În rândurile următoare redăm două texte semnate de doi autori piteșteni de seamă: Gh. Ionescu Gion (1857, Pitești – 1904, București)[1] și Tudor Teodorescu Braniște (1899, Pitești – 1969, București)[2].
Despre Pitești, Gion a publicat puțin, două texte scurte în ziarul bucureștean „Românul” (1884) fondat de C.A. Rosetti, în care face o scurtă incursiune în trecutul glorios al orașului, însă nu uită să revină în prezentul vremii sale de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când orașul se află pe calea modernizării. Acesta pomenește pe scurt despre rolul său economic, orașul-târg fiind amplasat pe ruta comercială cu orașele Transilvaniei, despre însemnata familie a boierilor Rătești în istoria națională, despre importanța viilor din dealul Piteștilor, încă din vremea lui Constantin Brâncoveanu și mai ales despre popasul făcut aici de o personalitate de seamă a Europei, regele Carol al XII-lea al Suediei.
Din realizările urbanității piteștene, autorul menționează înființarea primului bulevard al orașului, Elisabeta Doamna, legat de Gara CFR, inaugurată în 1872, când principele Carol I a făcut inclusiv o vizită oficială. Încercările municipalității și ale unor particulari de a construi un teatru (casin) cu vedere spre Grădina Publică, care s-au dovedit însă un eșec important marcat spre sfârșitul secolului al XIX-lea. De abia în pragul marelui război, municipalitatea reușește să ridice un teatru în centrul urbei, o clădire cu o arhitectură impozantă, rămasă pe același amplasament până în prezent, însă cu importante modificări exterioare operate în perioada comunistă.
Gion menționează importantele realizări edilitare ale primarului Ioan I. Rădulescu, cel care a reușit să facă primele trotuare și pietruirea șoselelor, cel care a impus desființarea maghernițele turcești cu acoperiș de șiță, care adumbreau inclusiv „ulițele” centrale. În trecut, străzile centrale denumite în documente ulițe, erau acoperite de gropi „săpate în trotuarele ulițelor”, o realitate care se dovedea adesea nepotrivită pentru călători.
Autorul nu uită se puncteze cadrul natural din jurul orașului, dealurile pitorești cu case albe din zona Ștefănești (Golești și Vrănești), dar și scânteietoarea vale a Argeșului, care se pierdea în zarea Leordenilor. La sfârșitul secolului al XIX-lea, clădirile mai răsfirate, cu un regim de înălțime mic (de regulă parter și un etaj) asigurau o priveliște neîngrădită asupra dealurilor muscelene.
Printre numeroasele și eruditele referințe mitologice din Antichitate și expresii latine, Gion lăuda clădirile monumentale realizate în oraș: Școala primară de băieți nr. 2 aflată pe bulevardul Elisabeta Doamna, aproape de Grădina Publică, dar și proiectul pentru viitorul Palat Administrativ (Prefectura Județului Argeș), piața centrală permanentă a orașului (Piața Episcopiei), proiectarea și construirea unei noi străzi care lega târgul orașului (Târgu din Vale) de zona centrală, precum și sala de spectacole a orașului administrată de minoritarii germani („Sala Uklar”, mai apoi „Universala Lehrer”).
În cel de-al doilea text semnat de Gion, acesta face trimitere la importanța târgului de la Pitești (Târgul din Vale), care asigura venituri importante pentru bugetul urbei, însă ține să precizeze așa-numitele „dezavantaje” aduse de calea ferată. Grație trenului, oamenii au putut călători mai ușor pe distanțe lungi, astfel încât mulți locuitori din împrejurimi, din Rucăr, Curtea de Argeș, Câmpulung sau Râmnicu Vâlcea au preferat să se aprovizioneze direct de la București. Comerțul piteștean a decăzut, întrucât singurii clienți ai târgului au rămas țăranii din comunele mai apropiate. Cu toate acestea, Gion era optimist și vedea ieșirea din acest marasm economic prin dezvoltarea industriilor locale și prin promovarea unei administrații care să fie „liberă și independentă” de cea a capitalei.
***
Amintirile scriitorului și publicistului Tudor Teodorescu Braniște au fost publicate într-un volum postum în 1976[3], însă un prim text despre orașul Pitești, datat la sfârșitul războiului (1946) apare în „Revista Argeș”, în 1970, la un an de la moartea autorului. În acest text, autorul rememorează frânturi din trecutul urban filtrate prin memoria adolescentului în formare, care a urmat cursurile la Liceul I.C. Brătianu (circa 1910-1916).
Acesta a punctat principalele repere ale vieții urbane.
Gara CFR cu primele trenuri Orient Expres, urmate de Simplon și Pullman, care asigurau conectarea orașului cu capitala, dar mai ales cu orașele Europei occidentale, în special cu Parisul și Viena;
Bulevardul gării, Elisabeta Doamna, primul bulevard al orașului, arteră impozantă și importantă rută de plimbare pentru orășeni și vilegiaturiști;
Monumentul Independenței ridicat la începutul secolului al XX-lea la întretăierea bulevardului Elisabeta Doamna cu Calea Craiovei;
Grădina Publică din centrul urban, animată de muzica famfarei militare, un reper al socializării, distracțiilor și plimbărilor orășenilor;
Strada centrală și comercială a orașului, Strada Mare (Șerban Vodă, azi Victoriei), loc de cumpărături, întâlnire și promenadă pe care se afla impozantul Hotel Dacia, unde i-a admirat pe actorii Agatha Bârsescu și Nottara;
Parcul Trivale înființat de M. Manolescu, apreciatul și regretatul prefect al județului Argeș, loc de întâlnire și plimbări pentru elevii de liceu și tinerii îndrăgostiți, loc de petrecere (bâlci cu călușei și dulap), cu un cunoscut pavilion unde se țineau banchetele politice.
