N.A. Bogdan, un moldovean erudit în vizită la Pitești (1910)

 

În anul 1910, un erudit moldovean pe nume N.A. Bogdan a pășit din nou pe străzile Piteștiului, după o absență de un sfert de veac. Ceea ce a descoperit l-a uimit într-atât încât a simțit nevoia să aștearnă pe hârtie transformarea spectaculoasă a orașului, oferindu-ne astăzi o mărturie prețioasă despre procesul de modernizare urbană din România începutului de secol XX.

Imaginea Piteștiului din 1885, așa cum o zugrăvește N.A. Bogdan, este cea a unui târg modest și lipsit de strălucire. Drumul de la gară spre centru străbătea mahalalele sărăcăcioase, presărate cu locuințe vechi și rare. Viața publică se desfășura într-un cadru modest, limitat la câteva cafenele afumate și grădini lipsite de farmec. Era portretul tipic al unui oraș provincial românesc de la sfârșitul secolului XIX, încă neatins de valul modernizării.

Dar Piteștiul pe care îl regăsește în 1910 pare să fie un oraș cu totul diferit. Transformarea este atât de profundă încât autorul abia își poate crede ochilor. Un bulevard larg și impunător leagă acum gara de centrul orașului, mărginit de clădiri moderne ce par să anunțe intrarea orașului în secolul XX. Piața publică, odinioară modestă, s-a metamorfozat într-un spațiu generos, iar străzile aliniate găzduiesc magazine mari și elegante. În fața Primăriei, un parc cochet oferă orășenilor un spațiu de recreere, în timp ce bisericile bine întreținute păstrează legătura cu trecutul spiritual al locului.

Ceea ce impresionează în mod deosebit în relatarea lui Bogdan este ritmul alert al acestei transformări. În doar 25 de ani, orașul a parcurs un drum pe care alte localități l-au străbătut într-un secol. Această dezvoltare accelerată nu s-a limitat doar la aspectul fizic al orașului. Bogdan observă cu ochi ager și transformarea vieții sociale și economice. Fabricile care au răsărit prin mahalalele orașului, podurile moderne din fier și piatră, precum și activitatea comercială intensă sunt toate semne ale modernizării.

Un aspect particular pe care autorul îl subliniază este componența demografică a orașului și atitudinea locuitorilor săi față de dezvoltarea locală. Piteștenii, în marea lor majoritate români, se remarcă prin atașamentul față de locul natal și prin dorința de a-și investi resursele în dezvoltarea comunități. Nu este vorba doar despre acumulare de capital, ci despre o viziune pe termen lung asupra dezvoltării urbane.

Viața socială a orașului, surprinsă în scenele din parcul comunal și din hotel, oferă o fereastră spre cotidianul unui oraș provincial în transformare. Muzica lăutarilor care interpretează arii clasice, fie ele și „scâlciate”, prezența ofițerilor și a congresiștilor, interacțiunile sociale diverse, toate acestea compun tabloul unei societăți în tranziție, în care elementele modernității se împletesc cu cele tradiționale.

Mărturia lui N.A. Bogdan transcende simpla descriere a transformării unui oraș. Ea devine un document valoros despre procesul de modernizare a României la începutul secolului XX. Piteștiul devine astfel un studiu de caz reprezentativ pentru modul în care orașele provinciale românești au făcut saltul spre modernitate. Ritmul alert al schimbărilor, coexistența elementelor tradiționale cu cele moderne, emergența unei clase urbane active și dezvoltarea infrastructurii sunt toate aspecte care caracterizează nu doar Piteștiul, ci întreaga societate românească a epocii.

Privită astăzi, relatarea lui N.A. Bogdan ne ajută să înțelegem mai bine nu doar cum arăta un oraș românesc în pragul modernității, ci și procesul complex prin care societatea românească s-a transformat la începutul secolului XX. Este o mărturie despre capacitatea de adaptare și dezvoltare a comunităților urbane românești, despre aspirațiile lor spre progres și despre modul în care acestea au reușit să își păstreze identitatea în mijlocul unor transformări profunde.

