întindere totală de 75 ha din care se scad 6 ha zăvoi şi prundiş, rămânând teren cultivabil supus exproprierii de 69 ha.
Întinderea totală a moşiei Tompa era de 619 hectare teren cultivabil, din care peste 200 de hectare erau dota din 1916 a fiicei lui Constantin Zamfirescu, Maria căsătorită cu profesorul I.N. Angelescu.
Comisia a III-a Judeţeană de Expropriere Costeşti prin procesul verbal din aprilie 1919, a stabilit întinderea totală cultivabilă a moşiei lui Constantin Zamfirescu, din satul Coşeri, la 292,30 ha, iar porţiunea expropriată la 93,52 ha fiind aleasă definitiv în două puncte şi anume:
1. 4,50 ha s-au expropriat în vatra satului Coşeri cuprinse între şoseaua comunală Coşeri, şoseaua comunală Prundu-Popeşti şi delimitările locuitorilor Coşeri. Această porţiune închidea locuinţele sătenilor din acea parte, neavând nicio ieşire la şosea.
2. 89,02 ha se expropriau în partea de miază-noapte a satului Popeşti şi în faţa satului Coşeri, începând de la linia distanţată la 150 m din hotarul de miază-zi a proprietăţii C. Zamfirescu, pe şoseaua Căteasca-Piteşti, iar la apa Neajlovului, la 100 m depărtare de hotarul moşnenilor Popeşti, având următoarele hotare: la răsărit, cu şoseaua Căteasca-Piteşti, la apus cu apa Neajlovului, la miază-noapte şi miază-zi cu restul proprietăţii lui C. Zamfirescu[41].
Reprezentantul sătenilor, Gheorghe Roşu afirma că era absolută nevoie de „a se crea cămine de casă la şoseaua Căteasca-Piteşti, locuitorii fiind lipsiţi de cămine şi locuri şi locuitorii din satul Coşeri sunt închişi de o bucată de pământ ce s-a lăsat proprietarului între şosea şi locurile clăcaşilor din acel sat, deci este absolută nevoie a se expropria acea fâşie de pământ atât pentru ca locuitorii să aibă acces la şosea cât şi pentru a li se putea da locuri de casă. Că deşi s-a expropriat porţiunea de pământ cuprinsă între şoseaua principală Căteasca-Piteşti, drumul ce duce din şoseaua principală la râul Argeş prin faţa livezii de pruni a proprietarului şi satul Coşeri, dar acea porţiune de pământ este uzurpată de proprietar de la locuitori şi dacă s-ar câştiga procesul de revendicare ce au pornit, sătenii nu mai au porţiunea de pământ ce li se cuvine, deci cer să se mai exproprieze şi locul de la râul Argeş ce se zice că este grădinărie de zarzavat. […] Reprezentantul obştii sătenilor susţine că în ce priveşte drumul pe lângă ograda de pruni nu este utilizabil şi este foarte îngust, iar proprietarul îl poate închide oricând va voi”. La rândul lui, proprietarul „susţine că pretenţiunea locuitorilor este prea exagerată deoarece […] s-a dat locuitorilor cea mai mare parte spre şosea şi cererea nu e decât o ambiţiune a unora dintre săteni, că de altfel se vede pe plan că locuitorii clăcaşi din satul Coşeri au ieşire la şosea atât spre drumul ce merge la râul Argeş cât şi pe lângă ograda de pruni pe unde există un drum lăsat de dânsul. […] iar grădina de zarzavat este exclusă de la expropriere fiind necesară pentru gospodăria proprietăţii rămase neexpropriată”. Acesta mai susţine că „rău s-a expropriat o porţiune aşa de lată spre şoseaua Căteasca-Piteşti, lăsându-i pe lângă pădure o fâşie foarte îngustă de pământ de care nu se poate servi la suhatul de vite ce are în acea parte şi cere ca porţiunea de pământ cuvenită locuitorilor să se ia mai îngustă şi să se completeze în lungul moşiei, peste pârâul Neajlovul”. Decizia din 1920 a Comisiei de expropriere Argeş era definitivă şi „obliga pe proprietarul moşiei ca pentru a avea acces la drumul public şi locuitorii, să se lase prin proprietatea sa, din ograda de pruni din satul Coşeri, pe lângă capul despre apus, despre şosea, un drum de trecere cu o lăţime de opt metri din locurile clăcaşilor până la şoseaua comunală ce merge la râul Argeş, de care drum să se servească toţi locuitorii” [42].
Afară de proprietăţile din comuna Căteasca, Constantin Zamfirescu deţinea şi moşia Bascovul[43] din comuna Bascov care a fost expropriată prin procesul-verbal din iunie 1919 al Comisiei a II-a Judeţeană de Expropriere Argeş cu o suprafaţă iniţială de 25,60 ha teren arabil de-a lungul drumului Piteşti-Vâlcea. Islazul din comuna Bascov făcea parte tot din moşia acestuia[44].
În ceea ce priveşte inventarul imobil şi agricol acesta deţinea în comuna Căteasca:
- un corp de case pentru proprietar, construcţie nouă având 12 camere de zid, acoperită cu tablă de fier şi zinc, parchetate şi zugrăvite, evaluate la 250.000 lei;
- un corp de case tot pentru stăpân, de zid acoperite cu tablă având patru camere parchetate şi zugrăvite, evaluate la 70.000 lei;
- un alt corp de case cu 2 încăperi mari de zid acoperit cu tablă, evaluat la 30.000 lei;
- un grajd sistematic, de cărămidă cu ciment, cu două compartimente şi camere de servitori şi pod de fân, acoperit cu tablă, la 50.000 lei;
- un corp de case la conac, de zid, acoperit cu tablă cu două camere, antreu şi pivniţă de vinuri la 30.000 lei;
- o povarnă de zid acoperită cu tablă cu instalaţie pentru fabricat ţuică, cazan de aramă de 26 dl. capacitate la 50.000 lei;
- o moară, jumătate de zid, iar restul de scândură, acoperită cu tablă cu 2 pietre de măcinat, motor cu benzină de 45 cai putere la 80.000 lei;
- 2 magazii de scânduri acoperite cu tablă, capacitate totală de 40 vagoane, evaluate la 60.000 lei;
- o […] pentru maşini agricole învelită cu tablă la 10.000 lei;
- un pătul de fân cu adăpost de vite, acoperit cu stuf la 5.000 lei;
- două pătule mari pe furci acoperite cu tablă cu pereţi de nuiele, lungime 50 m fiecare, evaluate ambele la 60.000 lei;
- o mică fermă pentru creşterea porcilor la eleşteu compusă dintr-o casă de zid acoperită cu tablă cu două camere, un pătul mic pe furci acoperit cu şiţă şi o şatră de porci evaluate la 10.000 lei;
- un autotractor cu 6 brazde de 85 c.p. la 50.000 lei;
- o garnitură de treierat păioase la 100.000 lei;
- o batoză de bătut porumb la 20.000 lei;
- cinci pluguri cu câte o brazdă la 2.500 lei;
- o vânturătoare la 1.500 lei;
- un trior la 500 lei;
- o semănătoare în rânduri la 1.500 lei;
- 100 capete de porci, 80 de oi, 10 boi, 9 vaci cu lapte, 11 junci şi 5 cai, la 70.000 lei;
Era vorba de un total al averii estimat la 951.000 lei.
Fostele
conace proprietatea familiei Zamfireştilor naţionalizate în perioada
comunistă. Conacul din Coşeri–Dutina (Foto 1 şi 2) şi Căteasca (Foto 3),
foste sedii ale instituţiilor comuniste locale. 2009.
|
Astfel, făcând dovada existenţei unui inventar agricol important, C. Zamfirescu urmărea ca suprafaţa de teren agricolă de 199,45 hectare rămasă după prima expropriere, să fie scutită de o nouă expropriere, prin stabilirea unei cote maxime intangibilă de 200 ha, peste care mai adăuga 10 ha, cotă pentru păşunatul vitelor sale. Sătenii vor contesta, atât inventarul agricol deţinut de proprietar, precum şi suprafaţa de pământ stabilită ca fiind cotă intangibilă, dar fără câştig de cauza[45].