Scriitorul piteștean nu uită să facă o scurtă prezentare a oamenilor de seamă care au contribuit la animarea urbei: Grigore T. Coandă, primul agent al BNR de la Pitești, întemeietorul sistemului bancar piteștean (Banca Populară devenită reper de seriozitate, cu un sediu impozant pe strada centrală), lăutarul Teodorescu-Zavaidoc, judecătorul Crasan (probabil Ioan Crassan[4]) de la Tribunalul Argeș, criticul literar evreu Iosef Netzler, cunoscut sub pseudonimul Ion Trivale, mort în luptele de la Turtucaia (1916), remarcat inclusiv de G. Călinescu[5].
Un loc aparte în înșiruirea amintirilor este ocupat de profesorii de la liceul I.C. Brătianu, intelectuali de seamă ai orașului: publicistul N.I. Apostolescu[6], publicistul Nicolae Teohari (profesor de Matematică, însă fără vocație în acest sens) și Mihai Mihăileanu.
Autorul rememorează acele personalități care au ținut prelegeri la Pitești sau care și-au legat destinele de orașul-târg: scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, Petre Locusteanu, poetul Ion Minulescu, istoricul Radu D. Rosetti, Alexandru Cazaban și poetul Tudor Arghezi (Ion N. Theodorescu).
Tudor Teodorescu Braniște își încheie rememorarea nostalgică pe dealul orașului, unde veghea marele cimitir urban (Sf. Gheorghe), loc de meditație și introspecție pentru autorul aflat la apogeul carierei.
***
Cele două texte prezentate în continuare, provenite de la doi autori piteșteni cunoscuți (Gh. Ionescu Gion și Tudor Teodorescu Braniște), rămân surse ale istoriei urbane piteștene, chiar dacă sunt de sorginte jurnalistică și respectiv memorialistică, surse care ne ajută să înțelegem și să cunoaștem mai bine atmosfera, oamenii de seamă și transformările din ultimele trei decenii ale perioadei moderne (1884-1914).
1.
Din Pitești
Sunt orașe pe lume care, în mijlocul activității timpului nostru, parcă dorm duse. Unele dintr-însele, mândre de trecutul și de avuția amintirilor lor istorice, privesc cu milă la altele care caută și se silesc să introducă în sânul lor, când mai bine, când mai râu, binefacerile civilizației și confortului contemporan. Ele, din contră, stau pe loc și găsesc în antica locuțiune „am fost și noi o dată”, cuvinte temeinice ca să nu mai fie astăzi.
Astfel sunt nu puține din orașele Italiei, bunăoară Verona și Bologna, și astfel era până anul acesta, Piteștii României, unul din orașele noastre care, în fața celorlalte, poate să-și arate cu fală trecutul și însemnătatea sa istorică.
Guvernele și autoritățile locale se urmau unele după altele și Piteștii rămâneau aceiași.
Ai fi jurat că geniul tutelar al orașului, disprețuind progresul și îmbunătățirile municipale moderne, voia și ținea foarte să fie și astăzi ceea ce era înainte de 1848 și cum se găsea în vremea lui Tudor Vladimirescu,- adică în pace, în nemișcare, într-un fel de lenoasă aromeală, care te face cu ochii deschiși să vezi ca în vis trecând pe dinainte-ți scenele trecutului, lucrurile și ființele ce-ți plăcuseră odată.
Tot astfel, Piteștii, în nesfârșita lor odihnă, vedea azi fericirea și însemnătatea lor de acum sute de ani, când principala trecătoare a României și Transilvaniei era printr-înșii; când familiile boierilor piteșteni jucau cele dintâi roluri în diplomația de toate născocitoare a Domnilor români de la finele secolului al XVII-lea; când Răteștii Piteștilor țineau cap în misiuni Cantacuzinilor din București și făceau potecă, din ordinile Brâncoveanului, pe Calea Diului[7] și Odiriului[8]; când pe toamnă la culesul viilor, (vilegiatura strămoșilor noștri) toată curtea cea strălucită a Brâncoveanului și cu dânsa boierimea Bucureștilor veneau la Dealul Piteștilor; trecând când, în fine, Piteștii vedeau printr-înșii și oprindu-se spre conăcire suveranii celebri ca năvârliosul rege al Suediei, Carol al XII-lea, și drept aceasta, pentru un moment, Piteștii deveneau punctul de miră al întregii diplomații europene, iar miniștrii regelui Franței[9], Ludovic al XIV-lea, căutau de zor pe cărțile Europei orientale să vadă unde se află orașul Petesch, de care le vorbea scrisorile ambasadorilor francezi din Constantinopol.
Și câte! și câte altele nu treceau pe dinaintea memoriei Piteștilor, nemișcați în contemplația lor istorica, întocmai ca fachirii Indiei când meditează ani întregi asupra celei de a 50-a întrupare a lui Buddha.
Din când în când, și la foarte rare intervale, câte o șubredă îmbunătățire, câte o fricoasă preschimbare se executa pe ici pe colea. Se făcu drumul de fier, se tăie bulevardul Elisabeta Doamna. Într-un rând, părinții orașului, de acum nu știu câți ani, săltați, se vede, de căldurile frumoaselor arte, se hotărâră a ridica muzelor un templu care, pentru Pitești, era să fie măreț. Ba încă mai practici ca englezii, ei nu uitară a pune pe lângă teatru și maghernițele în care era să fie noua piață de carne și de legume a orașului; - întemeiau probabil această vecinătate, pe cuvântul că Pomona[10], Tutilina[11] și alte zâne ale legumelor a fost totdeauna în prietenoase relații cu Terpsichora[12] și Melpomena[13], muzele danțului și tragediei. Silința aceasta însă întrecuse, se vede, puterile Piteștilor; teatru rămase neisprăvit, stă și azi de roșu ca o probă elocventă despre buna voință artistică a edililor piteșteni din vremurile acelea.
De atunci, de nu mă înșel, totul reintră în adormirea de mai înainte, iar Piteștii recăzură în istorica lor meditație. Singura petrecere ce-și acordau era acea de a-și arunca, după dealul pe care par a fi nu pitiți ci cu cochetărie aninați, galeșa lor privire, când timpul e frumos, pe dealul din față, dealul viilor piteștene, până azi încă nefiloxerate.
