miercuri, 3 ianuarie 2024

Despre Ion Nicolopol și donația lui pentru orașul Pitești (1874)


Rezumat: Ion Nicolopol (n.1793-d.1878), burghez cu origini grecești, împământenit prin căsătorie cu Maria Dobrian (n.1812-d.1882), neavând urmași direcți, lasă prin testament în anul 1874 moșia Dobrogostea, aflată la câțiva kilometri depărtare de orașul Pitești, în administrarea comună a autorităților statului  (Primăria orașul Pitești și Prefectura județului Argeș), iar veniturile anuale rezultate din arendarea moșiei să fie folosite în scop filantropic: susținerea învățământului băieților și îngrijirea bolnavilor din orașul Pitești. Autoritățile statului intră în posesia deplină a moșiei Dobrogostea din anul 1882, după moartea Mariei Nicolopol, soția testatorului. În anul 1896, inginerul C.I. Spiroiu realizează hotărnicia acestei moșii care avea o suprafață de 673 hectare de teren arabil mănos și foarte multă pădure tânără. Pe această moșie se aflau: iazuri cu mori, un han dar și alte clădiri care au fost folosite o perioadă îndelungată ca sedii ale instituțiilor locale din comuna Dobrogostea: primărie, școală, post de jandarmi și percepție financiară. Veniturile anuale realizate din arendarea terenurilor agricole și exploatarea forestieră au fost folosite de autoritățile statului respectând parțial dispozițiile testamentare. Primăria orașul Pitești cumpără un teren în oraș pe care se construiește un local pentru Școala nr. 1 de Fete, care în semn de recunoștință poartă numele Nicolopol, întocmește bugete separate în care prevede subvenții anuale pentru această școală: lemne de foc pentru încălzit, plata unui îngrijitor, premii pentru elevele sărace etc. În urma inițiativei prefectului M. Manolescu, Prefectura județului Argeș înființează și construiește pe moșia de la Dobrogostea un local modern pentru Școala practică de agricultură Dobrogostea în dorința de a sprijini instrucția agricolă de nivel mediu a fiilor de țărani din județul Argeș. Această unitatea școlară deschisă în anul 1903 își va dovedi utilitatea timp de circa 90 de ani, chiar dacă în primii ani de funcționare când s-a aflat în subordinea autorității județene a cunoscut o receptare scăzută, întrucât foarte puțini elevi au urmat cursurile agricole. Chiar dacă se observă o clară îndepărtare de la respectarea ad-litteram a prevederilor testamentare, autoritatea municipală și cea județeană au colaborat în mod benefic pentru a deservi interesele comunității orășenești și a celei rurale de la Dobrogostea, dar au eșuat în a păstra vie memoria acestui distins gest filantropic.

Ion Nicolopol, proprietar din Pitești, neavând urmași direcți, lasă prin testament în anul 1874 moșia Dobrogostea-Vărzari din județul Argeș în administrarea comună a orașului Pitești și a județului Argeș pentru a fi folosită în scopuri filantropice, mai precis pentru sprijinirea învățământului băieților și întreținere bolnavilor din orașul Pitești.   

Punctul șase din testament stabilește inclusiv modul în care se administra de către autorități această proprietate: „Moşia Dobrogostea Vărzari din districtul Argeş, cu morile, după încetarea din viaţă a soţiei mele Mariţa va rămâne proprietate a şcolii şi spitalului din oraşul Piteşti, pentru învăţământul băieţilor şi căutarea bolnavilor, sub îngrijirea şi administrarea întregului consiliu județean și întregului consiliu municipal, arenduindu-se prin licitaţii, în prezenţa amândoura arătatelor autorităţi, iar venitul să-l împartă pe din două”[1].   

Nicolopol mai lăsa prin același testament urmașilor săi, nepoților și nepoatelor, o avere impresionantă: moșiile Balaci și Găvănești din județul Teleorman precum și alte numeroase bunuri mobile și imobile.

Prin Decretul Regal nr. 541 din 12 martie 1879, comuna Pitești este autorizată ca să primească donațiunea făcută de defunctul Ion Nicolopol prin testamentul său olograf din 3 mai 1874, cu executarea decretului fiind însărcinat I.C. Brătianu, ministru de Interne[2]. 

Despre biografia lui Ion Nicolopol (n.1793-d.1878) scris și Ioan Nicolopolu se cunosc puține informații. În anul 1843 are rang de pitar în orașul Pitești și purta numele Ivancea Nicolopolu. Acesta are origini grecești întrucât în acel an este exclus din lista pentru alegerea deputatului județului Argeș în Obșteasca Adunare a Țării Românești, împreună cu alți pitari alogeni din oraș: Costache Moraitul și Niculcea Hagi Hristea, pentru că toți sunt încă „nenaturalizați”, deși aceștia erau căsătoriți cu „boieroaice pământene”[3].  Totuși, în anul 1868 este ales deputat din partea județului Argeș[4]. Pentru un timp deține funcția de consilier municipal. În timpul Războiul de Independență dă dovadă de caritate pentru că renunță la suma de 510 lei ce i se cuvenea pentru rechiziția făcută pentru nevoile armatei române, faptă nobilă pentru care Ministerul de Război își exprimă „viua sa mulțumire pentru această patriotică ofrandă”[5]. Se stinge din viață la vârsta de 85 de ani, la 7 noiembrie 1878, în locuința sa din centrul orașului Pitești, strada Șerban Vodă, nr. 222, din cauza unei  apoplexii cerebrale cauza decesului fiind cosemnată de medicul orașului[6]. Este înmormântat în cimitirul bisericii Sf. Gheorghe din centrul orașului fiind enoriaș al acestei biserici parohiale considerată catedrală a  orașului. În anul 1886, cu ocazia alinierii străzii Doamna Bălașa, primarul orașului cere epitropiei bisericii Sf. Gheorghe să mijlocească pe lângă moștenitorii lui Ion Nicolopol, vechi consilier orășenesc și donator, ca aceștia să accepte mutarea monumentul funerar în Cimitirul Sf. Gheorghe, cimitir nou înființat la marginea orașului[7].