* * *
În lucrarea
lui Mihai Pop şi Anton Golopenţia,
Dâmbovnicul : O plasă din sudul judeţului Argeş: Câteva rezultate ale
unei cercetări monografice întreprinse în 1939, apărută în 1942, s-a
strecurat o greşeală întrucât clădirea din fotografia de mai sus nu este din
comuna Tei (sic!), ci din comuna Căteasca, fiind vorba despre vila familiei
Zamfirescu.
|
Comisia locală de expropriere Rociu consemna că Maria C. Zamfirescu, fiica lui Constantin Zamfirescu, căsătorită cu profesorul Ioan N. Angelescu (n. 1885, Tecuci – m. 1930), cu domiciliul în Bucureşti, strada Gramont, nr. 12 (a avut domiciliu şi în strada Columb, lângă Grădina Icoanei), avea fâşie de moşie tot în trupul Tompa prin actul dotal din 1916, în suprafaţă de 200 de ha (deşi în măsurătorile cadastrului apare cu suprafaţa de teren agricol de 220 ha), din care scăzându-se 5 ha zăvoi şi prund nesupuse exproprierii, rămânea o întindere cultivabilă de 195 de ha. Moşia acesteia se învecina la răsărit cu moşia Urlăţeanca, la apus cu moşia
Cacaleţii de Sus, ce aparţinea moşnenilor din comuna Gruiu, la miază-zi cu proprietatea lui Constantin Zamfirescu şi la miază-noapte cu proprietarul Gheorghe N. Sima. Conform tabelelor de împroprietărire urmau să fie expropriate iniţial 34,10 ha.
Comisia a III-a Judeţeană de Expropriere Costeşti prin procesul-verbal din aprilie 1919, a stabilit întinderea totală cultivabilă a moşiei Mariei I.N. Angelescu din satul Coşeri, la 220 ha teren cultivabil din care se expropria 45,50 ha.
Porţiunea expropriată era aleasă definitiv în partea de miază-noapte a satului Coşeri, cu următoarele hotare: la apus se învecina cu proprietatea moşnenilor din Cireşu, la răsărit cu zăvoiul Argeşului, la miază-noapte cu cumpărători Alexandru Marin Voicu şi Tudora Constantin Marin Voicu, iar la răsărit cu restul proprietăţii Maria I.N. Angelescu. Se specifica că din lunca Argeşului să se ia numai jumătatea dinspre miază-noapte şi cu obligaţie pentru săteni ca drumul de sub acea coastă să-l lase liber de trecere şi pentru proprietar spre cealaltă jumătate a moşiei din lunca Argeşului[46]. În urma apelului proprietarului, Comisia judeţeană de expropriere Argeş, prin decizia din anul 1920, consemna părerile părţilor implicate. Proprietarul considera că „rău s-a declarat expropriată jumătate din grădina de zarzavat deoarece proprietarul are acolo instalaţiuni speciale pentru grădinărie şi de altfel nici nu este folositor sătenilor acel loc, fiind supus inundaţiilor”. Avocatul G. Pitică, reprezentantul obştii sătenilor susţinea că „tot locul expropriat în lunca Argeşului este de arătură, iar nu grădinărie, că nu are nicio instalaţiune specială ci numai anul precedent exproprierii a fost destinat de proprietar pentru cultura zarzavaturilor”. Deşi proprietarul nu a reuşit să facă dovadă că are grădină de zarzavat permanentă în lunca Argeşului şi că se află pe ea lucrări speciale pentru acest scop, Comisia consideră că dacă „acea porţiune de teren din lunca Argeşului nu s-ar da sătenilor ar fi ca ei să nu poată avea acces la râul Argeş pentru adăpatul vitelor” şi respinge apelul proprietarului ca nefondat[47].
În anul 1923, Comisia Judeţeană de Expropriere Argeş, rezerva proprietarei Maria Angelescu cota intangibilă de 150 ha în moşia „Tompa” şi declara expropriată pentru înfiinţarea de păşune comunală în folosul comunei Căteasca, tot restul de teren cultivabil ce mai rămâne în zisa moşie, care va veni în continuarea terenului cultivabil pentru împroprietărire în anul 1919, în suprafaţă de 24,50 ha, la preţul fixat iniţial de 2200 lei pentru fiecare hectar.
În decizia finală dată de Comisia de Expropriere Argeş a contat „că în speţă din lucrările de expropriere şi actele de la dosar, nu se constată că proprietara Maria I.N. Angelescu a făcut înaintea Comisiei de Ocol dovada de numărul vitelor ce posedă dânsa şi personalul moşiei, spre a i se putea rezerva suprafaţa de teren necesară pentru păşune peste cota intangibilă”.
Însă prin sentinţa civilă din martie 1936 s-a rectificat suprafaţa de 24,50 ha declarată expropriată pentru înfiinţarea de păşune comunală deoarece la măsurătoarea finală făcută de organele cadastrului s-a constatat că suprafaţa rămasă de expropriat era de doar 14,50 ha[48].
* * *
Comisia locală de expropriere Rociu consemna că Ioana C. Zamfirescu, soţia lui Constantin Zamfirescu, deţinea moşia Căteasca, care se învecina la răsărit cu moşia lui Virgil Gussi, la apus cu moşia lui Petre Mihăescu şi moşia Alexandrina Vioreanu, la miază-zi cu moşia Răteşti-Furdueşti ce aparţinea moşnenilor din comuna Răteşti, iar la miază-noapte cu Radu Dumitrescu. Proprietatea Ioanei C. Zamfirescu avea o întindere totală de 200 ha din care se scădeau 10 ha reprezentate de conacul moşiei, via, zăvoiul şi prundişul Argeşului. Din suprafaţa de 190 ha teren cultivabil trebuia iniţial să fie expropriată în vederea împroprietăririi ţăranilor circa 31,60 ha.
Comisia a III-a Judeţeană de Expropriere Costeşti prin procesul verbal din aprilie 1919, a stabilit întinderea totală cultivabilă a moşiei Ioanei C. Zamfirescu, situată în satul Căteasca la 184 ha teren cultivabil din care se expropriau 28,10 ha. La lucrările finale ale direcţiei cadastrale s-a stabilit suprafaţa moşiei cultivabile la 180,5520 ha din care se expropriau definitiv 22,3636 ha. Porţiunea expropriată era aleasă în marginea de apus a satului Căteasca, având următoarele hotare: la răsărit şi miazăzi se învecina cu delimitările satului Căteasca, iar la miază-noapte şi apus cu restul proprietăţii Ioanei C. Zamfirescu[49].
Prin hotărârea din martie 1924 a Comitetului Agrar, i se recunoştea proprietarei Ioana C. Zamfirescu, pe lângă cele 150 ha teren agricol cultivabil, în cotă intangibilă stabilită prin hotărârea Comisiei judeţene de expropriere Argeş din ianuarie 1923, încă 5,90 ha teren agricol, compensaţie necesară pentru păşunatul vitelor proprietarei[50].
În 1924, Marin Dedu şi alţi 29 de săteni din comuna Căteasca au contestat lucrările cadastrale realizate de Florea Nicolae, delegatul Direcţiei Cadastrului, referitor la măsurătoarea moşiilor Căteasca şi Tompa aparţinând celor trei proprietari: Constantin Zamfirescu, Ioana C. Zamfirescu şi Maria I.N. Angelescu. Prin decizia din 1924 a Comisiei judeţene de expropriere a fost respinsă ca nefondată petiţia sătenilor, pe motiv că măsurătorile cadastrale nu erau încheiate[51].
Bineînţeles că proprietarii acestor moşii, şi în special Constantin Zamfirescu, au dorit păstrarea terenurilor din lunca Argeşului deoarece acestea erau mult mai bune din punct de vedere agricol, iar împărţirea terenurilor între membrii familiei a însemnat o cotă mult mai mică de teren agricol expropriat, raportat la întinderea totală a moşiilor.
Majoritatea oamenilor politici ai vremii au fixat ca regulă, exproprierea prin despăgubire, însă pentru stabilirea valorii băneşti ce revenea foştilor proprietari, au existat diferenţe de apreciere datorate calităţii extrem de diferite a terenurilor expropriate, în aceeaşi comună sau chiar sat. Prin decretul-lege nr. 3.697/1918 se stabilea valoarea terenurilor expropriate în funcţie de următoarele criterii: „preţul de vânzare, preţul regional de arendare, evaluarea făcută de instituţiile de credit, venitul net la hectar, aprecierea calităţii pământului dată de specialişti, impozitul funciar şi oricare altele, dar nu va putea trece în niciun caz preţul regional de arendă înmulţit cu 20”[52].
În ceea ce priveşte preţul de vânzare al acestor proprietăţi, Comisia de Expropriere Costeşti stabilea un preţ iniţial de 1200 lei pentru terenurile mai fertile din lunca Argeşului şi între 600-800 lei pentru restul terenurilor[53].
În 1922, la Curtea de Apel Bucureşti, s-a fixat preţul definitiv al celor 28,10 hectare teren agricol expropriat din proprietatea Ioanei C. Zamfirescu la suma de 61.820 lei sau 2.200 lei/ha[54].
III.2. Exproprierea. Comuna Gruiu
Moşia Gruiu-Furdueşti a aparţinut familiei Brătianu, fiind stăpânită de Dumitru C. Brătianu (n. 1817, Piteşti – m. 8 iunie 1892, Bucureşti) cu titlul de moşie părintească în virtutea actelor de partaj intervenite între acesta şi fraţii săi, acte care s-au legalizat la Tribunalul Argeş la nr. 3/1845, 17/1848 şi 30/1860.