Spectacolul e măreț seara, pe la apusul soarelui, c-un cer albastru ca marea de la Napoli, și când ochii pot îmbrățișa dintr-o singură ochire dealul tot, din stânga de unde se înalță în licurinda depărtare muscelele Câmpulungului și până la vale, în dreapta, dincolo de Golești și de Vrănești, la dealurile Leurdenilor care se estompă și se pierd în albastru străvăzător al cerului. Privirea pare că înoată într-o mare de verdeață, ale cărei valuri se cobor până în marginile orașului, pe lunca maiestosului Argeș; iar casele viilor, văruite și albe ca lebedele, înfipte sus pe podgorii, când se ascund, când se arată după tufișurile de pomi ai ogrăzilor. Pe luncă, râul se întinde și șerpuiește printre zăvoaie întocmai ca pânza pe care o înălbește țăranca artistă din satul Goleștilor.
Repet: priveliștea e minunată, și Piteștii aveau poate dreptate să se uite la dânsa în mută contemplare și s-o admite lung, mereu și fără sațiu; ba încă, unii din orășeni, cu temperamente poetice, blestemau adesea fluierul mercantil și de urechi spărgător al drumului de fier care, trecând podul de la Argeș, face de multe ori pe zi, de plânge lunca de gemetele lui.
Din nefericire pentru cei visători și pentru cei care-ți răspund la orice cuvânt cu neschimbatul: „am fost și noi odată...”, adorațiunea trecutului și disprețul prezentului și făcuturilor lui nu mai sunt cu putință în zilele noastre.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, chiar în Pitești, unde până și moartea și viața păreau altădată mai agale-agale, alte straturi sau pături de lume încep să se prefire în toate ramurile activității orășenești.
Homines novi[14] pretutindeni; oameni noi în dreapta, în stânga, în sus și-n jos. Bătrânii și bătrânele, ca aceia care-mi ziceau mai acum câțiva ani cu neînvinsă tărie: „Mă voi duce tot cu căruța de birjă la București, căci nu s-a făcut în gara Piteștilor legiuita sfeștanie carului de foc, când a început să huruie pe șine”, - acești bătrâni și bătrâne s-au dus sau sunt pe ducă. Cu dânșii dispare și până acum neschimbata fizionomie a Piteștilor.
Un călător care venea, bunăoară, la un an-doi, în dese rânduri, în acest bătrân oraș al României, și care era obișnuit să nu vadă nicio schimbare, nici măcar găurile după caldarâmul ulițelor drese, astupate, ori mai mari, ori mai multe (cunosc una pe strada Târgului de Afară, care după spusa unui bătrân preot al orașului, șade tot așa de la 1847), - acel călător nu și-ar mai cunoaște Piteștii lui; impasibilii, mândrii și împietriții lui Pitești.
Călătorul ar crede cu bună seamă că plecând de la București, din Gara Nordului (nu confundați, rogu-vă cu Gara Sudului), s-a înșelat și a luat bilet de drum pentru cine știe ce nou oraș în construcție.
Preumblându-se prin târgul Piteștilor, pe trotuare făcute dintr-o cărămidă ca și aceea a Bucureștilor, dar pe care un piteștean îmi spune că ei o numesc „rădulesceană” (voi spune de ce), - călătorul ar putea să jure pe geniul tutelar al Piteștilor, pe sfinxul[15] egiptean care până acum prezida imobil la destinele orașului, ca el nu e în ulița mare a Piteștilor. Unde sunt marchizele turcești, vreau să zic streșinile de șiță de câte doi metri de lungi la vale, care adumbreau fețele prăvăliilor și apărau de ploaie și de soare esteticele tarabe ale negustorilor de cojoace subțiri? Unde sunt acele puțuri bizare, săpate în trotuarele ulițelor și în care, și seara și ziua, străinul călător și piteșteanul distrat s-au dus în gloriile trecutului, luau o baie cu atât mai plăcută cu cât era mai neașteptată?
Întrebările urmează unele după altele, pe iute și degrabă, căci mirarea călătorului devine din ce în ce mai adâncă.
Pe bulevard s-au făcut și se fac mereu case care ar împodobi orice uliță a capitalei. Se înalță la capul lui o școală impozantă; s-a proiectat, zice-se, un... nu-mi vine a scrie, dar după câte mi se spune, va fi un Palat Administrativ. Prin alte ulițe, aceeași pasiune de clădiri. În piața ce-i zice „de la Episcopie” se operă o schimbare generară și eminamente modernă. În curând Piteștii vor avea o piață la care vor face zâmbre multe din orașele României. Avându-se în vedere zelul „à la Hausmann” care încinge pe actualii părinți ai orașului, nu m-aș mira deloc dacă, în centrul acestei frumoase piețe, s-ar înălța cine știe ce grup de bronz sau vreunul din gloriile istorice ale Piteștilor. Din piață se va tăia o uliță care va lega așa-numitul „Târg în Vale” cu centrul orașului și-n același timp va da viață maidanelor inculte și vătămătoare sănătății orașului. Și altele, și mereu altele.
De ne-am încerca a enumera pe de rost cele ce se fac și cele ce sunt proiectate a se face, enumerația ar fi homerică și chiar obositoare. Să ne mulțămim, în termen generali a spune că azi, Piteștii prezintă călătorului aceeași fizionomie pe care, în vremurile străbune, Cartagina prezenta lui Enea și fidelului său Achate[16], când amândoi intrară pentru prima oară în născânda cetate a Didonei[17].
Comparația nu e retorică; deloc! e adusă aici prin însăși firea lucrului. Recitiți versurile poetului Romei și veți vedea că acea molem aedificiorum, acele strata viarum și lata theatris fundamenta (Sala Uklar la Pitești) și immanesque columnas, pe care le cântă Virgiliu, sunt toate pe cale de a se ridica la Pitești. Semnalăm această perfectă potriveală poeților piteșteni și le urâm în viitoarele poeme, destinate a nemuri noile podoabe ale Piteștilor, inspirație și prin urmare laurii divinului Virgiliu.
Vom reveni.
Gion.
Gion, Din Pitești, în „Românul”, an XXVIII, 31 iulie 1884, p. 682-683.
2.