Soția acestuia, Maria sau Marița născută Dobrian (n.1812-d.1882)[8], deși neștiutoare de carte este și ea animată de acte filantropice. Pentru pomenirea memoriei răposatului ei soț oferă bisericii Sf. Gheorghe o sfită și două candele, obiecte aflate și în prezent în inventarul bisericii. De asemenea, în anul 1882 donează Bisericii „Sf. Ioan” din oraș casele sale „cele mici” din strada Sf. Ioan. Se stinge din viață în același an, la vârsta de 70 de ani, la 29 septembrie 1882, în locuința sa din strada Șerban Vodă, nr. 218, din cauza unei  insuficiențe mitrale fiind înmormântată în Cimitirul Sf. Gheorghe din Pitești[9].

Din inițiativa consilierului județean M. Drujan, o fotografie a filantropului I. Nicolopol a fost pusă la loc de cinste în sala Consiliului județean Argeș (1907), fotografie care nu s-a păstrat[10].

În anul 1920, Nicolae Boerescu (n.1845-d.1922), preot econom stavrofor la Biserica Sf. Gheorghe din Pitești, fost duhovnic al familiei Nicolopol, aflat la o vârstă venerabilă, îi scrie plin de mâhnire primarului orașului despre faptul că mormântul filantropului Nicolopol este lăsat de autorități în neîngrijire. Ca răspuns la această sesizare, primarul orașului dispune ca începând din anul financiar 1921-1922 să se facă prevederi bugetare pentru îngrijirea mormântului și pentru facerea unui parastas cu ocazia sărbătorii Sf. Ioan[11]. Cert este că acest monument funerar din cimitirul orașului a dispărut în negura timpului din cauza neglijenței autorităților care nu au știut să cultive memoria acestui frumos gest filantropic. 

Istoricul moșiei

În prezent, putem reconstitui istoricul acestei moșii pentru că în anul 1882 când se stinge din viață Marița Nicolopol, soția lui Ion Nicolopol, nepoții lor Ioan sau Iancu Damian (44 ani) și Teodor Damian (26 ani), proprietari din orașul Pitești, întocmesc o listă de inventar cu 33 de documente și titluri de proprietate ale acestei moșii care sunt predate orașului Pitești devenit din anul 1882 proprietar deplin în indiviziune cu județul. Aceste documente se păstrează și în prezent în Colecția de Documente Istorice de la Arhivele Naționale, Serviciul județean Argeș, cel mai vechi document fiind din secolul al XVIII-lea[12]. 

În anul „zaverei”, moșia Dobrogostea numită și Vărzari trece prin mâna mai multor proprietari. Este adjudecată de Eufrosina Calimah (feb. 1821), apoi la scurt timp este cumpărată de mitropolitul Dionisie al Ungrovlahiei care o vinde în același an către biv vel logofătul Ștefan Belu (nov. 1821). Acesta din urmă o lasă moștenire prin foaia de zestre din 13 octombrie 1830, nepoatei sale Zinca Drugănescu căsătorită cu colonelul din armata rusă Vasilie Grecov sau Grecoff[13]. Zinca Grecov care semna franțuzit Zoe Grekoff se înrudea cu baronul Barbu Belu care era vărul ei. În anul 1864,  fiind proprietăreasă văduvă, se împrumută la zaraful evreu Elias Lobel cu suma de 4.200 galbeni punând ipotecă moșia Vărzari-Dobrogostea. Neputând achita împrumutul contractat este nevoită să vândă în anul 1868 restul de moșie rămas după împroprietărirea clăcașilor din 1864 lui Ion Nicolopol pentru suma de 6.400 galbeni „în orice monedă de aur socotit galbenul pe 32 lei vechi”[14].

Pe moșia Dobrogostea-Vărzaru, proprietatea Zincăi Grecov se realizează împroprietărirea clăcașilor din comuna Dobrogostea cu 439 pogoane, 6 prăjini și 18 stânjeni astfel:

-          319 pogoane la 41 locuitori cu doi boi și o vacă;

-          69 pogoane la 15 locuitori cu brațele;

-          34 pogoane au fost alocate pentru terenuri de casă și grădină la cei 56 de țărani clăcași, la cei 29 de țigani meseriași sau rudari, pentru un țăran „nevolnic” și pentru preotul satului;

-           17 pogoane a primit biserica satului pentru folosința preotului în funcție[15].

Foarte puțini clăcași din Dobrogostea au fost împroprietăriți pe alte moșii din zonă deținute de Paraschiva Neculau și Costache Stoenescu.

Moșia Dobrogostea proprietatea Zincăi Grecov avea hotărnicie făcută în anul 1851 aprilie 20 adeverită de Ministerul Justiției în anul 1857.

Hotărnicia moșiei

În anul 1895, cu ocazia întocmirii hotărnicii moșiei Drăganu a moștenitorilor fraților Radu și Ion Condeescu din Pitești[16], moșie învecinată cu moșia Dobrogostea, inginerul hotarnic, silvicultor Dem. Ionescu-Zane desemnat în anul 1892 de Tribunalul Argeș cu această lucrare a „atacat” semnele de hotar ale proprietății Dobrogostea, după cum afirma paznicul moșiei, pădurarul Ion Cărbunaru. Primăria Pitești a intentat proces pentru „poprirea confirmării lucrării întocmită de inginerul Zane” care prin întocmirea planului de hotărnicie a încălcat proprietatea Dobrogostea a orașului cu 10.159 mp[17]. De asemenea, o parte din pădurea moșiei a fost uzurpată de proprietarul vecin Mușceleanu cu care primăria orașului se va afla în proces de revendicare.   Țăranii din Dobrogostea împroprietăriți prin legea rurală din 1864 s-au extins și ei cu posesiunile în moșia Dobrogostea a orașului și județului uzurpând o suprafață de circa 17 pogoane. Aceste încălcări ale proprietății de către vecini au determinat intentarea unui proces de revendicare prin avocatul statului pentru județele Argeș-Mușcel, I. Rădileanu dar și întocmirea hotărniciei moșiei de către colonelul C.I. Spiroiu care a fost solicitat și plătit în mod egal de oraș și județ[18].