În 1874, moşiile Gruiu şi Rudeni din judeţul Argeş aparţineau tot lui Dumitru Brătianu care le ipotechează Creditului Funciar Român din Bucureşti, pentru suma de 107.500 lei, iar în 1876 inginerul hotarnic P. Buescu întocmeşte planul de hotărnicie al moşiei Gruiu.
La 27 februarie 1892, acesta vinde moşia lui Dumitru Velcescu (1851–1915), proprietar şi arendaş din comuna Cacaleţii de Jos pentru suma de 200.000 lei[55]. Dumitru Velcescu avea moşii în comunele Cacaleţii de Jos, Cacaleţi-Cireşu şi Răteşti-Furdueşti în valoare de 230-250.000 lei. Totodată, în anul 1895, ţinea în arendă moşia lui C. Constantinescu din Răteşti cu arendă anuală de 1.500 lei, iar în anul 1896 moşia lui C. Protopopescu, tot din comuna Răteşti[56].
Moşia Gruiu-Furdueşti avea în anul 1896 aproximativ 1.200 pogoane locuri de arătură, 550 pogoane izlaz, 300 pogoane pădure de 10-12 ani, 10 pogoane livezi de pruni roditori şi 35 pogoane de fâneţe. Conacul moşiei era „compus dintr-o casă de bârne cu temelie de zid, învelită cu şiţă, construită din patru camere, antreu, bucătărie şi cămară cu sală pe trei părţi; o altă casă cu două camere construită din bârne pe temelii de zid, învelită cu şiţă; un pătul de 24 furci, învelit cu şiţă; o magazie de bârne, învelită cu şiţă pentru bucate, în lungime ca de 12 stângeni; un şopron pe zece furci, învelit cu şiţă pentru trăsuri şi lângă case, vie roditoare în mărime de un pogon, închisă de jur împrejur cu gard de nuiele, iar pe moşie erau trei heleştee şi un puţ”. În 1896, moşia se învecina la nord şi la răsărit cu proprietatea Căteştii a lui Ion Ghica, fostă proprietate a generalului Atanasie Călinescu, cu moşia Roceni şi cu proprietatea Cacaleţii de Rovine a lui Mihail Ganciu, la sud cu moşia Furdueşti a lui Petrache Mihăescu, fostă a lui G. Vasiliu şi cu moşia Rociu (Pădurea Roceanca era proprietatea Eforiei Spitalelor Civile), la apus cu moşnenii din Rociu, Berislăveşti şi Şerbăneşti[57].
Moşia a fost scoasă la licitaţie publică de Creditul Funciar Român la 18 iulie 1901 fiind adjudecată pentru suma de 91.000 lei de către Alexandrina D. Vioreanu (căsătorită cu P. Otolescu de care divorţează în 1900), domiciliată în Bucureşti, strada Cantacuzino, nr. 12 (colţ cu strada Scaune)[58].
La scurt timp de la cumpărare, în aprilie 1903, Alexandrina Vioreanu arendează moşia Gruiu-Furdueşti lui Tache I. Popescu pe o perioadă de 6 ani, pentru suma de 8.200 lei anual şi 4.000 lei, acont pentru preţul pădurii de pe moşie. În această perioadă arendaşul putea cultiva moşia „după cum îi va cuveni”, iar în ceea ce priveşte pădurea „dl. arendaş are dreptul de a o tăia în timpul arendării, va defrişa partea de pădure care este bună pentru cultură şi va opri pentru izlaz partea care este apătoasă”; „În dreptul de tăiere al pădurii nu intră arborii izolaţi şi boscheţii ce se găsesc pe moşie, cât numai pădurea care se compune din două părţi, adică partea ce începe dincolo de eleşteu, până la capul moşiei”. Actul de arendare a fost întocmit la Câmpulung, la Tribunalul Muscel, iar plata arenzii se făcea anual în Bucureşti, la domiciliul proprietarei din strada Polonă, nr. 38.
Din 23 aprilie 1909, la expirarea primului contract de arendare, proprietara încheie la Tribunalul Olt, actul de arendare pe 6 ani cu Constantin Zamfirescu din Căteasca pentru suma de 11.000 anual. Totodată, arendaşul era obligat prin contract „a mai da în fiecare an câte zece gâşte, cinci curcani, doi purcei şi 200 de ouă”.
Fiind mulţumită de contractul cu Constantin Zamfirescu, proprietara prelungeşte în 1915 arendarea moşiei cu încă 6 ani pentru suma de 13.020 lei anual, iar în anul 1921, pentru suma de 80 lei la hectar, restul moşiei rămasă după expropriere de 125 ha celor patru locuitori din comuna Gruiu: Şerban şi Neculae Cârstea, Ion Tănăsescu şi Florea Şerban Gheorghe. Proprietăreasa îşi rezerva la conacul moşiei o cameră „în partea de răsărit spre a o locui când voi veni la moşie”[59].
În cea ce priveşte inventarul imobil al moşiei, acesta era destul de „subţire”, fiind format: dintr-o casă nelocuită din paiantă, acoperită cu şiţă, compusă din 7 camere şi o sală; o altă casă care a servit de bucătărie, cu 2 camere; o magazie de ostreţe de stejar, acoperită cu şiţă; un pătul pe furci, cu gard de nuiele, învelit cu şiţă; un grajd de nuiele acoperit cu şiţă; o şatră pe furci, acoperită cu tablă; o altă şatră pe furci, acoperită cu papură, iar inventarul agricol era inexistent, toate imobilele fiind evaluate la valoarea de 50.000 lei. Moşia acesteia a fost cultivată înainte de război numai prin arendare sau în dijmă de locuitorii din satul Cacaleţii de Jos care, în acelaşi timp, îşi aveau vitele învoite la păşunat pe moşia Gruiu-Furdueşti[60].
Comisia a III-a Judeţeană de Expropriere Costeşti prin procesul-verbal din septembrie 1919 a stabilit că moşia Gruiu-Furdueşti, proprietatea Alexandrinei Vioreanu avea o întindere de 496 ha teren cultivabil din care s-au declarat expropriate 257,60 ha cu următoarele hotare: la apus cu moşnenii Roceni, la miază-zi cu proprietatea lui Petrache Mihăescu, la miază-noapte cu cumpărătoarea Obştii „Dreptatea” din comuna Gruiu şi la răsărit cu restul proprietăţii apelantei. În 1920, proprietara susţinea că Comisia Judeţeană de Expropriere a stabilit greşit întinderea totală cultivabilă a moşiei sale şi astfel s-ar fi expropriat o întindere de teren agricol mai mare decât trebuia. Comisia Centrală Judeţeană de Expropriere Argeş, prin decizia din august 1920, arăta că în conformitate cu „art. 28 din Decretul Lege no. 3.697 din 15 august 1918, stabilirea întinderii proprietăţii expropriabile şi determinarea întinderii părţii expropriate, se apreciază de către comisiunile judeţene de expropriere numai în mod aproximativ, iar stabilirea definitivă a întinderii moşiei expropriate şi determinarea părţii expropriate stabilindu-se definitiv (în) hotarele ei, se va face ulterior, conform art. 1 şi 6 din Decretul-Lege no. 4.839 publicat în Monitorul Oficial no. 174 din 21 noiembrie 1919, prin delegatul Direcţiunei Cadastrului care dacă va constata la măsurătoare că suprafaţa terenului supus exproprierii este mai mare sau mai mică, va aplica cota legală la suprafaţa exact constatată”[61].
După prima expropriere, în aprilie 1920, prin actul autentificat la Tribunalul Ilfov, doamna Vioreanu vinde 50 de hectare teren agricol lui Gheorghe A. Buican şi Ion Radu Dumitrescu din comuna Oarja, pentru suma de 100.000 lei, iar aceştia, la rândul lor, au arendat porţiune de teren cumpărată, învăţătorului din satul Gruiu, Dumitru Şerbănescu şi primarului din Căteasca, Ioan Voiculescu[62]. Prin procesul-verbal din 1922, Comisia de Ocol pentru Expropriere de pe lângă Judecătoria Ocolului Rural Rociu, hotărăşte ca proprietarei să i se rezerve cota intangibilă de 100 de hectare, din care se scădea vânzarea celor 50 de hectare către locuitorii din comuna Oarja.