PITEŞTI
„Nu știu, zău! ne zicea mai alaltăieri un bătrân piteștean, dacă din alte puncte de vedere, drumul de fier a făcut bine orașului nostru, ceea ce știu sigur e că din cauza lui toți vecinii noștri râmniceni, câmpulungeni, argeșeni și rucăreni nu mai sunt ca înainte tributarii Piteștilor. Altădată, cei mai mulți veneau la Pitești de-și făceau târguielile; azi, pentru cele mai mici trebuințe ei dau fuga la București. Singurii mușterii care ne-au mai rămas credincioși ca și-n vremurile bătrâne sunt țăranii de prin satele apropiate de oraș”.
Şi-ntr-adevăr, cuvintele bătrânului piteștean sunt foarte temeinice; le vedem îndeplinindu-se în toate zilele. Plecând de dimineață de tot din Rucăr și din Râmnic și mai peste zi din Câmpulung și Curtea de Argeș, călătorul care are drept țintă Bucureștii nu face decât a trece prin Pitești și a trage direct la gară, pentru trenul care pleacă în capitală la 5 și 20 seara. Peste trei ceasuri călătorul e în București, iar hotelierii Piteștilor așteaptă mereu călătorii care sunt să vie și care nu mai vin.
Această stare de lucruri, păgubitoare prosperității orașului, se va îngreuna și mai mult, zic unii, când se va face drumul de fier destinat a lega Câmpulungul cu linia București-Pitești-Vârciorova.
Piteștii vor rămâne atunci o simplă trecătoare. Drumul de fier care împreună cu telegraful, este factorul cel mai puternic al sistemului centralizator, va duce pe micii ca și pe marii comercianți numai și numai la București. Primăriile multora din capitalele districtelor noastre, precum și cetățenii care-și iubesc orașul au priceput această lovitură care se dă comerțului lor în folosul Bucureștilor și au căutat, până când industriile locale și înființarea de uzine vor da un avânt puternic fiecărui oraș, să lupte în contra acestui curent care târăște totul spre centru.
În așteptarea vieții independente de viața capitalei, București, viață pe care orice oraș al României va trebui cu timpul s-o aibă, multe din orașele de mâna a doua ș-a treia se silesc, în marginea puterilor lor municipale a introduce și la dânsele îmbunătățirile a căror trebuință se simte pe zi ce curge, din ce în ce mai imperioasă. Atârnă numai de la cetățenii fiecărui oraș român pentru ca, în curând, prin creația industriilor locale, capitala regatului să aibă, la rândul ei, trebuință de produsele proprii cutărei sau cutărei capitale de district. Și precum districtele varsă și vor vărsa totdeauna banii lor pentru cumpărarea obiectelor ce le găsesc în București, tot astfel aceștia să fie aduși a cere, bunăoară Piteștilor, cutare produs al locului, Focșanilor un altul, Râmnicului un altul etc. Dacă în Franța, Lyonul sau orașele Normandiei, Bordeaux sau orașele Provenței sunt în foarte multe articole tributarele Parisului, apoi și acesta cumpără nu puține din produsele industrioaselor cetăți provinciale. La câte și mai câte din orășelele foarte modeste ale Prusiei renane sau ale Saxoniei nu se închină Berlinul, capitala imperiului german?
Până atunci, până când vom avea fericirea să vedem cele mai multe din orașele României tractând capitala ca pe o colegă, iar nu ca pe o superioară, câte silințe și câtă bunăvoință pentru interesele municipale nu vor trebui să aibă toți cetățenii; cu cât zel părinții orașului nu vor trebui să stea la pândă pentru a surprinde orice ar crede folositor urbei lor!
Mereu însă, și în toate încercările, condiția de căpetenie a reușitei ne pare a fi completa independență față cu guvernul central: „Prin noi, pentru noi și cu al nostru” ar trebui să stea scris totdeauna pe toate programele consiliilor municipale. Astfel purcezând, fiecare oraș va ajunge mult mai iute la ținta dorită cu atât mai iute cu cât va ști și se va pricepe mai bine să aibă pentru dânsele pe țăranii din satele totdeauna numeroase care înconjoară capitalele districtelor noastre.
Așa, bunăoară, Piteștii care au pierdut – toți o recunosc -, cea mai mare parte din comerțul orașelor nordice vecine, datoresc astăzi animațiunea și puțina lor vioiciune comercială numai țăranilor care „vin la oraș” dumineca și în alte anumite zile ale săptămânii, când e târg.
E o plăcere pentru călătorul sau orășeanul care se pierde cu iubire în rândurile țăranilor, prin târg sau prin piață, ca să-i vază și să-i auză cumpărând și vânzând, glumind cu negustorul, văitându-se între dânșii și la urmă, luând cârduri-cârduri, drumul spre satul lor. Toți duc în sân sau la subțioară, pentru copilașii care-i așteaptă în bătătura casei, darul cel mai mare și gustos, pâinea sau lipia cumpărate de la oraș, și care sunt pentru țăranul român ceea ce ar fi fost să fie (dar n-a fost) „găina în oală” pentru țăranul francez din vremea lui Henric al IV-lea, dacă bunul rege și ministrul său Sully ar fi fost să pună în lucrare minunatele și miloasele lor reforme.
Cu ei, cu țăranii, orașul ia o altă față. Liniștea adormitoare, ca să nu zic pustietatea, dispare când dânșii, îmbrăcați în haine curate sau de sărbătoare, colindă ulițele ca să-și vândă găina, ori untul, ori pânza, sau numai ca să se plimbe și să admire „mândrețele” Piteștilor. Ei aduc comunei veniturile cele mai frumoase și cred că mărirea acestor venituri, de la 60.000 de lei vechi (bugetul comunal d-acum vro 10-12 ani) la 300.000 lei noi se datorește în mare parte și lor.
E drept însă să adăogăm că atât autoritățile cât și orășenii sunt cu dânșii plini de bunăvoință. Temerea, bănuiala, neîncrederea, și prin urmare ura, pe care țăranul român le avea odinioară în contra „grecului” de la oraș se duc și se șterg din ce în ce mai mult.