Suma cerută de maiorul C.I. Spiroiu pentru întocmirea hotărniciei a fost de 1,50 lei pentru fiecare pogon măsurat, însă inginerul hotarnic N. Urlățeanu a oferit prețul mai mic de 1 leu / pogon, astfel încât maiorul C.I. Spirou a acceptat să facă hotărnicia cu prețul de 1 leu/pogon adică pentru suma totală de 1.343 lei. De asemenea, a solicitat bani pentru cheltuielile făcute cu plata celor opt oameni necesari la deschiderea liniilor prin pădure și facerea movilelor pe timp de 12 zile, precum și plata pentru tipărirea celor 11 exemplare ale cărții de hotărnicie și cartonatul exemplarului original.

În anul 1896, inginerul hotarnic maior C.I. Spiroiu din Pitești întocmește Hotărnicia moșiei Dobrogostea, proprietatea orașului Pitești și a județului Argeș[19] și Planul proprietății Dobrogostea a comunei urbe Piteşti şi a judeţului Argeş[20]. Din aceste documente reiese că moșia Dobrogostea a orașului Pitești, amplasată pe Valea Râului Argeș, la o distanță de circa 10 kilometri de oraș, era străbătută de drumul național și linia ferată Pitești – Curtea de Argeș și avea o suprafaţă de 673 hectare fiind delimitată de următoarele vecinătăți:

-          la est cu proprietatea Găleşeşti Porfirescu, Găleşeşti Panciulescu, cu proprietatea Budeasa a locuitorilor împroprietăriți în 1864 şi proprietatea Budeasa a Elisei Pascal;

-          la vest cu proprietatea Băbana a moștenitorilor fraților Radu și Constantin Condeescu din Pitești;

-          la nord cu proprietatea Vărzari a lui Iosif Musceleanu din București şi cu delimitarea locuitorilor împroprietăriți în 1864 pe moșia Vărzari;

-          la sud cu proprietatea Schiau a lui C. Cristescu şi C. Fronescu și delimitarea locuitorilor împroprietăriți în 1864 pe moşia Schiau. 

Planul și hotărnicia moșiei Dobrogostea au fost confirmate prin sentințele civile nr. 13-15, 502 și 503 din anul 1898 ale Tribunalului Argeș. Vecinătatea cu locuitorii din Dobrogostea a fost confirmată tardiv de Tribunalul Argeș pentru că existau litigii de hotar cu țăranii care au fost încheiate de abia în anul 1909, urmând ca această vecinătate să fie executată pe teren. Locuitorul Constantin Pârșoagă din Dobrogostea a intrat cu circa 600 mp în moșia orașului îngrădind această suprafață. În anul 1901, primarul orașului a cerut ca acest locuitor să fie dat în judecată, orașul fiind reprezentat în instanță de Alexandru Dancovici, noul avocat angajat al orașului[21]. În anul 1907 Serviciul contencios din cadrul Primăriei Pitești era condus de avocatul N. Ștefănescu care arăta că acțiunea de revendicare a moșiei călcate de locuitorii din Dobrogostea era „în părăsire”, astfel încât se putea oricând cere „perimarea” acesteia.

Din punct de vedere economic, pământul cultivabil era foarte restrâns fiind folosit pentru a produce cereale (orz, ovăz și porumb) dar și fâneață. O mare suprafață a moșiei era acoperită cu pădure de tufan, tufăriș, zăvoaie de anin și salcie în special  înspre malurile Râului Argeș. În 1896, maiorul C.I. Spiroiu afirma în cartea de hotărnicie că: „Proprietatea Dobrogostea a fost lăsată prin testament județului și comunei Pitești pentru înființarea unui școli în orașul Pitești de către filantropul Ivancea Nicolopolu. Deosebit de școala clădită în capitala județului care poartă numele donatorului, școala și primăria comunei Dobrogostea sunt instalate în clădirile proprietății situate în marginea șoselei naționale. Proprietatea mai posedă o moară și o piuă pe iazul anume abătut din Argeș” [22]. 

Exploatarea moșiei

Încă din timpul vieții Mariei Nicolopol, în casele proprietății moșiei Dobrogostea funcționează Școala din Dobrogostea, după cum confirma în anul 1888 învățătoarea Elena Popescu de la Școala Borlești Vărzari. În hanul moșiei funcționau instituțiile locale din comuna Dobrogostea: primăria, percepția financiară și un post de jandarmi.

Începând din anul 1882 de când moșia Dobrogostea-Negovani intră în posesia deplină a orașului Pitești și județului Argeș, aceasta este exploatată în comun de cele două autorități care își împart în mod egal atât veniturile cât și cheltuielile. Această administrarea duală se dovedește a fi una de succes. Terenurile agricole destul de limitate sunt arendate prin licitații publice cu acordul comun al Consiliului orășenesc Pitești și al Consiliului județean Argeș. 

În 1882, moșia este arendată pe o perioadă de 5 ani începând din 23 aprilie 1882 și până la 23 aprilie 1888 împreună cu: moara de apă construită din scânduri având opt roți de piatră din care doar patru funcționau, o casa aflată lângă moară care servea drept cârciumă, un han de zid compus din patru încăperi (11,80 m. x 10,50 m.) cu două pivnițe aflat la șoseaua națională și casele proprietății aflate pe această moșie. Casa cea mare a proprietății era compusă din patru camere mari, cu antreu în mijloc, avea o lungime de 15,35 metri și o lățime de 11,20 metri, fiind construită din cărămidă și acoperită cu șiță. De asemenea, mai exista o bucătărie cu două camere în lungime de 7,50 metri și lățime de 4,25 metri și un grajd din scânduri vechi (12,50 metri x 6,60 metri)[23].

În perioada 1882-1898, moșia se exploata prin arendări anuale ale terenului arabil. Primul arendaș al moșiei este Ion Radu (1883-1888) din comuna Dobrogostea care plătea orașului și județului o arendă anuală de 3.350 lei.   