Tot în anul 1920, Alexandrina Vioreanu fiind convinsă „prin dol şi machinaţiuni” de iminenţa unei noi exproprieri, vinde restul moşiei rămase după expropriere, unui grup de patru persoane reprezentate de avocatul G. Pitică din Argeş. La scurt timp vinde aceeaşi suprafaţă Obştii de Cumpărarea „Dreptatea”[63] din comuna Gruiu formată din 77 de membri, preşedintele acesteia fiind preotul Marin Petculescu (n. 1879 – m. 1954) din Gruiu care menţiona că „această moşie [Gruiu-Furdueşti] în suprafaţă aproximativă de 140-170 ha ce au rămas în urma exproprierii făcute pe baza decretului-lege nr. 3697/1918 a fost vândută Obştii de Cumpărare „Dreptatea” din această comună Gruiu cu actul sub semnătură privată cu data de 27 decembrie 1920”[64]. De aici au rezultat mai multe litigii funciare care nu s-au rezolvat nici prin decizia definitivă a Comisiei Judeţene de Expropriere Argeş cu nr. 114 din 1 mai 1923 care statua: „Comisia a respinsul apelul numitei obşti, precum şi a celor patru cumpărători arătaţi mai sus motivând, cu privire la aceşti cumpărători, că vânzarea moşiei către dânşii este inexistentă sub raportul aplicării legii agrare deoarece nu este făcută în loturi de până la 10 ha cum cere articolul 3 din legea agrară a Vechiului Regat şi, mai mult, nici nu poate fi redusă la câte 10 ha de fiecare cumpărător căci nu s-au făcut şi nici măcar nu s-a cerut de numiţii cumpărători să facă dovada că sunt cultivatori de pământ”. Comisia îi rezervă proprietăresei cota intangibilă de 100 de ha la care se adăugau cele 20 de ha pentru cumpărătorii din Oarja deşi aceştia cumpăraseră 50 de ha, însă conform legii agrare „atunci când un sătean cultivator de pământ cumpără mai mult de 10 ha, vânzarea se reduce la 10 ha”. Cu toate că exista decizia definitivă a instanţei, cumpărătorii orjeni stăpâneau în continuare în anul 1932 cele 50 de ha, iar proprietăreasa doar restul de 70 ha de teren agricol cultivabil rămas după expropriere[65].
Conform măsurătorilor provizorii ale cadastrului din 1921, moşia Gruiu-Furdueşti avea două trupuri: trupul de miază-noapte mai mic, cu hotarul Furdueşti proprietatea lui Petrache Mihăescu, pădurea Roceanca a Eforiei Spitalelor Civile, cu moşia Gănciuleasca proprietatea locuitorilor din comuna Gruiu şi şoseaua Gruiu-Furdueşti; trupul de miază-zi, mai mare, cu hotarele, islazul comunal al comunei Gruiu, moşia Tompa proprietatea lui C. Zamfirescu, apa Neajlovului şi restul de proprietate al Alexandrinei Vioreanu, cele două trupuri fiind traversate de râul Neajlov. Obştea moşnenilor din comuna Gruiu deţinea la 10 aprilie 1926 circa 307 ha teren agricol[66].
Suprafaţa totală a moşiei acesteia, în care intrau şi suprafeţele de teren care nu făceau obiectul exproprierii (pădure, livezi, vie, etc.) era de aproximativ 600 de hectare, însă în urma măsurilor definitive de cadastru din aprilie 1926, întinderea totală a terenului măsurat a fost de 454 ha şi 1320 m.p. şi s-a dispus rectificarea suprafeţei expropriate la 199 ha şi 1.591 m.p., deci cu 58 ha şi 4409 m.p. mai puţin decât suprafaţă prevăzută iniţial în hotărârile de expropriere. Pentru această suprafaţă i s-a plătit proprietarei suma de 557.645,48 lei[67]. Iniţial, preţul stabilit a fost de 2200 lei pentru fiecare hectar expropriat, însă în urma apelului făcut de Alexandrina Vioreanu prin care cerea suma de 20.000 lei la hectar, Curtea de Apel Bucureşti a decis ca suma finală de despăgubire să fie de 2.800 lei/ha, adică de 40 de ori mai mult decât suma de arendare a unui hectar de teren agricol (70 lei) [68].
În baza legii agrare şi a păşunilor comunale, s-au expropriat din nou circa 108 ha şi 5000 m.p. pentru suma de 303.800 lei, suprafaţa totală expropriată ajungând la 307 ha şi 6.591 m.p.[69].
Tot în comuna Cacaleţii de Jos (Gruiu), deţineau proprietăţi fiii lui Din Velcea Ploieşteanu căsătorit cu Badea şi anume: Dumitru (1851–1924) şi Ioan Velcescu (1855–1929). Acesta din urmă, deţinea între anii 1895 şi 1896 moşii în valoare de 35-40.000 lei şi vie în comuna Valea Mare, judeţul Muşcel. Totodată, arenda moşia cu locuri de arătură şi pădure a lui Mihail Ganciu din Cacaleţii de Jos cu o valoare de 40.000 lei şi arendă anulă de 2.000 lei[70]. În urma căsătoriei cu Joiţa au avut împreună o fată şi cinci băieţi: Elisabeta căsătorită Dumitrescu, Ionel, Nicolae, Velcea, Badea şi Constantin (Din) Velcescu.
În 1874, moşiile Gruiu şi Rudeni din judeţul Argeş aparţineau tot lui Dumitru Brătianu care le ipotechează Creditului Funciar Român din Bucureşti, pentru suma de 107.500 lei, iar în 1876 inginerul hotarnic P. Buescu întocmeşte planul de hotărnicie al moşiei Gruiu.
La 27 februarie 1892, acesta vinde moşia lui Dumitru Velcescu (1851–1915), proprietar şi arendaş din comuna Cacaleţii de Jos pentru suma de 200.000 lei[55]. Dumitru Velcescu avea moşii în comunele Cacaleţii de Jos, Cacaleţi-Cireşu şi Răteşti-Furdueşti în valoare de 230-250.000 lei. Totodată, în anul 1895, ţinea în arendă moşia lui C. Constantinescu din Răteşti cu arendă anuală de 1.500 lei, iar în anul 1896 moşia lui C. Protopopescu, tot din comuna Răteşti[56].
Moşia Gruiu-Furdueşti avea în anul 1896 aproximativ 1.200 pogoane locuri de arătură, 550 pogoane izlaz, 300 pogoane pădure de 10-12 ani, 10 pogoane livezi de pruni roditori şi 35 pogoane de fâneţe. Conacul moşiei era „compus dintr-o casă de bârne cu temelie de zid, învelită cu şiţă, construită din patru camere, antreu, bucătărie şi cămară cu sală pe trei părţi; o altă casă cu două camere construită din bârne pe temelii de zid, învelită cu şiţă; un pătul de 24 furci, învelit cu şiţă; o magazie de bârne, învelită cu şiţă pentru bucate, în lungime ca de 12 stângeni; un şopron pe zece furci, învelit cu şiţă pentru trăsuri şi lângă case, vie roditoare în mărime de un pogon, închisă de jur împrejur cu gard de nuiele, iar pe moşie erau trei heleştee şi un puţ”. În 1896, moşia se învecina la nord şi la răsărit cu proprietatea Căteştii a lui Ion Ghica, fostă proprietate a generalului Atanasie Călinescu, cu moşia Roceni şi cu proprietatea Cacaleţii de Rovine a lui Mihail Ganciu, la sud cu moşia Furdueşti a lui Petrache Mihăescu, fostă a lui G. Vasiliu şi cu moşia Rociu (Pădurea Roceanca era proprietatea Eforiei Spitalelor Civile), la apus cu moşnenii din Rociu, Berislăveşti şi Şerbăneşti[57].
Moşia a fost scoasă la licitaţie publică de Creditul Funciar Român la 18 iulie 1901 fiind adjudecată pentru suma de 91.000 lei de către Alexandrina D. Vioreanu (căsătorită cu P. Otolescu de care divorţează în 1900), domiciliată în Bucureşti, strada Cantacuzino, nr. 12 (colţ cu strada Scaune)[58].
La scurt timp de la cumpărare, în aprilie 1903, Alexandrina Vioreanu arendează moşia Gruiu-Furdueşti lui Tache I. Popescu pe o perioadă de 6 ani, pentru suma de 8.200 lei anual şi 4.000 lei, acont pentru preţul pădurii de pe moşie. În această perioadă arendaşul putea cultiva moşia „după cum îi va cuveni”, iar în ceea ce priveşte pădurea „dl. arendaş are dreptul de a o tăia în timpul arendării, va defrişa partea de pădure care este bună pentru cultură şi va opri pentru izlaz partea care este apătoasă”; „În dreptul de tăiere al pădurii nu intră arborii izolaţi şi boscheţii ce se găsesc pe moşie, cât numai pădurea care se compune din două părţi, adică partea ce începe dincolo de eleşteu, până la capul moşiei”. Actul de arendare a fost întocmit la Câmpulung, la Tribunalul Muscel, iar plata arenzii se făcea anual în Bucureşti, la domiciliul proprietarei din strada Polonă, nr. 38.
Din 23 aprilie 1909, la expirarea primului contract de arendare, proprietara încheie la Tribunalul Olt, actul de arendare pe 6 ani cu Constantin Zamfirescu din Căteasca pentru suma de 11.000 anual. Totodată, arendaşul era obligat prin contract „a mai da în fiecare an câte zece gâşte, cinci curcani, doi purcei şi 200 de ouă”.