Azi, el nu mai socotește de 5-6 ori paralele ce a plătit și cât „cusur” i s-a dat îndărăt și, foarte adeseori, în loc să mai pună bobii pentru socoteală, îl vezi cu tibișirul că trage, cu o mână nedibace, pe sapă ori pe talpa botinelor noi cumpărați, niște cifre primitive, pe care un epigrafist le-ar crede fidel copiate după cine știe ce bătrână inscripțiune. Alții, mai tineri însurăței, merg mai departe, mânuiesc plaivazul, adică creionul, și adună cu o seriozitate care te încântă. Împrejurul tânărului „comptabil”, bătrânii cu plete albe, cu piepturile goale, arși de soare, stafidiți la chip de muncă, dar încă vânoși și cu putere, așteaptă sfârșitul socotelii, privind cu un fel de respect superstițios la cel care ține condeiul.
Tablou admirabil, demn de a ispiti și înflăcăra talentul și verva unui pictor român, pe care laurii lui Teniers[18], Mieris[19] și Metsu[20] nu-l lasă în pace.
Căci, într-adevăr, dacă țăranul român, răzimat pe pușcă, păzind la hotare sau revenind înăuntrul țării după câmpul de bătaie, poate să inspire și a inspirat pe poeți și pe artiști, nu văd ce de aceleași călduri românești și aceeași dreaptă și binefăcătoare mândrie n-ar face să tresalte sufletul și inima privitorului, când el ar vedea pe același țăran român, ținând în mână, în loc de pușcă, condeiul cu care-și socotește numărul intereselor sale.
Speranțele care nasc în mintea privitorului în cazul din urmă sunt mai mari și mai înveselitoare decât cele pe care le simte în cazul dintâi, și-mi pare că efectele și urmările condeiului țin mai mult decât acelea ale puștii.
Oricum ar fi, cu astfel de țărani care vin la oraș cel puțin o dată pe săptămână, cu un consiliu municipal muncitor și plin de excelente intenții, și – condiție de căpetenie! – cu cetățeni care nu rostesc la orice ocazie mai mult decât nefericitele cuvinte: ,,Să facă guvernul, mie nu-mi pasă!”, ci cu cetățeni care doresc și vor, cu toți împreună să contribuie fiecare după putință la îmbunătățirea și reînvierea orașului lor, Piteștii vor merge iute și bine înainte; vor părăsi cu desăvârșire acea nemișcare impozantă de care vorbeam în prima noastră scrisoare; și lăsând cultul și adorația trecutului pe seama istoricilor, ei vor căuta să fie, ca toate orașele moderne, prietenii prezentului și descoperirilor lui.
Numai astfel Piteștii vor putea micșora efectele păgubitoare din multe puncte de vedere ce le-au făcut și le vor face liniile drumului de fier, care se petrec și se vor petrece printr-înșii, dându-le o animație fugitivă și înșelătoare, de două ori pe zi câte 10 minute; numai astfel vor putea merge încet dar sigur spre ținta dorită de orice oraș al României: industriile locale și, prin urmare, viața comunală, liberă și independentă de viața Bucureștilor.
Să vedem acum dacă și Câmpulungul se îndrumează sau nu pe această cale.
Gion, Pitești, în „Românul”, an XXVIII, 6 august 1884, p. 702.
3.
Amintirile scriitorului și publicistului Tudor Teodorescu Braniște
despre orașul Pitești
Așadar, cititorule, vom cerceta împreună Piteștii. Un oraș începe cu gara, cum o casă începe cu ușa si cu pragul. Dar ce-ți poate spune dumitale Gara Pitești, care este la fel cu atâtea zeci și zeci de gări din țara românească? Și totuși, gara asta mie îmi vorbește. Dumneata n-o auzi, n-o înțelegi.
Aici veneam în copilărie aproape în fiecare joi după amiază. Eram liberi nu: se țineau cursuri. Veneam cu doi-trei prieteni către ceasul cinci, când trecea prin gară Orient Expresul. Era singurul tren de lux al anilor acelora. Mai târziu a venit Simplonul. Și, în urmă de tot, confortabilul Pullman.
Orient Expresul avea numai vagoane de dormit. Bine luminate și elegante, ele purtau oameni care plecau în străinătate. Pentru noi, străinătatea însemna Parisul. Și pe toți acei călători, pe toate acele călătoare, le socoteam ființele cele mai fericite din lume. Femeile ni se păreau frumoase și oamenii inteligenți. Mai târziu am aflat că în Orient Expres circulă și negustori de porci, și femei înșelate, și bolnavi care își caută la Viena medicul salvator. Mai târziu, toată poezia luxosului tren internațional s-a sfărâmat. Atunci, însă...
Paul Morand a definit astfel România: „O țară udată de două mari fluvii: Orient Expresul, care izvorăște din Paris și se varsă în București, aducând de acolo cărți, oameni și idei, și Dunărea, care izvorăște din Germania și se varsă în Marea Neagră, aducând mărfuri.”
Din gara aceasta, a Piteștilor, care dumitale nu-ți spune nimic, cititorule, am plecat cu alți tovarăși, în toamna anului 1916, pe drumurile desfundate ale Moldovei, lăsând în urmă casă, cărți, amintiri, sub pasul nemților biruitori care coborau la Câineni spre Argeș. Și tot în gara asta m-am întors în vara anului 1918, cu toate tristețile pribegiei. Câți ani sunt între 1916 și 1918? Aritmeticește, doi. Omenește, douăzeci. Mi se pare că nimeni n-a scris drama acestei generații care – la șaptesprezece ani – a fost smulsă din vraja lui Eminescu și a lui Verlaine, ca să fie aruncată în brutala realitate a trăirii aspre printre oameni străini, înăspriți e înșiși de necazuri și de suferințe.
Din gara aceasta, în sfârșit, am plecat în noiembrie 1918, cu un geamantan în care manuscrisele ocupau mai mult loc decât lucrurile de îmbrăcăminte și cu o mie de proiecte și de visuri din care nu s-a înfăptuit nici unul.