În anul 1883, Grigore Popovici, inginerul județului și Wilhelm I. Drabandt, arhitectul orașului (1883-1888), propun construirea unui dig de 50 de metri pentru apărarea zăvoiului moșiei Dobrogostea de inundațiile făcute în urma revărsării râului Argeș. Arendașul  consolidează cu pari și nuiele zăgazul de la podul morii deteriorat de revărsarea râului ca urmare a ploilor torențiale de la 21 mai 1885. Zăgazul morii este distrus în urma topirii gheții din zilele de 28-29 decembrie 1886, după cum consemnează inginerul I. Robescu, arhitect al orașului, astfel încât în anul 1888 moara nu funcționa din cauza zăgazului rupt.

La licitația ținută în decembrie 1887 este desemnat următorul arendaș, Constantin Fronescu din București, funcționar în cadrul Ministerului Justiției, reprezentat prin procură de căpitanul S.D. Gealep. Suma arendei anuale este de 3.000 lei, însă moșia este în fapt subarendată lui Constantin Hristescu sau Cristescu (1888-1893), fost consilier județean.  

Urmează arendașul Petre Ghiță din comuna Găvana în asociere din anul 1893 cu Niță Radu. În anul 1894, Petre Ghiță susține că fostul arendaș C. Cristescu a lăsat moara în stare de ruină, zăgazurile iazului distruse cu desăvârșire și fără apă, precum și alte deteriorări la „ecaretele” moșiei. În același an C. Cristescu este trimis în judecată de primăria Pitești, primar fiind N. Nanoescu, iar avocat pledant G. Gazan, fost ajutor de primar al orașului[24]. Prin sentința nr. 152/1895, Tribunalul Argeș respinge acțiunea Primăriei orașului Pitești care face apel la Curtea de Apel București, însă fără succes, întrucât nu poate dovedi că arendașul a contribuit la ruinarea imobilelor de pe moșie.

Constatându-se ineficiența exploatării moșiei prin arendare, începând din anul 1898, moșia este exploatată în regie proprie, locurile de arătură și pășunat sunt împărțite prin „contracte de învoieli” locuitorilor din comuna Dobrogostea la un preț avantajos.

Strângerea veniturilor se realiza de către primarul comunei Dobrogostea care este „convins” să fie mai atent cu modul în care se făceau învoielile de vite ale locuitorilor la pășunat întrucât primea o remiză de 8% din sumele încasate de la locuitori.

În anul 1901, locuitorul I.Dumitrescu cultiva cu varză un teren de 2 pogoane din moșia Dobrogostea. Acest teren de cultură este inundat de apele torențiale din zilele de 4 și 5 iulie 1901 când gârla numită Pietroasa s-a revărsat din matcă. Această gârlă se scurgea pe lângă localul Primăriei Dobrogostea, pe lângă hotarul moșii spre fostul iaz al morilor și traversa linia căii ferate Pitești – Curtea de Argeș pe sub un pod de piatră care avea o deschizătură prea mică, astfel încât apa din ploile torențiale care venea enorm de mare, neavând loc pe sub pod se revarsă peste locurile de arătură și livezi cauzând pagube[25]. 

 În august 1901 se realizează dijmuirea fânului de pe această proprietate, țăranii din Dobrogostea sunt nevoiți să transporte căpițele de fân cu carele la bascula din târgul săptămânal al orașului Pitești unde fânul este cântărit. A rezultat o cantitate totală de 9.500 kg fân din care cantitatea de 6.100 kg este reținută în mod egal de oraș și județ, iar restul de 3.400 kg rămâne locuitorilor[26].

Acei țărani care nu au bani ca să plătească contractele de învoieli agricole sunt nevoiți să presteze diferite munci în serviciul urbei, cu acceptul primarului orașului: gropari la cimitir sau la curățirea străzilor. Primarul orașului este totuși nemulțumit de munca prestată de țăranii datornici, întrucât aceștia uneori nu se prezentau la muncă sau adesea nu munceau în mod conștiincios. Primarul afirma că țăranii „caută să treacă zile și luni ca să fie achitați de datorii”. Tot el vine cu propunea ca datornicii să nu mai primească în viitor pământ și să fie excluși de la învoielile agricole pe moșia Dobrogostea[27].

Moșia este scoasă din nou la licitație în anul 1901 fiind adjudecată pentru suma anuală de 1.800 lei de colonelul Matei Ghițescu, ginerele consilierului orășenesc Ion N. Coculescu. Acesta din urmă intervine pe lângă Consiliul orășenesc ca să fie acceptată această licitație însă Prefectura Argeș cere să se reia licitația considerând că prețul oferit este exagerat de mic și argumentând că în anul financiar 1899-1900 venitul moșiei, doar partea județului, era de circa 1.327 lei, iar în anul 1900-1901 era de 1.479 lei. În realitate, când  moșia a fost arendată direct locuitorilor a produs un venit anual mai mare, de circa 3.000 lei. În anul următor, moșia este scoasă iar la licitație fiind adjudecată din nou de colonelul M. Ghițescu pentru suma de 2.000 lei, însă prefectul județului M. Manolescu, singurul prefect de Argeș care a avut o statuie ridicată în Parcul Trivale, refuză din nou să accepte condițiile licitației și oferă în schimb orașului o compensație anuală de 1.000 lei urmând ca exploatarea moșiei să se facă pe viitor după regulile județului.

În 1891, o fâșie din moșia Dobrogostea în suprafață de circa 3 hectare măsurată în anul 1893  de inginerul județului Argeș, Wilhelm I. Drabandt, a fost expropriată pentru construirea căii ferate Pitești - Curtea de Argeș[28]. Accesul ușor la calea ferată a determinat alte oportunități economice în zonă. Un antreprenor numit Vasile Stoianovici a primit permisiunea prefectului și primarului orașului ca să treacă prin zăvoiul de pe moșie pentru a putea exploata pietrișul din prundișul râului Argeș pe care să-l transporte cu vagonetul la linia ferată Pitești - Curtea de Argeș (stația CFR Merișani) plătind câte 10 bani pentru fiecare m.c. de pietriș exploatat[29].

Exploatarea pădurii

Pădurea ocupa o mare suprafață din moșie, însă era în general pădure tânără, realitate care explică de ce exploatarea pădurii s-a făcut cu întârziere. Prima încercare de exploatare începe în anul 1901 când este scos la licitație zăvoiul de pe malul râului Argeș în suprafață de circa 43 ha, însă nu sunt amatori întrucât exploatarea este anevoioasă și ineficientă pentru că arborii erau prea mici. De abia în anul 1908, exploatarea zăvoiului aflat pe ambele maluri ale râului Argeș este încredințată prin contract de exploatare lui Radu M. Bădescu, proprietar din comuna Oarja, pentru suma de 6.920 lei.