Fiind mulţumită de contractul cu Constantin Zamfirescu, proprietara prelungeşte în 1915 arendarea moşiei cu încă 6 ani pentru suma de 13.020 lei anual, iar în anul 1921, pentru suma de 80 lei la hectar, restul moşiei rămasă după expropriere de 125 ha celor patru locuitori din comuna Gruiu: Şerban şi Neculae Cârstea, Ion Tănăsescu şi Florea Şerban Gheorghe. Proprietăreasa îşi rezerva la conacul moşiei o cameră „în partea de răsărit spre a o locui când voi veni la moşie”[59].
În cea ce priveşte inventarul imobil al moşiei, acesta era destul de „subţire”, fiind format: dintr-o casă nelocuită din paiantă, acoperită cu şiţă, compusă din 7 camere şi o sală; o altă casă care a servit de bucătărie, cu 2 camere; o magazie de ostreţe de stejar, acoperită cu şiţă; un pătul pe furci, cu gard de nuiele, învelit cu şiţă; un grajd de nuiele acoperit cu şiţă; o şatră pe furci, acoperită cu tablă; o altă şatră pe furci, acoperită cu papură, iar inventarul agricol era inexistent, toate imobilele fiind evaluate la valoarea de 50.000 lei. Moşia acesteia a fost cultivată înainte de război numai prin arendare sau în dijmă de locuitorii din satul Cacaleţii de Jos care, în acelaşi timp, îşi aveau vitele învoite la păşunat pe moşia Gruiu-Furdueşti[60].
Comisia a III-a Judeţeană de Expropriere Costeşti prin procesul-verbal din septembrie 1919 a stabilit că moşia Gruiu-Furdueşti, proprietatea Alexandrinei Vioreanu avea o întindere de 496 ha teren cultivabil din care s-au declarat expropriate 257,60 ha cu următoarele hotare: la apus cu moşnenii Roceni, la miază-zi cu proprietatea lui Petrache Mihăescu, la miază-noapte cu cumpărătoarea Obştii „Dreptatea” din comuna Gruiu şi la răsărit cu restul proprietăţii apelantei. În 1920, proprietara susţinea că Comisia Judeţeană de Expropriere a stabilit greşit întinderea totală cultivabilă a moşiei sale şi astfel s-ar fi expropriat o întindere de teren agricol mai mare decât trebuia. Comisia Centrală Judeţeană de Expropriere Argeş, prin decizia din august 1920, arăta că în conformitate cu „art. 28 din Decretul Lege no. 3.697 din 15 august 1918, stabilirea întinderii proprietăţii expropriabile şi determinarea întinderii părţii expropriate, se apreciază de către comisiunile judeţene de expropriere numai în mod aproximativ, iar stabilirea definitivă a întinderii moşiei expropriate şi determinarea părţii expropriate stabilindu-se definitiv (în) hotarele ei, se va face ulterior, conform art. 1 şi 6 din Decretul-Lege no. 4.839 publicat în Monitorul Oficial no. 174 din 21 noiembrie 1919, prin delegatul Direcţiunei Cadastrului care dacă va constata la măsurătoare că suprafaţa terenului supus exproprierii este mai mare sau mai mică, va aplica cota legală la suprafaţa exact constatată”[61].
După prima expropriere, în aprilie 1920, prin actul autentificat la Tribunalul Ilfov, doamna Vioreanu vinde 50 de hectare teren agricol lui Gheorghe A. Buican şi Ion Radu Dumitrescu din comuna Oarja, pentru suma de 100.000 lei, iar aceştia, la rândul lor, au arendat porţiune de teren cumpărată, învăţătorului din satul Gruiu, Dumitru Şerbănescu şi primarului din Căteasca, Ioan Voiculescu[62]. Prin procesul-verbal din 1922, Comisia de Ocol pentru Expropriere de pe lângă Judecătoria Ocolului Rural Rociu, hotărăşte ca proprietarei să i se rezerve cota intangibilă de 100 de hectare, din care se scădea vânzarea celor 50 de hectare către locuitorii din comuna Oarja.
Tot în anul 1920, Alexandrina Vioreanu fiind convinsă „prin dol şi machinaţiuni” de iminenţa unei noi exproprieri, vinde restul moşiei rămase după expropriere, unui grup de patru persoane reprezentate de avocatul G. Pitică din Argeş. La scurt timp vinde aceeaşi suprafaţă Obştii de Cumpărarea „Dreptatea”[63] din comuna Gruiu formată din 77 de membri, preşedintele acesteia fiind preotul Marin Petculescu (n. 1879 – m. 1954) din Gruiu care menţiona că „această moşie [Gruiu-Furdueşti] în suprafaţă aproximativă de 140-170 ha ce au rămas în urma exproprierii făcute pe baza decretului-lege nr. 3697/1918 a fost vândută Obştii de Cumpărare „Dreptatea” din această comună Gruiu cu actul sub semnătură privată cu data de 27 decembrie 1920”[64]. De aici au rezultat mai multe litigii funciare care nu s-au rezolvat nici prin decizia definitivă a Comisiei Judeţene de Expropriere Argeş cu nr. 114 din 1 mai 1923 care statua: „Comisia a respinsul apelul numitei obşti, precum şi a celor patru cumpărători arătaţi mai sus motivând, cu privire la aceşti cumpărători, că vânzarea moşiei către dânşii este inexistentă sub raportul aplicării legii agrare deoarece nu este făcută în loturi de până la 10 ha cum cere articolul 3 din legea agrară a Vechiului Regat şi, mai mult, nici nu poate fi redusă la câte 10 ha de fiecare cumpărător căci nu s-au făcut şi nici măcar nu s-a cerut de numiţii cumpărători să facă dovada că sunt cultivatori de pământ”. Comisia îi rezervă proprietăresei cota intangibilă de 100 de ha la care se adăugau cele 20 de ha pentru cumpărătorii din Oarja deşi aceştia cumpăraseră 50 de ha, însă conform legii agrare „atunci când un sătean cultivator de pământ cumpără mai mult de 10 ha, vânzarea se reduce la 10 ha”. Cu toate că exista decizia definitivă a instanţei, cumpărătorii orjeni stăpâneau în continuare în anul 1932 cele 50 de ha, iar proprietăreasa doar restul de 70 ha de teren agricol cultivabil rămas după expropriere[65].
Conform măsurătorilor provizorii ale cadastrului din 1921, moşia Gruiu-Furdueşti avea două trupuri: trupul de miază-noapte mai mic, cu hotarul Furdueşti proprietatea lui Petrache Mihăescu, pădurea Roceanca a Eforiei Spitalelor Civile, cu moşia Gănciuleasca proprietatea locuitorilor din comuna Gruiu şi şoseaua Gruiu-Furdueşti; trupul de miază-zi, mai mare, cu hotarele, islazul comunal al comunei Gruiu, moşia Tompa proprietatea lui C. Zamfirescu, apa Neajlovului şi restul de proprietate al Alexandrinei Vioreanu, cele două trupuri fiind traversate de râul Neajlov. Obştea moşnenilor din comuna Gruiu deţinea la 10 aprilie 1926 circa 307 ha teren agricol[66].
Suprafaţa totală a moşiei acesteia, în care intrau şi suprafeţele de teren care nu făceau obiectul exproprierii (pădure, livezi, vie, etc.) era de aproximativ 600 de hectare, însă în urma măsurilor definitive de cadastru din aprilie 1926, întinderea totală a terenului măsurat a fost de 454 ha şi 1320 m.p. şi s-a dispus rectificarea suprafeţei expropriate la 199 ha şi 1.591 m.p., deci cu 58 ha şi 4409 m.p. mai puţin decât suprafaţă prevăzută iniţial în hotărârile de expropriere. Pentru această suprafaţă i s-a plătit proprietarei suma de 557.645,48 lei[67]. Iniţial, preţul stabilit a fost de 2200 lei pentru fiecare hectar expropriat, însă în urma apelului făcut de Alexandrina Vioreanu prin care cerea suma de 20.000 lei la hectar, Curtea de Apel Bucureşti a decis ca suma finală de despăgubire să fie de 2.800 lei/ha, adică de 40 de ori mai mult decât suma de arendare a unui hectar de teren agricol (70 lei) [68].
În baza legii agrare şi a păşunilor comunale, s-au expropriat din nou circa 108 ha şi 5000 m.p. pentru suma de 303.800 lei, suprafaţa totală expropriată ajungând la 307 ha şi 6.591 m.p.[69].