Totuși, gara e o gară ca toate gările, cu aceleași linii paralele, cu aceiași acari somnoroși noaptea și osteniți ziua, cu același portar care nu știe să-ți spună niciodată ora trenului dumitale, cu aceiași hamali încovoiați sub povara geamantanelor, cu aceleași plecări și sosiri, uneori vesele și triumfale, cel mai adesea îndurerate și biruite.
Bulevardul gării. Case mici. Grădini cu busuioc și regina nopții, flori provinciale, fiindcă și florile își au ierarhia lor: un bucureștean din centru nu va consimți în ruptul capului să pună în grădina lui busuioc și regina nopții. Dacă ți-s dragi, caută-le la Pitești, la Curtea de Argeș, la Câmpulung.
Bulevardul Piteștilor te vestește de la început ca intri într-un oraș mijlociu, curat și tihnit. Oraș de pensionari, cum i s-a mai spus. Și a fost, în adevăr, o vreme când pensionari din orașe mai mari și cu viața mai scumpă veneau să-și sfârșească zilele aici, în liniște și voie bună.
În mijlocul bulevardului, Statuia Independenței. Aici, în fiecare an, în luna mai, Drăghescu, președintele veteranilor argeșeni din războiul de la 1877, își ținea discursul. Îl revăd. Slab, de statură mijlocie, în redingotă. Chip de savant: fruntea lată și o pereche de barbete, gen dr. Davila. Drăghescu era bărbier. Scotea și măsele, punea și ventuze, aplica și lipitori. Discursul lui, același în fiecare an. Începea totdeauna cu aceeași frază: „Noi, care am luptat în ploaie și foc...” Asta însemna: în ploaie de gloanțe.
Dincolo de statuie, bulevardul continuă. Casele sunt mai mari și grădinile mai mici.
Aici, pe locul acesta viran, venea circul. „Circul” înseamnă toate circurile care în lungul anilor au poposit în Pitești. Copiii veneau ca să râdă de glumele clovnilor, iar liceenii ca să se îndrăgostească de pulpele voinice ale baletistelor. La sfârșitul spectacolului, același număr de încheiere: era adus în arenă un măgar, iar directorul circului oferea un premiu de cinci lei – bani mulți pe vremea aceea – cui va izbuti să facă înconjurul arenei de trei ori, în picioare, pe spinarea măgarului. Mai totdeauna, se prezenta un singur concurent, un băiețaș de la galerie, pregătit tocmai de mai înainte ca să facă pe „concurentul”. După ce-l trântea măgarul de la primii pași, întru veselirea spectator lor, omul primea pe sub mână o „băncuță”, de cincizeci de bani...
A, uite și Grădina publică. A ciopârțit-o nu știu care primar în anii din urmă. Atunci, grădina publică era întreagă. Bulevardul o ocolea cu respect. Acum, bulevardul o taie pe din două ca pe-o râmă. Aici aveau loc „bătăile de confetii”. Aici se alegea „regina serbării”. Aici se legau întâile iubiri și tot aici, toamna, sub castanii bătrâni se întâmplau cu lacrimi, scenele de despărțire. Colo era chioșcul muzicii. Cu câtă gravitate conducea căpitanul Matache, „Valurile Dunării”!
Strada Mare. În planul orașului îi spunea Șerban Vodă. Dar lumea așa-i zice: Strada Mare. E însă foarte mică. E Calea Victoriei a Piteștilor. Aici se plimbă lumea. Aici își dau întâlniri prietenii, sub o formă caracteristică pentru viața orașului: „Ne întâlnim diseară pe Strada Mare!” Atât. Nici ora, în timp; nici locul, în spațiu. Diseară și Strada Mare. De-ajuns. Și se întâlnesc mai bine decât dacă și-ar fi precizat în amănunt ora și locul.
Tot aici s-a concentrat puțina viață comercială a Piteștilor. Câteva prăvălii, două frizerii, două sau trei tutungerii, librăriile, cofetăriile, cafenelele și bodegile.
La frizer, găsești încă agățate în zid, vechile „banduliere” care, prinse după urechi și înnodate la ceafă trebuie să „preseze” mustața răsucită covrig. Pe vremea mea fiecare bătrân întrebuința „banduliera” fiindcă mustața era podoabă și semn de bărbăție. Primi tineri care și-au ras mustața au fost adevărați revoluționari, fiindcă „numai actorii umblă fără mustață”. Și ce erau actorii atunci!
La cafenea, joc de table mai mult decât de cărți. Joc încordat sau glumeț, după firea partenerilor.
Iată și Hotelul Dacia! Aici a fost șantanul, pe care-l conducea Niculae Crăcănel. Scund, iute ca argintul viu, neostenit. Aici petreceau mai ales marii moșieri și arendași, înainte de exproprierea din 1919, atunci când Argeșul, ca atâtea alte județe, era un județ de latifundiari. În grădină, vara, aici am văzut pentru prima dată, în turnee, pe Nottara, Agatha Bârsescu etc. Și când pe scena grădinii se desfășura drama, sus, la etaj, în geamlâc, spânzurau, ca să se usuce, pe o sforicică întinsă între două ferestre, cămășuțele și chiloții fetelor. Chiloților le spunea altfel, erau de stambă – nu se pomenea asemenea... risipă de mătase! – și aveau danteluță. Iar dacă vreo adiere mai poznașă se rătăcea pe sus și smulgea o pereche de pe sforicica lor, spectatorul adâncit în suferințele „Magdei” lui Sudermann (Agatha Bârsescu) sau ale „Sărmanului muzicant” (Nottara), se trezea cu petecul de stambă tocmai pe chelie...
Tot în grădina Dacia aveau loc și întrunirile politice. Aici am auzit pe Delavrancea, cu vocea tunătoare, cu ochii de mongol, cu mustața zburlită, cu coama în vânt, în vara anului 1916, lămurind unei adunări însuflețite până la delir, de ce trebuie să intrăm în război, de ce trebuie să trecem Carpații și să eliberăm Ardealul. Și, în ziua aceea, nu numai noi, cei tineri, ci mulți dintre bătrâni își ștergeau pe furiș lacrima înduioșirii.