În anul 1902, Ion Cărbunaru pădurar plătit de oraș și fiul său Stan Cărbunaru plătit de județ,  sunt acuzați de neglijență în serviciu întrucât au neglijat paza pădurii din care s-au făcut mai multe tăieri de tufe, sălcii și anini din zăvoi decât cele notificate de aceștia. S-a propus înlocuirea lor din funcție cu Din Udrea din comuna Drăganu, fost pădurar pe moșia boierului Musceleanu și Ștefan Ion Cotorogea din Dobrogostea recomandat de primarul orașului. Această înlocuire, dacă a fost făcută a fost doar una temporară, pentru că în bugetul primăriei denumit sugestiv „Nicolopol” din anul financiar 1919-1920 erau trecute cheltuieli pentru plata salariului aceluiași pădurar numit Stan Cărbunaru[30].  

Planul și amenajamentul pădurii Dobrogostea au fost aprobate prin Înalt Decret Regal nr. 155/1908 prin exploatare anuală a parchetelor de pădure în suprafață totală de 363 hectare[31]. Anual au fost scoase la licitație publică parchete de pădure pentru a fi exploatate (tăiate) de către:  Petre Ghiță din comuna Găvana, în anul 1908, 16,60 ha de pădure 410 lei/hectar; Ion M.  Zănescu, în anii 1909-1910, 12,50 ha pădure cu 456,50 lei/hectar; C.I. Dumitrescu din Găvana, în 1910, 12,76 ha pădure de tufă tânără și alte esențe pentru 546 lei/hectar; Din N. Teodorescu din Găvana, în 1911, 13 ha din parchetul nr. 5 pentru 630 lei/hectar și în 1912, 11,50 ha pentru suma totală de 8.073 lei; Obștea Cuza Vodă din comuna Bascov condusă de Ionel Hristodorescu, în 1913 și 1914, parchetele 7 și 8 pentru 811,50 lei/hectar. Parchetele 11 și 12 au fost exploatate de Ion Oancea în anii 1917-1918 pentru suma de 14.500 lei. În iunie 1919, s-au scos la licitație parchetele de pădure nr. 13 și 14 în suprafață de 12 ha fiecare care au fost adjudecate de maiorul C. Venieru pentru suma de 23.520 lei plus 1.100 lei taxă de reîmpădurire și 600 lei onorariul silvicultorului D. Dedu. Pădurea era în vârstă de 20 de ani fiind formată din specii de carpen, fag, plop și stejar care se puteau întrebuințata ca lemne de foc și coajă pentru tăbăcitul pieilor[32].

Începând din anul 1912, în conformitate cu legea bunurilor de mână moartă, terenul agricol al moșiei Dobrogostea în suprafață de circa 72 ha este trecut în administrarea Ministerului Domeniilor Statului, în schimbul unei rente anuale care se fixa conform legii. Pădurea a rămas în continuare în proprietatea și administrarea directă a județului și orașului fiind exploatată prin licitație publică anuală în conformitate cu amenajamentel silvic aprobat de Casa Pădurilor. 

Școala de Fete nr. 1 Nicolopol din Pitești

Cu frumoasele venituri provenite din arendarea anuală a moșiei Dobrogostea, autoritatea orășenească a încercat transpunerea în realitatea a dispozițiilor testamentare. În anul 1889, Consiliul orășenesc îi deleagă pe consilierii locali I.P. Comăneanu, N. Nanoescu și C. Nencovici pentru alegerea unui loc „confortabil” care să fie cumpărat de oraș pentru construirea unei școli care să poarte numele I. Nicolopol[33].

Primăria Pitești este cea care întocmește anual un buget de venituri și cheltuieli al fondului „Nicolopol” tipărit în 30 de exemplare la Tipografia „Progresul” A.H. Rădulescu din Pitești, buget care se aproba și aviza de Administrațiunea Casei Școalelor din București.

Acest buget este folosit în principal pentru întreținerea Școlii de Fete nr. 1 Nicolopol din oraș. În primii ani postbelici, în bugetele fondului sunt trecute la capitolul venituri sume importante generate de exploatarea loturilor de pădure de pe această proprietate precum și renta moșiei Dobrogostea trecută în posesia statului, în conformitate cu legea bunurilor de mână moartă. În bugetul din 1919-1920 erau realizate venituri de 16.677 lei iar în bugetul din 1920-1921 veniturile erau de 14.000 lei. Aceste venituri erau folosite în special în interesul  Școlii nr. 1 de Fete din Pitești botezată „Nicolopol”, în mod practic pentru: mobilier, diferite obiecte și reparații la localul școlii (10.000 lei), costul lemnelor de foc (3.000 lei), cheltuieli de cancelarie (200 lei), ajutoare de cărți pentru copiii săraci (200 lei), plata salariului servitorului școlii (120 lei), dar și pentru plata salariilor cuvenite pădurarului de la Dobrogostea (300 lei)[34].

Școala de Agricultură Dobrogostea

Consilierul județean M. Drujan susținea că în anul 1891, prefectul Nicu Manu a folosit banii proveniți din venitul acestei moșii pentru cheltuielile ordinare ale județului fără să țină cont de dorința testatorului[35].

Începând din anul 1903, din inițiativa prefectului județului Argeș, M. Manolescu, se stabilesc prin bugetul județului sumele necesare pentru înființarea Școlii practice de agricultură Dobrogostea dotată cu fermă de vite de rasă. Această școală de agricultură de nivel mediu a funcționat neîntrerupt timp de 90 de ani, până în anul 1993 când se desființează. Lucrările de construcție pentru localul școlii și grajdurile necesare pentru întreținerea vitelor de rasă au costat județul circa 9.300 lei. Ulterior, lângă localul școlii se construiește un grajd pentru adăpostirea taurilor comunali ridicat cu banii proveniți din fondurile comunelor rurale.  