* * *
Tot în comuna Cacaleţii de Jos (Gruiu), deţineau proprietăţi fiii lui Din Velcea Ploieşteanu căsătorit cu Badea şi anume: Dumitru (1851–1924) şi Ioan Velcescu (1855–1929). Acesta din urmă, deţinea între anii 1895 şi 1896 moşii în valoare de 35-40.000 lei şi vie în comuna Valea Mare, judeţul Muşcel. Totodată, arenda moşia cu locuri de arătură şi pădure a lui Mihail Ganciu din Cacaleţii de Jos cu o valoare de 40.000 lei şi arendă anulă de 2.000 lei[70]. În urma căsătoriei cu Joiţa au avut împreună o fată şi cinci băieţi: Elisabeta căsătorită Dumitrescu, Ionel, Nicolae, Velcea, Badea şi Constantin (Din) Velcescu.
|
Casele descendenţilor
lui Ioan Velcescu naţionalizate în perioada comunistă.
Casa lui Velcea Velcescu căsătorit cu
Puina, fost sediu al C.A.P.-ului şi Grădiniţei de copii din satul Gruiu (Foto
1) şi
casa lui Ionel Velcescu (1894-1936),
fost sediu al G.A.S.-ului din Gruiu (Foto 2). 2009.
|
Începând cu anul 1886 şi până în 1921, Ioan Velcescu şi-a extins proprietatea funciară prin numeroase schimburi şi mai ales cumpărături de terenuri: de la Elena Romanov domiciliată în Bucureşti, 31 stânjeni în comuna Cacaleţii de Jos cu suma de 8.000 lei (1886); de la Iancu, Trandafir şi Anghel Dumitru din comuna Cacaleţii de Jos (1891 şi 1894); de la familia Mincă şi Tarsiţa Slăvescu cu proprietăţi în comuna Răteşti şi moştenitoarele acestora fetele Ecaterina şi Zoe Slăvescu (1896, pentru suma de 15.000 lei); Elisabeta M. Slăvescu, căsătorită cu C.D. Constantinescu (1899, pentru suma de 5.000); de la Veta C. Constantinescu, Zoe Slăvescu (căsătorită Aricescu), Ecaterina Slăvescu (1901, pentru suma de 3.125 lei); de la Anghel Radu (1902); de la Nedelea Dragomir (1902); de la Elena M. Slăvescu (1902, pentru 500 lei), de la Mariţa M. Slăvescu (1902, pentru 600 lei); de la Ioana Gheorghe Ioan Nicolae (19 decembrie 1909); de la Soare Anghel Dumitru (1914) etc.[71].
De aceea, moşia lui Ioan Velcescu era foarte fărâmiţată, fiind formată din 13 trupuri de moşie în comuna Gruiu şi un trup în comuna Răteşti, satul Furdueşti (pădurile nu sunt cuprinse în suprafeţele prezentate), după cum urmează:
1. un trup de 5 ha pământ cultivabil la Tropăneasa;
2. un trup de 5 ha pământ cultivabil la Branişte;
3. un trup de 5 ha pământ cultivabil Faşa Bătrâna;
4. un trup de 5 ha pământ cultivabil Meiuşeasca şi Nedelea;
5. un trup de 2 hectare pământ cultivabil la Toşoaica;
6. un trup de ½ ha la Stan Şchiopu;
7. un trup de 5 ha pământ cultivabil la Băniceasca;
8. un trup de 10 ha şi 50 arii pământ cultivabil la Motroceasca;
9. un trup de 6 ha şi 50 arii pământ cultivabil la Căniteasca şi Stan Paicu;
10. un trup de 5 ha pământ cultivabil la Cănteasca şi Nedelea;
11. un trup de 25 ha pământ cultivabil la Romanova;
12. un trup de 2 ha pământ cultivabil la Gruiu Vechi;
13. un trup de 6 ha cu pruni pe el în sat;
14. un trup de 79 ha pământ cultivabil la Minculeasa[72].
În baza Decretului-Lege nr. 3697/1918 i s-au expropriat iniţial 34,30 ha teren din trupul moşiilor Răteşti-Furdueşti (11,40 ha) şi Gruiu (22,90 ha) dintr-un total de 200 ha teren agricol. În urma măsurătorilor definitive ale moşiilor Gruiu şi Furdueşti efectuate de către delegatul cadastrului L. Boagiu, la 13 aprilie 1927, s-a constatat că proprietarul deţinea 203 ha şi 7510 m.p. teren agricol expropriabil, din total proprietăţii de 223 ha şi 2782 m.p. (erau scutite de la expropriere pădurea de aproximativ 17 ha şi albia râului Neajlov). Astfel, recalculându-se cota conform scării de expropriere s-a stabilit definitiv suprafaţa de expropriat de 38 ha şi 510 m.p., pentru care proprietarul a primit din partea statului 2.200 lei de fiecare hectar, adică un total de 83.712,20 lei.
Ioan Velcescu a contestat măsurătorile cadastrale considerând că s-a expropriat o cotă prea mare din suprafaţa agricolă deţinută şi că nu i s-a acordat teren de acces la restul proprietăţii sale din trupul moşiei Răteşti-Furdueşti, iar Comisia Judeţeană de Expropriere Argeş prin decizie definitivă a dispus ca în trupul moşiei Gruiu să se exproprieze suprafaţa de teren agricol mai mare de 26 ha şi 6.510 m.p. şi în trupul moşiei Răteşti-Furdueşti suprafaţa de 11,40 ha[73].
Proprietarul avea la data de 1 februarie 1921 următoarele investiţii în inventar, construcţii şi instalaţii necesare gospodăriei şi exploatării moşiei care s-au evaluat la preţul mijlociu din localitate pe ultimii cinci ani, astfel:
Clădiri necesare gospodăriei:
- un corp de case cu etaj acoperit cu tablă, de zid, având jos două camere şi o pivniţă, iar la etaj 4 camere, un antreu, o sală şi balcon, evaluată lei 80.000 lei;
- un alt corp de case de paiantă acoperite cu şiţă cu trei camere, evaluată 20.000 lei;
- o povarnă mare de paiantă (ostreţe) acoperită cu şiţă pentru vase, evaluată 30.000 lei;
- o magazie de ostreţe acoperită cu şiţă tot pentru vase, 15.000 lei;
- o magazie de ostreţe acoperită cu şiţă cu temelie de zid şi păvuită dedesubt, cu polată în două părţi, capacitate şase vagoane evaluată 40.000 lei;
- o altă magazie tot de ostreţe acoperită cu şiţă, capacitate trei vagoane, evaluată 20.000 lei;
- o altă magazie de scândură acoperită cu şiţă capacitatea a 2 vagoane evaluată 10.000 lei;
- o altă magazie neterminată din 1916 acoperită cu tablă 10.000 lei;
De aceea, moşia lui Ioan Velcescu era foarte fărâmiţată, fiind formată din 13 trupuri de moşie în comuna Gruiu şi un trup în comuna Răteşti, satul Furdueşti (pădurile nu sunt cuprinse în suprafeţele prezentate), după cum urmează:
1. un trup de 5 ha pământ cultivabil la Tropăneasa;
2. un trup de 5 ha pământ cultivabil la Branişte;
3. un trup de 5 ha pământ cultivabil Faşa Bătrâna;
4. un trup de 5 ha pământ cultivabil Meiuşeasca şi Nedelea;
5. un trup de 2 hectare pământ cultivabil la Toşoaica;
6. un trup de ½ ha la Stan Şchiopu;
7. un trup de 5 ha pământ cultivabil la Băniceasca;
8. un trup de 10 ha şi 50 arii pământ cultivabil la Motroceasca;
9. un trup de 6 ha şi 50 arii pământ cultivabil la Căniteasca şi Stan Paicu;
10. un trup de 5 ha pământ cultivabil la Cănteasca şi Nedelea;
11. un trup de 25 ha pământ cultivabil la Romanova;
12. un trup de 2 ha pământ cultivabil la Gruiu Vechi;
13. un trup de 6 ha cu pruni pe el în sat;
14. un trup de 79 ha pământ cultivabil la Minculeasa[72].
În baza Decretului-Lege nr. 3697/1918 i s-au expropriat iniţial 34,30 ha teren din trupul moşiilor Răteşti-Furdueşti (11,40 ha) şi Gruiu (22,90 ha) dintr-un total de 200 ha teren agricol. În urma măsurătorilor definitive ale moşiilor Gruiu şi Furdueşti efectuate de către delegatul cadastrului L. Boagiu, la 13 aprilie 1927, s-a constatat că proprietarul deţinea 203 ha şi 7510 m.p. teren agricol expropriabil, din total proprietăţii de 223 ha şi 2782 m.p. (erau scutite de la expropriere pădurea de aproximativ 17 ha şi albia râului Neajlov). Astfel, recalculându-se cota conform scării de expropriere s-a stabilit definitiv suprafaţa de expropriat de 38 ha şi 510 m.p., pentru care proprietarul a primit din partea statului 2.200 lei de fiecare hectar, adică un total de 83.712,20 lei.