Câțiva pași mai departe, aici, lângă tribunal, a fost „Clubul tinerimii”, iar jos, „Teatrul popular”. Amândouă clădite de Grigore T. Coandă. „Conu Grigoriță”, „Nenea Grigoriță” sau „Domnu Coandă”, - după gradul de amiciție -, a fost una dintre cele mai interesante figuri ale vieții piteștene. N-avea decât trei clase comerciale, dar cu o aleasă inteligență și cu o frumoasă formație culturală, bătea o sută de doctori de la o sută de universități! A creat Banca populară și ar fi putut să rămână, nu spun un cămătar, dar un bancher onorabil. Nu. Mâncat de demonul creației, a clădit una dintre cele mai moderne mori din România, moara Mrazek, teatru, club etc. A fost liberal și dizident liberal. A fost, după primul război mondial, unul din amicii intimi ai lui C. Stere și unul din sprijinitorii „Vieții Românești” postbelice. De o rară distincție sufletească și de o impecabilă eleganță vestimentară, mereu frământat, mereu în contradicție cu el, cel de ieri, mereu dornic să facă altceva, aventură politică în care îl purtase marea lui naivitate și eterna lui bună credință...
Aici, în sala aceasta de teatru, am auzit pe Petre Locusteanu citind admirabilul portret al Căii Victoriei; pe Ion Minulescu și pe Radu D. Rosetti spunând versuri din opera lor; pe Alexandru Cazaban – nuvelist de mare talent, nedreptățit de toată lumea și de el însuși – făcând lectura unora dintre cele mai bune schițe ale sale.
Era atunci, în mai toate orașele de provincie, o viață intelectuală. Firește, oamenii jucau table, jucau cărți, se duceau și la șantan, dar citeau, veneau la teatru, veneau la conferințe, veneau să asculte trei scriitori citind din cărțile lor.
Să mergem mai departe. Tribunalul. Aici a prezidat pe vremuri Crasan[21]. Purta în fiecare zi redingota și jobenul, ca magistrații din literatura franceză a anului 1900. Nu știu câtă carte purta sub joben. Dar știu că sub redingotă, în partea stângă, purta o inimă bună și o conștiință dreaptă. Într-un proces, un împricinat care împrumutase bani de la reclamant, ridica, prin avocatul său, tot felul de incidente de amânare. Crasan respinsese vreo trei. Avocatul scotea, din procedură și spirit de chițibușerie, altele. Crasan, cu tot calmul lui, se enervează și întrerupe. „Un moment, d-le avocat, vreau să vorbesc cu clientul dv. Ascultă, d-le, ai împrumutat bani de la reclamant?”. „Da, d-le președinte”. „I-ai dat banii înapoi?” „Nu, d-le președinte”. „Pai bine, dom'le, cu incidente de amânare vrei dumneata să-ți plătești datoria? Tribunalul respinge toate incidentele trecute, prezente și viitoare. Aveți cuvântul în fond”. „În fond”, avocatul datornicului avea cuvântul, dar nu mai avea incidente de amânare. Și datornicul a fost condamnat să-și plătească datoria fără zăbavă.
Să ne oprim o clipă la liceu. Am urâte amintiri. Am fost eliminat pe trei zile, fiindcă am fost la „Faust”. Trebuia să ne tundem cu mașina nr. 1. Mașina nr. 3 însemna o intenție subversivă sau cel puțin un act de indisciplină. Nu aveam voie să ne plimbăm pe Strada Mare sau prin Grădina publică decât duminica.
Revăd pe N.I. Apostolescu, Hașdeu leit: același cap, aceeași barbă. Fusese, de altfel, discipolul lui Hașdeu. Doctor în Litere de la Sorbona, cu o teză bine lucrată și prefațată de Emile Faguet, tratând influența romanticilor francezi asupra literaturii române. Apostolescu era destinat carierei universitare. Câteva polemici din tinerețe i-au stârnit însă dușmănii, care l-au fixat pentru mulți ani la catedra liceului din Pitești. Când i-a venit, prin 1918, cred, numirea la Facultatea de Litere din Iași sau din Cluj (nu-mi mai amintesc), Apostolescu murea răpus de pneumonie cu mult înainte de vârsta bătrâneții.
Revăd pe N. Em. Teohari. Scund, slab, plăpând, cu un delicat profil francez. Scria cronici literare la „Noua revistă română” a lui Rădulescu-Motru. Cânta din vioară și prin nu știu ce paradoxală soartă, era profesor de matematici. Nu-i plăceau nici matematicile, nici profesoratul. Ar fi vrut să scrie și să citească. A purtat cu discreție o mare dramă interioară, ani și ani. Îmbătrânit înainte de vreme, singur, ocupa o cămăruță în mansarda liceului. Adesea, noaptea, îl vedeam cu lumânarea în mână, urcând scările în spirală, străbătând culoarele reci și pustii, ca să ajungă în chilia lui sub acoperiș.
Revăd pe d. Mihăileanu, ultimul conservator din țara românească. Totdeauna plictisit, totdeauna trist, aruncând rar câte o glumă totdeauna bună, totdeauna crudă. Om de mare cultură, a disprețuit cu înțelepciune și onorurile și publicitatea, oferind concetățenilor săi o rară pildă de distincție intelectuală. Sâmbătă, după ora patru, când se sfârșeau cursurile, ne adunam, cei din cursul inferior, la societatea „Doina”, cei din cursul superior la „Junimea”. Aceasta din urmă fusese întemeiată de Ion Minulescu, care – slătinean de fel – își terminase liceul la Pitești. Unul dintre noi ținea o conferință, după care urmau discuțiile în contradictoriu. La „Junimea” 1-am auzit, pentru prima dată, pe Armand Călinescu vorbind despre „Pastelurile” lui Alecsandri. (...)
Am întârziat cam mult la liceu, cititorule. Hai la Trivale!
Aici, unde vezi acum casele acestea destul de bine săltate de la pământ, au fost atunci niște căsuțe mici, galbene, de lut. Geamurile sparte erau lipite cu foi de gazetă. Acoperișurile erau găurite. Erau casele lăutarilor.