În perioada 1903-1908, școala Dobrogostea s-a aflat în subordinea Prefecturii județului Argeș care cheltuia anual peste 10.000 lei, deși venitul din arendarea moșiei se ridica la circa 6.000 lei.  De la 1 aprilie 1908, din inițiativa prefectului de Argeș, școala trece în subordinea și administrarea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice care o reorganizează după modelul școlilor similare de agricultură din țară. Prefectul de Argeș și primarul orașului Pitești, de comun acord, au pus la dispoziția Ministerului, pentru folosința școlii: 30 de hectare de pământ arabil din moșia Dobrogostea, clădirile necesare pentru instrucția elevilor, dar și pentru exploatarea moșiei de 30 hectare, uneltele și vitele de muncă necesare școlii, o sumă de 150 lei acordată anual de județ pentru întreținerea în stare perfectă a clădirilor cedate și banii  necesari pentru hrana elevilor (30 de bani/elev/zi). Județul își rezerva dreptul de a recomanda ca un număr de până la 20 de elevi să fie recrutați exclusiv din județul Argeș. Restul de moșie în suprafață de 60 ha de teren agricol s-a arendat tot ministerului care dorea să înființeze „o obște de plugari” care să cultive în mod rațional moșia sub coordonarea directorului școlii[36]. 

În primii ani de funcționare când școala s-a aflat în subordinea județului, foarte puțini elevi, fii de țărani din Argeș au urmat cursurile. În anul școlar 1905-1906 erau înscriși 16 elevi din care au absolvit 10 iar în anul școlar 1906-1907 erau înscriși doar 7 elevi. 

 

Anul școlar

Elevi înscriși

Elevi retrași

Total elevi frecvenți

1903-1904

12

2

10

1904-1905

8

3

15

1905-1906

2

1

16

1906-1907

1

0

7

1907-1908

3

0

10

 

La 23 mai 1907, I.A. Dobrovici, prefectul pentru scurt timp al județului Argeș a făcut o vizită la Școala de Agricultură Dobrogostea unde a constatat că „iazul ce alimenta odinioară vechile mori de la Belu nu mai este de niciun folos fiindcă morile nu mai funcționează de multă vreme”. Acesta a dispus ca morile care se găseau în completă ruină să fie desființare iar lemnăria și pietrele de moară să fie vândute la licitație publică, zăvoiul ce se găsea de-a lungul iazului morilor să fie defrișat prin contract cu locuitorii din Dobrogostea și terenul de circa 10 pogoane să fie redat agriculturii fiind de bună calitate. Plutele au fost vândute coloniei de rudari de la Dobrogostea ca material de lucru, o parte din sălciile defrișate au fost folosite pentru consolidarea cu diguri a malurilor râului Argeș[37].

***

După război, în baza legii de reformă agrară (1921), din această moșie se expropriază în folosul țăranilor din Dobrogostea peste 57 de hectare de teren arabil[38].  

După mai bine de 40 de ani de stăpânire neîntreruptă a orașului Pitești și județului Argeș asupra moșiei Dobrogostea, la 31 martie 1923, autoritățile sanitare locale și naționale au făcut demersurile legale pentru a fi puse în posesia moșiei Dobrogostea, formalități care se vor face în anul 1925 fără să se consulte deținătorii dreptului de proprietate: orașul Pitești și județul Argeș. Această imixtiune a Ministerului Sănătății se poate explica prin prisma faptului că autoritățile locale (orașul și județul) au alocat sumele de bani provenite din administrarea moșiei mai mult în favoarea Școlii nr. 1 de Fete „Nicolopol” și respectiv a Școlii de Agricultură Dobrogostea decât pentru îngrijirea bolnavilor din spitalul orășenesc, după cum a mai cerut testatorul. În anul 1927, Consiliul Superior Administrativ chemat să soluționeze acest litigiu între instituțiile statului constată că orașul Pitești și județul Argeș sunt deținătoarele dreptului de proprietate asupra moșiei, iar Ministerului Sănătății are cel mult drept de control asupra administrării acestei moșii[39]. Mai târziu, prin decizia ministerială nr. 336.172 din anul 1946, Casa Școalelor și a Culturii Poporului este autorizată să accepte pentru școlile de băieți din Pitești, legatul lăsat de defunctul Ion Nicolopol prin testamentul olograf din anul 1874[40].   

 





Școala de Fete Nicolopol, azi Liceu de Artă - Corp B, bd. Republicii 114.Cod LMI AG-II-m-B-13430  Foto: Alexandru Ene.


ANEXE

 

1.

Testament prin care Ion Nicolopolu lasă oraşului Piteşti moşia Dobrogostea Vărzari după moartea soţiei sale Maria Nicolopolu născută Dobrian pentru întreţinerea spitalului şi şcolii din Piteşti[41].

 

1874 mai 3, Pitești

În lipsă de succesori descendenţi şi ascendenţi, fiind liber după lege a disposa de toată averea mea oricum voi voi şi văzându-mă trecut în vârsta bătrâneţilor, de aceea până sunt sănătos şi în întregimea minţilor, am hotărât şi am regulat în libera mea voinţă toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoarea asigurând liniştea şi poziţia iubitei mele soţii Maria Nicolopolu, născută Dobrian cu care am trăit până acum în căsnicie, de sunt patruzeci şi şase de ani, într-o perfectă dragoste şi unire, precum urmează:

1.                       Las după încetarea mea din viaţă pe iubita mea soţie Mariţa, desăvârşită stăpână pe casa din Piteşti şi cu locul din dos unde se află o casă cu două odăi, unde este a fi bulevardul, şi toată averea mea mişcătoare ce se va găsi precum: bani, zapise, efecte de bani şi orice mişcător se va afla în casă şi în curte.

2.                       O las asemenea desăvârşită stăpână pe moşia Drăghineasca din districtul Argeş, pe via de la Târgul Dealului şi parte de moşie din Ştefăneşti, să facă cu dânsele ce va voi;

3.                       Îi mai las şi uzufructul celorlalte moşii să se bucure de dânsul cât va trăi.

4.                       După încetarea din viaţă a soţiei mele Mariţa, moşia Balaci din districtul Teleorman va rămâne proprietatea nepotului şi nepoatelor mele, anume Pandele Antonescu, Tica Burcă, Dinca Anastasiu şi Sevastiţa Pietraru cu toate ce se vor afla atunci pe dânsa.