Ioan Velcescu a contestat măsurătorile cadastrale considerând că s-a expropriat o cotă prea mare din suprafaţa agricolă deţinută şi că nu i s-a acordat teren de acces la restul proprietăţii sale din trupul moşiei Răteşti-Furdueşti, iar Comisia Judeţeană de Expropriere Argeş prin decizie definitivă a dispus ca în trupul moşiei Gruiu să se exproprieze suprafaţa de teren agricol mai mare de 26 ha şi 6.510 m.p. şi în trupul moşiei Răteşti-Furdueşti suprafaţa de 11,40 ha[73].
Proprietarul avea la data de 1 februarie 1921 următoarele investiţii în inventar, construcţii şi instalaţii necesare gospodăriei şi exploatării moşiei care s-au evaluat la preţul mijlociu din localitate pe ultimii cinci ani, astfel:
Clădiri necesare gospodăriei:
- un corp de case cu etaj acoperit cu tablă, de zid, având jos două camere şi o pivniţă, iar la etaj 4 camere, un antreu, o sală şi balcon, evaluată lei 80.000 lei;
- un alt corp de case de paiantă acoperite cu şiţă cu trei camere, evaluată 20.000 lei;
- o povarnă mare de paiantă (ostreţe) acoperită cu şiţă pentru vase, evaluată 30.000 lei;
- o magazie de ostreţe acoperită cu şiţă tot pentru vase, 15.000 lei;
- o magazie de ostreţe acoperită cu şiţă cu temelie de zid şi păvuită dedesubt, cu polată în două părţi, capacitate şase vagoane evaluată 40.000 lei;
- o altă magazie tot de ostreţe acoperită cu şiţă, capacitate trei vagoane, evaluată 20.000 lei;
- o altă magazie de scândură acoperită cu şiţă capacitatea a 2 vagoane evaluată 10.000 lei;
- o altă magazie neterminată din 1916 acoperită cu tablă 10.000 lei;
Ce
a mai rămas din acareturile proprietarului şi arendaşului Ioan Velcescu
(1855-1929) din Gruiu după naţionalizarea comunistă. Fostele sedii ale
cârciumii (Foto 1) şi magazinului mixt cooperatist (Foto 2) din satul Gruiu.
2009.
|
- patru pătule pe furci acoperite cu şiţă, şiţare de nuiele din care unul cu o polată mare acoperită cu tablă capacitatea 15 vagoane evaluată 25.000 lei;
- un grajd de scânduri pentru cai cu pod de fân 8.000 lei;
- o şatră pentru vite pe furci de stejar jumătate închisă cu ostreţe acoperită cu şiţă 15.000 lei;
- două şatre (saiele) pentru vite, pe furci, acoperite cu stuf evaluate 5.000 lei;
- alte diverse clădiri mici şi împrejmuiri 15.000 lei.
Maşini şi instrumente:
- două maşini pentru bătut porumb, o vânturătoare, patru pluguri, două grape de fier, două care pentru boi, două brişte de cai, evaluate 13.000 lei;
- două cazane pentru fabricat ţuică 10.000 lei;
- diferite vase mari şi mici de stejar cu capacitate de 2.000 d.l., evaluate 20.000 lei.
Vite:
- şase cai şi 2 catâri, 10 boi, 5 vaci, 2 mânzaţi, 5 viţei, 20 porci mari şi mici şi 6 oi.
Bunurile i-au fost evaluate la un total de 336.000 lei[74].
* * *
În anul 1919, moşia moştenitorilor Mihail Ganciu, situată în comuna Gruiu, rezulta că are un total de 176,00 ha teren arabil care era scutit de expropriere deoarece se împărţea celor patru moştenitori[75]. În ceea ce priveşte istoricul moşiei, Ghiţă Ganciu, părintele lui Mihail Ganciu a cumpărat proprietatea Gruiul Nou şi Ploieşteaca din trupul Cacaleţii de Rovină de la Anton Ostianu prin actul autentic din 31 iulie 1857, legalizat de Judecătoria Argeş, pentru suma de 1.315 galbeni împărăteşti. Anton Ostianu, locuitor în ţinutul Austrii, arăta că moşiile „coborâte prin diată de la răposata soţia mea Catinca, fiica răposatului Constantin Zugravu şi aceasta iarăşi moştenire de la răposata Zamfira Foceanca”, le vindea „în lipsă de moştenitori de sus şi de jos”[76].
Moşia avea hotărnicie din anul 1892, întocmită de inginerul hotarnic, maior C.I. Spiroiu, având o întindere de 190 hectare şi 8000 m.p. sau 380 pogoane şi 990 stânjeni pătraţi (unitatea de măsură a fost metrul, iar stânjenul lui Şerban-Vodă s-a calculat cu 1,9665 m). Moşia avea pământ cultivabil, casă, grădină şi ogradă în suprafaţă de aproximativ 137 ha şi 49 ha de pădure de tufan.
În ceea ce priveşte situaţia economică a proprietăţii, se consemnau următoarele: „Proprietatea Gruiul a d-lui Mihail Ganciu, fiind situată în partea de sud şi şes a judeţului Argeş, are pământ bun de cultură care se poate în total munci cu înlesnire, având alături cu proprietatea, satul Cacaleţii de Jos, comună mare şi oameni muncitori, are pe dânsa pădure foarte bună de tufan în două petice, a cărei exploatare este foarte uşoară, având în apropiere pentru încărcare gara Leurdeni din judeţul Muscel, până la care se află drumuri foarte bune de comunicaţie şi pod stătător peste râul Argeş, în dreptul satului Căteasca-Popeşti; scursorile văilor ce traversează această proprietate sunt seci şi viiturile lor din ploi, nu pot ataca cultura. De asemenea, pe proprietate se află o casă ce dependinţe în bună stare, grajd, pătul, magazie, grădină de zarzavat şi pomi fructiferi, eleşteu cu peşte etc”[77].
În 1918, urmaşii lui Mihail Ganciu, Nicolae Ganciu, funcţionar din Piteşti va cesiona dreptul şi pretenţiile sale la succesiunea tatălui său în favoarea surorii Stella, căsătorită Grigorescu asupra moşiei din Gruiu precum şi a imobilelor din Piteşti, strada Trivale[78].
De asemenea, au fost scutite de expropriere moşiile lui Dumitru Velcescu (1851–1915) şi ale fiului său Ion D. Velcescu (1874-1924) căsătorit cu Rada Dinoci (1891?–1959) din Cireşu cu care a avut cinci copii (Ioana, Ileana, Maria, Mihai şi Trifon). Din planul economic întocmit în anul 1906 al proprietăţilor deţinute în comunele Răteşti-Furdueşti, Cacaleţii de Jos şi Cacaleţi-Cireşu rezulta că aceştia deţineau 154,7433 ha sau 308 pogoane şi 18 prăjini de teren arabil, pădure, grădini şi pomost.
Ion D. Velcescu (1874–1924; stânga jos) cu soţia
Rada născută Dinoci (1891?–1959; stânga sus, ţinând în braţe pe fiica Ioana
1910–1986), Ioana D. Velcescu (căsătorită Zamfir, dreapta sus) şi Dumitru Velcescu (1851–1915; dreapta
jos). Circa 1910-1915.
Prin amabilitatea doamnei profesoare de Limba şi
literatura română şi directoare a Şcolii cu clasele I-VIII din satul Gruiu,
Iuliana Voicu (născută în 1951 în Gruiu, fiica lui Trifon Velcescu şi
strănepoata lui Dumitru Velcescu).
|
CUPRINS
I. Împărţirea administrativă
II. Scurt istoric
III.1. Exproprierea. Comuna Căteasca
III.2. Exproprierea. Comuna Gruiu
[2] Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, ediţia a III-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 389; Al. Doagă (coord.), Localităţile judeţului Argeş, 1971, p. 153.
[3] Al. Doagă (coord.), Localităţile judeţului Argeş, 1971, p. 154.
[4] I. Ionaşcu, Catagrafia Eparhiei Argeş la 1824, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1942, VIII, p. 68-73.
[5] Denumirea de Cacaleţi vine din limba slavonă în care скакалец = scacaleţ înseamnă „lăcustă”. Una din plăgile biblice, invazia roiurilor de lăcuste, a fost o calamitate naturală care adesea prevestea foametea, realitate tragică care s-a păstrat în denumirea mai multor sate şi comune din ţară. O altă ipoteză e că acest cuvânt are origine turanică (caracale-eţ = cetate veche), apud Nicolae Iorga, Revista istorică: dări de seamă, documente şi notiţe, 8, nr. 10-12, octombrie - decembrie 1922, Bucureşti: Tipografia "Cultura Neamului Românesc", p. 169; Nicolae Iorga, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor: I. Teleormanul, Bucureşti, Imprimeria Naţională 1941, p. 12(344).
[6] Ion Donat, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, Catagrafia obştească a Ţării Româneşti din 1831, Editura Helios, Craiova 1999, p. 80-81.
[7] Este vorba de secolul al XIX-lea (n.a.).