Fiii acestor lăutari au mers cu sârguință la Conservator. Unii dintre ei au făcut epocă. Colegul meu de scoală primară, Teodorescu „Gură-cusută” a fost mai târziu Zavaidoc. Pe la țară, la un popă sau la un învățător care are patefon, mai puteți găsi încă plăci cu cântecele lui.
Acum casele se răresc. Și iată, Trivalea! Pădurea a cam îmbătrânit și a pleșuvit nițel. Copacii sunt cam rari. Tăiat cu gust de prefectul Manolescu, parcul acesta este un minunat loc de liniște. Aici vin liceeni „când trag la fit” la latină și la matematică. Aici vin perechile de îndrăgostiți. Aici, pe deal, în dreapta era bâlciul anual, cu „încercarea puterilor”, cu „călușei” și „bărci”, cu pastramă sărată și cu bere rece. Aici, în fața chioșcurilor de lemn aveau loc banchetele politice.
Dar Trivalea nu este numai un parc. Este și un pseudonim. Ion Trivale, piteștean, a fost unul din cei mai buni critici literari din perioada 1913-1916. Eseurile lui au apărut în „Noua revistă română” a lui Rădulescu-Motru. Adunate în volum sub titlul modest „Cronici literare”, ele vesteau un eminent cercetător al scrisului românesc. Ion Trivale a murit în 1916, la Turtucaia, sub adevăratul lui nume, Iosef Netzler.
Pe aleile acestea ale parcului s-a plimbat Ion Minulescu când își făcea liceul în Pitești. Și tot pe aceste alei s-a plimbat sigur și Ion N. Theodorescu, astăzi T. Arghezi.
Cititorule, orice oraș începe la gară și se sfârșește la cimitir.
Cimitirul e sus pe deal. Domină orașul. Acum câțiva ani, cercetând morminte scumpe, ascultam mărturisirea sinceră a intendentului din acel timp. „Am peste treizeci de mii, d-le Braniște[22]! Carevasăzică, mai mulți decât sunt jos, în oraș. Treabă grea, vă asigur! Primarul are mai puțini!”
Ascultam și citind inscripțiile de pe cruci, îmi dădeam seama că orașul din vale se mută încet-încet pe dealul cimitirului. Vedeam cu melancolie că am mai mulți cunoscuți în cimitir, decât în oraș. Era în apus de soare. Peste morminte stăpânea liniștea deplină, liniștea împăcării cu veșnicia. Rar, o adiere ușoară tremura o candelă sau înfiora o floare. Rar. Altminteri, era numai tăcere și nemișcare.
Adesea, în zile grele, când mă frământă revolta împotriva nedreptății, ticăloșiei și lichelismului omenesc; când mă copleșesc necazurile și mă macină dezamăgirile; când văd nerușinata, brutala, gălăgioasa izbândă a răului asupra binelui înfrânt și doborât, îmi răsare în minte icoana de liniște și de pace a cimitirului din Pitești. Septembrie 1946.
Revista „Argeș”, nr. 8(51)/1970, p. 2.
[1] G.I. Ionnescu-Gion, Portrete și evocări istorice, Editura Minerva, București, 1986, p. 311-319; Gheorghe Ionescu Gion, Portrete istorice, Editura Librăriei H. Steinberg, București, 1894, 267p.
[2] Revista „Argeș”, nr. 8(51)/1970, p. 2.
[3] Tudor Teodorescu-Braniște, Scara vieții: Amintiri, articole, fragmente de interviuri, texte de conferințe, Editura Eminescu, București, 1976. Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Constantin Darie.
[5] Marele critic literar G. Călinescu recunoștea valoarea literară și culturală a unor personalități piteștene, printre care se află criticul literar evreu Iosif Netzler, cunoscut sub pseudonimul Ion Trivale (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982, p. 644). Același critic literar îl omite însă intenționat pe publicistul și scriitorul piteștean Tudor Teodorescu Braniște, care și-a găsit un biograf de dată recentă. (Delia Rodica Țundrea / Duminică, Tudor Teodorescu-Braniște - între jurnalism şi literatură, Teză de doctorat, Conducător științific prof.univ.dr. Nicolae Oprea, Școala Doctorală Filologie Piteşti, 2012; Delia Duminică, Tudor Teodorescu-Braniște, 50 de ani de ziaristică morală, Editura Sitech, Craiova, 2015).
[6] Ion M. Dinu, Nicolae I. Apostolescu, Omul şi opera, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1983.
[7] Diu, vechiul numele al cetății dunărene Vidin (Bulgaria).
[8] Odiriu, Odriu sau Odrin, vechea denumirea a orașului Adrianopol (azi Edirne, în Turcia).
[9] Franciei, în original.
[10] Pomona, în mitologia romană a fost o zeiță protectoare a grădinilor și pomilor fructiferi.
[11] Tutulina, în original. Tutilina, a fost o zeiță din mitologia romană care purta de grijă culturilor de cereale.
[12] Terpsihora este una dintre cele nouă muze, considerată muza dansului și a muzicii corale.
[13] Muza tragediei.
[14] Oameni noi (latină).
[15] Sfinghele, așa în original.
[16] Achate, unul dintre tovarășii credincioși ai lui Enea, care l-a însoțit pe erou în peregrinările lui spre Italia.
[17] Didona, legendara regină a Tirului, care a fondat Cartagina, cu o colonie de fenicieni (800 î.Hr.).
[18] David Teniers cel Tânăr (1610-1690) a fost un pictor flamand.
[19] Frans van Mieris cel Bătrân (1635-1681) a fost un pictor olandez.
[20] Gabriel Metsu (1629-1667) a fost un pictor olandez de scene istorice, portrete și natură moartă.
[21] Crasen, în original.
[22] Registrul de înmormântări de la Cimitirul Sf. Gheorghe deschis în anul 1880 a ajuns la 30.000 de înregistrări în anul 1957. La recensământul național al populației din 1956, orașul Pitești avea puțin peste 38.000 locuitori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
“Fii drăguţ cu arhiviştii. Ei te pot şterge din istorie“