5.                       Moşia Găvăneşti din districtul Teleorman va rămâne proprietatea nepotului meu Iordache Antonescu, tot după încetarea din viaţă a soţiei mele Mariţa, precum se va găsi atunci.

6.                       Moşia Dobrogostea Vărzari din districtul Argeş cu morile, după încetarea din viaţă a soţiei mele Mariţa va rămâne proprietate a şcolii şi spitalului din oraşul Piteşti, pentru învăţământul băieţilor şi căutarea bolnavilor, sub îngrijirea şi administrarea întregului consiliu județean și întregului consiliu municipal, arenduindu-se prin licitaţii, în prezenţa amândoura arătatelor autorităţi, iar venitul să-l împartă pe din două;

7.                       Oblig pe soţia mea Mariţa, a da Mariţii, fiica nepotului Pandele Antonescu la măritiş lei noi 12.000 în bonuri domeniale, dacă însă nu se va mărita cât voi fi eu în viaţă;

8.                       La măritişul fetelor nepoatelor mele Zinca Anastasiu şi Sevastiţa Pietraru, soţia mea Marița le va face ajutor cu cât o va lăsa inima.

9.                       Cu înmormântarea mea şi căutarea sufletului rămâne însărcinată soţia mea Mariţa.

10.                   Fiindcă soţia mea Mariţa nu ştie carte, la trebuinţele ce va avea de citirea hârtiilor şi scrierea contractelor de arenduire va chema pe oricare din rudele mele la care va avea încredere spre acest ajutor.

Aceasta este cea din urmă liberă voinţă a mea pe care am regulat-o şi am statornicit-o prin acest testament scris, iscălit şi datat de mine însumi cu propria mea slovă. Iar testamentul făcut de mine în anul 1859 ghenarie în 16, legalizat de către Tribunalul  Argeş în acelaşi an sub nr. 5 rămâne desfiinţat şi fără nicio putere.

 

Ion Nicolopolu

1874 mai 3, Piteşti

 

2.

Scrisoarea preotului N. Boerescu din Pitești adresată primarului orașului Pitești prin care arată lipsa de implicare a autorităților pentru îngrijirea mormântului filantropului Ion Nicolopol[42].

 

1920 noiembrie 30, Pitești

 

Domnule Primar,

În anul 1878, a încetat din viață cel mai de seamă cetățean prin faptele sale filantropice, Ioan Nicolopol, mare proprietar din acest oraș Pitești. El a fost bărbat distins, înzestrat cu înalte sentimente creștinești și însușiri providențiale, care l-au provocat și determinat încă pe când se afla în viață, complectamente sănătos. El a săvârșit un act mare, un act memorabil, edificator și înălțător care va sta pildă nouă în prezent, precum și generațiilor viitoare. Căci prin testamentul său ce a făcut a lăsat primării orașului Pitești precum și județului Argeș, moșia sa Dobrogostea, moșie frumoasă, situată la câțiva kilometri departe de acest oraș, având pământul fertil, arabil și o imensă pădure, de câteva sute de hectare, construind și de când se afla în viață și o școală model pe numita moșie.

De asemenea, din acest fond s-a construit Școala nr. 1 de fete, după bulevard, numită Nicolopol.

În acest interval de timp și până în prezent, primăria și județul au încasat frumoase venituri care se ridică la sute de mii lei.

Domnule Primar,

Din timpurile cele mai depărtate, înainte de era creștină, este cert constatat că toți bărbații care s-au ilustrat, care la activul lor s-au distins prin mărețele lor acte, spre binele obștesc, au fost sărbătoriți cu mare fast, cu evlavie și pietate în templele lor, făcând procesiuni și pelerinagii la mormintele lor, unde li erau ridicate monumente foarte frumoase, de o bogăție și artă uimitoare.

Decedatul este singurul donator care a asigurat ambelor instituțiuni un venit lăudabil. Prin urmare, cu drept cuvânt, merită a i se păstra o deosebită atenție și chiar un cult de o adâncă recunoștință.

Domnule Primar,

Zilele trecute am fost la cimitir și am observat că mormântul unde zac rămășițele aceluia ce a fost odată Ioan Nicolopol este cu desăvârșire neglijat: tufișuri și fel de fel de buruieni au crescut pe el.

Îmi permit a deschide o paranteză. Mă aflam prezent în Senat, acum câțiva ani, când marele orator Blarenberg în interpelarea sa, guvernului de atunci, îi aducea acuzare că de ce s-a permis moștenitorului unui grec Zapa să ridice veniturile de milioane de lei de pe domeniile ce le avea în țară și să le ducă în Grecia, ca fond pentru întreținerea unor școli grecești, iar moaștele lui să fie îngropate la biserica după domeniul lui, pentru care a donat bisericii 300 lei pentru totdeauna, pentru ca preotul și epitropii bisericii să-i ție mormântul împodobit cu flori. Acel Zapa a venit sărac în țară și prin împilările lui a supt din spinarea poporului român milioane pe care le-a dus ca un înstrăinat de țară la Atena lăsând în derâdere 300 lei pentru oasele lui, aceasta cu condițiuni, pe când acela care a lăsat averi de sute de mii de lei pentru binele obștesc, îi este mormântul lăsat în părăsire.

Domnule Primar,

Încredințat fiind că Dvs. sunteți pătruns ca distins cetățean, român adevărat și bun creștin, de cele mai calde și creștinești sentimente, vă rog să binevoiți ca prin înțeleapta deciziune ce veți lua ca primar al orașului și în unire cu dl. prefect al județului, să dispozați ca mormântul acestui distins filantrop să fie curățit, împodobit cu flori, precum și a se pune un felinar în care să ardă candela în permanență. De asemenea, în fiecare an să i se facă un parastas comemorativ în ziua de Sf. Ion la Biserica Sf. Gheorghe unde a fost înmormântat și de unde i s-au ridicat rămășițele pământești, cu ocazia morții soției sale Maria Nicolopol. Acestea le supun cunoștinței D-voastră, în calitate de fost preot al casei decedatului de la care am căpătat mai multe odoare pentru Biserica Sf. Gheorghe, unde servesc.