[8] Anton Golopenţia, Opere complete, Sociologie, vol. I, Editura Enciclopedică, 2002, p. 377.
[9] Indicele comunelor orăşiane şi rurale din Muntenia publicate de Oficiul Statistic, Imprimeria Statului Sf. Sava şi Nifon, Bucureşti, 1861, p. 3-7.
[10] I. Brezoianu, Reformele românilor, Tipografia Ştefan Rasidescu, Bucureşti, 1864, 172-173.
[11] Dimitrie Frunzescu, Dicţionar topografic şi statistic al României, Tipografia Statului, Bucuresci, 1872, p. XXXV, XLVII, 85, 101, 119, 136.
[12] George Ioan Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, vol. II, Stab. Grafic Socec, Bucureşti, 1899, p. 138-139, 231, 300.
[13] Anton Golopenţia, Op. cit., p. 375, 377.
[14] Monitorul Oficial, nr. 22 din 22 aprilie/ 22 mai 1908, p. 941, 944.
[15] Monitorul Oficial din 7 octombrie 1925, p. 10.939-10.941.
[16] Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.A.N. Argeş), fond Recensământul general al populaţiei din 1930, judeţul Argeş, mapa 270/1930.
[17] Enciclopedia României – Ţara Românească, vol. I, 1938, p. 40.
[18] Legea nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului R.P.R., în „Buletinul Oficial“, nr. 77 din 8 septembrie 1950.
[19] Împărţirea administrativă a teritoriului Republicii Populare România, 1965, f. editură, p. 13-30.
[20] Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, în „Buletinul Oficial“, nr. 17 din 17 februarie 1968, republicată în 1981 – Anexa 1, judeţul Argeş.
[21] Catagrafia de la 1831 a fost reconstituiră cu ajutorul fişelor documentare făcute în anii 1942-1943 de Ion Şucu (1902, Măţău – 1988) şi Ion Donat (1909-1988), istoric craiovean care a lucrat în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti, iar după pensionarea din anul 1985, la Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române - „C.S. Nicolăescu Plopşor”, cu sediul în Craiova, deoarece documentele originale au fost distruse de bombardamentele Aliaţilor asupra Bucureştiului, în aprilie 1944.
[22] Într-un document din 1865, am depistat numelor celor patru moşi din comuna Cacaleţi-Cireşu şi anume: Davideşti, Buga, Cucueşti şi Căprăreşti (D.J.A.N. Argeş, fond Tribunalul Judeţ Argeş, dosar 7/1869, f. 7).
[23] Ion Donat, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, Op. cit., p. XXVIII, LI, LVI, 80-81, 85.
[24] Sud = Judeţ (slavă).
[25] D.J.A.N. Argeş, fond Tribunalul Argeş, dosar 11/1833.
[26] G. Retegan, Primul recensământ modern al populaţiei şi agriculturii Ţării Româneşti :1838 (II), în „Revista de Statistică”, an XIII, nr. 5 din mai 1964, p. 51.
[27] Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D.A.N.I.C.) Bucureşti, fond Catagrafii şi Catastife Ţara Românească, Catagrafia din 1838 – Judeţul Argeş.
[28] D.J.A.N. Argeş, fond Prefectura Judeţului Argeş, dosar 3/1865-1910, f. 10-11v.
[29] Ibidem, f. 14-16.
[30] De la 1908, plasa aceasta poartă numele Dâmbovnicului, un afluent al Neajlovului, aproape secat în urma despăduririlor şi pe care vara îl amintesc numai heleşteele, în care sunt păstrate apele lui de la topirea zăpezilor (A. Golopenţia, Op. cit., p. 375-376).
[31] Anton Golopenţia, Op. cit., p. 374.
[32] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 266.
[33] Ibidem, p. 84.
[34] D.J.A.N. Argeş, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), Secţia Costeşti, dosar 8/1919.
[35] Ibidem, dosar 9/1919.
[36] Ibidem, dosar 10/1919.
[37] Ibidem, dosar 12/1919.
[38] D.J.A.N. Argeş, fond Camera de Comerţ şi Industrie Piteşti, registre 5/1895, 6/1896, f. 112-114.
[39] Constantin Zamfirescu căsătorit cu Ioana au avut un băiat care a făcut carieră politică, Constantin Zamfirescu - Căteasca (n. 19.01.1896, Căteasca – d. 16.12.1963, Botoşani), căsătorit cu Livia Nedelcu, doctor în drept la Paris, avocat, membru al PNL – Brătianu. A fost subsecretar la Ministerul Producţiei de Război (Minister nou înfiinţat, din 14 noiembrie 1944), în guvernele Sănătescu şi Rădescu de-a lungul perioadei noiembrie 1944 - martie 1945, apud, Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, p. 153. A fost arestat în 1950 şi condamnat în 1959 la 6 ani de închisoare de către Tribunalul Militar Craiova. A trecut prin închisoarea Jilava şi a murit în cea de la Botoşani, conform fişelor matricole penale întocmite de autorităţile militare, apud www.procesulcomunismului.ro, 2009.
[40] D.J.A.N. Argeş, fond Tribunalul Argeş, Secţia Notariat, registru nr. 16/1904, f. 123v – 125v; Act transcris sub nr. 336 din 22 ianuarie 1904.
[41] Idem, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), Secţia Rociu, dosar 1/1919.
[42] Idem, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), registru 25/1920.
[43] Din comuna Bascovele făcea parte şi satul numit Zamfireşti, iar în prezent, apaţine de comuna Cotmeana. Totodată, la periferia oraşului Piteşti, în apropierea pădurii Trivale, există o stradă denumită Zamfireşti.
[44] D.J.A.N. Argeş, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), registru 25/1920.
[45] Idem, fond Consilieratul (Serviciul) Agricol Argeş, dosar 26/1919-1943.
[46] Idem, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), Secţia Rociu, dosar 1/1919.
[47] Idem, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), registru 25/1920.
[48] Idem, fond Consilieratul (Serviciul) Agricol Argeş, dosar 24/1919-1939.
[49] Idem, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), Secţia Rociu, dosar 1/1919.
[50] Idem, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), dosar 87/1922.
[51] Ibidem, dosar 4/1924.
[52] D. Şandru, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 216.
[53] D.J.A.N. Argeş, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), Secţia Rociu, dosar 1/1919.
[54] Idem, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), dosar 36/1927.
[55] Idem, fond Tribunalul Judeţului Argeş, registru 22/1892.
[56] Idem, fond Camera de Comerţ şi Industrie Piteşti, registre 5/1895, 6/1896, f. 112-114.
[57] Idem, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), dosar 107/1922.
[58] Ibidem, dosar 12/1926.
[59] D.J.A.N. Argeş, fond Consilieratul (Serviciul) Agricol Argeş, dosar 205/1922-1923.
[60] Ibidem, dosar 42/1922.
[61] D.J.A.N. Argeş, fond Comisia de Expropriere Argeş (1921), registru decizii 25/1925.
[62] Ibidem, dosar 12/1926.
[63] Obştile de cumpărare care s-au format pentru achiziţionarea marilor moşii au avut în vedere exclusiv rentabilitatea şi au fost întotdeauna pur ţărăneşti (A. Golopenţia, Op. cit., p. 390).
[64] D.J.A.N. Argeş, fond Consilieratul (Serviciul) Agricol Argeş, dosar 42/1922.
[65] Ibidem, dosar 84/1919-1927.
[66] D.J.A.N. Argeş, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), dosar 12/1926
[67] Ibidem, dosar 12/1926.
[68] D.J.A.N. Argeş, fond Consilieratul (Serviciul) Agricol Argeş, dosar 42/1922.
[69] Ibidem, dosar 12/1926.
[70] Idem, fond Camera de Comerţ şi Industrie Piteşti, registre 5/1895, 6/1896, f. 112-114.
[71] Idem, fond Comisa de Expropriere Argeş (1921), dosar 122/1922.
[72] Ibidem, dosar 56/1922.
[73] Ibidem, dosar 8/1927.
[74] Ibidem, dosar 56/1922.
[75] Ibidem, dosar 11/1919.
[76] D.J.A.N. Argeş, Colecţia Documente Istorice, pachetul LV/27.
[77] Ibidem, pachetul IX/24.
[78] D.J.A.N. Argeş, fond Tribunalul Judeţului Argeş, registru 3/1917-1918.
Aurel Radu, Reforma Agrară din 1921 în comuna Căteasca din judeţul Argeş,
în
„Museum: Studii şi comunicări de istorie şi etnografie”,
Muzeul
Goleşti, nr. IX, 2009, p. 229-270.
Exista la Arhivele Nationale titlurile de proprietate din 1921 ? Credeti ca pentru Isaccea am vreo sansa sa gasesc un titlu de proprietate?
RăspundețiȘtergerePuteţi depune o cerere la Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Tulcea de unde veţi primi un răspuns.
RăspundețiȘtergere