 

Cu stimă,

Econom stavrofor N. Boerescu

 

BIBLIOGRAFIE

Analele Parlamentare. 1843.

Dărmănescu, O. 2017. Biserica domnească „Sfântul Gheorghe” din Pitești. Pitești: Editura Europroduct.

Monitorul Oficial. 1878. 1908. 1946.

România Liberă. 1882.

Românul. 1868.

Situațiunea financiară a județelor în exercițiile 1896/1897 – 1900/1901. 1903. București: Imprimeria Statului.

SJAN Argeș. Colecția de Documente Istorice.

SJAN Argeș. Colecția Registrelor de Stare Civilă. Orașul Pitești.

SJAN Argeș. Prefectura Argeș.

SJAN Argeș. Primăria Pitești.

SJAN Argeș. Serviciul Agricol Argeș.

Spiroiu, C.I. 1896. Hotărnicia proprietăței Dobrogostea a județului Argeș și a comunei urbe Pitesci situată în comuna Dobrogostea, plasa Pitesci, județul Argeș esecutată de inginerul hotarnic maior C.I. Spiroiu la 27 mai, anul 1896. Pitești: Tipografia Gheorghe Popescu.

Șovar, Gh. 2013. Filantropi argeșeni și musceleni. Pitești: Editura Paralela 45.

 

ABREVIERI

SJAN Argeș – Serviciul Județean Argeș al Arhivelor Naționale.

ANIC – Arhivele Naționale Istorice Centrale din București. 

 



* Arhivist, Serviciul Județean Argeș al Arhivelor Naționale, e-mail: gruianul@yahoo.com.

[1] SJAN Argeș, Colecția de Documente Istorice, pachet XV-41; SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 43/1925-1929, f. 18.

[2] Monitorul Oficial, martie 1878; SJAN Argeș, Colecția de Documente Istorice, pachet XV-43; Situațiunea financiară a județelor..., 1903, p. 136-137; ANIC, Ministerul de Interne, Divizia comunală, dosar 135/1879, f. 9.

[3] Analele Parlamentare, tomul XII, partea I, anul 1843, p. 156-159.

[4] Românul, an XII, 17.02.1868, p. 3.

[5] Monitorul Oficial, nr. 205 din 16 (28) septembrie 1878, p. 5240. 

[6] SJAN Argeș, Colecția Registrelor de Stare Civilă, Pitești, registru nr. 19/1876-1878, act de deces nr. 504 din anul 1878.

[7] Dărmănescu, 2017.

[8] SJAN Argeș, Colecția Registrelor de Stare Civilă, Pitești, registru nr. 21/1881-1883, act de deces nr. 212 din anul 1882.

[9] SJAN Argeș, Colecția Registrelor de Stare Civilă, Pitești, registru nr. 19/1876-1878, act de deces nr. 504 din anul 1878; România Liberă, an VI, nr. 1583, 01.10.1882, p. 3.

[10] SANIC, Ministerul de Interne, dosar 1301/1908, f. 4v.-5.

[11] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 7/1920-1921, f. 175, 196, 197, 220.

[12] SJAN Argeș, Colecția de Documente Istorice, pachet XV, documentele 1-49.

[13] SJAN Argeş, Colecția de Documente Istorice, pachet XV-29.

[14] SJAN Argeş, Colecția de Documente Istorice, pachet XV-35.

[15] SJAN Argeș, Prefectura Argeș, dosar 5/1865, f. 43-47 și Colecția de Documente Istorice, pachet XV-31, 32.

[16] Moștenitorii lui Radu Condeescu erau în anul 1898 următorii: căpitanul P. Poenaru cu soția Maria, Al.M. Râmniceanu din Pitești cu soția Ralița, N. Vișineanu din Caracal cu soția Ecaterina, iar moștenitoare a lui C. Condeescu era soția sa Elena.        

[17] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 19/1895-1897, f. 1-18; dosar 18/1895-1910, f. 26-29, 38.

[18] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 18/1895-1910, f. 8, 14, 16, 32, 32, 54-57.

[19] SJAN Argeș, Colecția de Documente Istorice, pachet VI-1.

[20] SJAN Argeş, Primăria Piteşti, inventar 19, vol. I, dosar 237/1940, f. 1-3.

[21] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 31/1901, f. 20, 35; dosar 37/1901-1908, f. 77.

[22] Spiroiu, 1896, p. 1-13.

[23] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 21/1882-1888, f. 35-36.

[24] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 29/1887-1895, f. 46, 89v., 98-99, 111-112.

[25] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 18/1895-1910, f. 134-138.

[26] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 18/1895-1910, f. 144.

[27] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 18/1900-1904, f. 105-107.

[28] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 29/1887-1895, f. 75, 81.

[29] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 18/1900-1904, f. 55, 60, 132-133,

[30] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 37/1901-1908, f. 57-59; 27/1919-1920, f. 12-13.

[31] Monitorul Oficial, nr. 238 din 27 ianuarie / 9 februarie 1908.  

[32] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 19/1917, f. 4, 8, 26-28; 

[33] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 26/1889, f. 1-2.

[34] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosare 29/1912-1915, f. 8-9, 12, 15; 27/1919-1920, f. 12-13; 22/1920-1921, f. 8-9.

[35] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 40/1907-1910, f. 49.

[36] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 45/1907-1908, f. 1-13.

[37] SJAN Argeș, Primăria Pitești, dosar 40/1907-1910, f. 1-73.

[38] SJAN Argeș, Serviciul Agricol Argeș, dosar 63/1919-1924, f.n.

[39] Șovar, 2013, p. 10-11; SJAN Argeș, Prefectura Argeș, dosar 49/1927, f. 9.

[40] Monitorul Oficial, partea I B, nr. 253 din 31.10.1946, p. 11.568.

[41] SJAN Argeș, Colecția de Documente Istorice, pachet XV-41; Primăria Pitești, dosar 43/1925-1929, f. 18; ANIC, Ministerul de Interne, Diviziunea comunală, dosar 135/1879, f. 2.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

“Fii drăguţ cu arhiviştii. Ei te pot şterge din istorie“