Câteva repere importante ale anului 1910 care reflectă dinamica urbană merită să fie reținute. În 1910 este inaugurat Spitalul Județean din strada Brătianu, care își păstrează destinația neîntreruptă de peste un secol; se înființează un important stabiliment industrial pentru prelucrarea lemnului, Fabrica de Butoaie din strada Lascăr Catargiu (astăzi un cunoscut restaurant pe strada Crinului), stabiliment care în 1912 avea deja 80 de lucrători; se înființează două unități bancare, care se alăturau celor existente: Banca Populară Albina a Meseriașilor din Pitești cu sediu în strada Doamna Bălașa și Banca Funcționarilor Publici din Județul Argeș; administrația municipală decide înființarea unui teatru cu baie publică în centrul orașului care va fi inaugurat în 1915 (în prezent Teatrul Al. Davila din strada Victoriei).     

Vedere cu Spitalul județean I.C. Brătianu din Pitești inaugurat în 1910. Sursa: MJ Argeș. 

Textul scurt redat în continuare reprezintă o evocare literară și istorică a transformărilor urbanistice și sociale din orașul Pitești, observate de N.A. Bogdan în anul 1910. În contrast cu impresiile din urmă cu 25 de ani, autorul descrie metamorfoza dintr-un târg modest, lipsit de farmec, într-un oraș modern, vibrant, cu bulevarde largi, clădiri moderne, parcuri și o viață socială și comercială animată. Descrierile vii includ atmosfera din restaurantele orașului, observațiile asupra vieții publice și întâlnirile cu diverse personaje pitorești, interacțiunile cu membrii „Congresului” și alte personaje găzduite într-un hotel central din Pitești. În pofida progreselor urbanistice, experiențele de călătorie ale autorului sunt marcate de disconfortul unor condiții precare de cazare, zgomot și căldură sufocantă. Această relatare surprinde nu doar schimbările materiale, ci și aspecte ale mentalității, ale interacțiunilor sociale și ale modului în care acestea reflectă o perioadă de modernizare accelerată în România de la începutul secolului XX.

ANEXĂ

 

Văzusem Piteștiul cu vreo 25 de ani în urmă; l-am revăzut acum în anul 1910. Dintr-un târg, ce n-avea nimic atrăgător în sine, nici ca drumuri, nici ca clădiri, de unde de la gara până în centru treceai prin niște mahalale sărăcăcioase, cu coșnioage[1] rare și vechi, de unde viața publică se mărginea într-o circulație mai mult decât modestă, în dughenele afumate ale câtorva cafenele și în câteva grădini fără niciun aspect, astăzi găsesc Piteștiul schimbat cu totul, de nerecunoscut!

De la gară până în centrul orașului, un bulevard larg, cu clădiri moderne, frumoase, de-o parte și de alta; piața publică lărgită și schimbată cu totul; străzi aliniate în mare parte, cu dughene mari și frumoase; un drăguț parc public dinaintea localului Primăriei; bisericile bine întreținute; mișcare vie pretutindenea și mai ales în localurile de comerț și consumațiune; fabrici diferite prin mahalale; viaducte și poduri frumoase de fier și piatră; într-un cuvânt, o viață nouă fu creată aici, în intervalul unui sfert de veac, așa cum în rare orașe din țara noastră se poate vedea o atât de repede schimbare.

Aici românimea e în mare majoritate, și mutrele străine suspecte sunt totdeauna tratate ca atare de bunii piteșteni, care nu aglomerează averi spre a le transporta aiurea, sau a le transforma numai în grămezi de aur, în bonuri, sau în voiajuri în străinătate, ci se mai gândesc și la înflorirea și îmbunătățirea localității și a solului pe care trăiesc și care-i hrănește.

Iau masa în parcul comunal, unde un taraf bunișor de lăutari îmi cântă veșnica La donna e mobile și alte bucăți clasice, mai mult sau mai puțin scâlciate. La a doua masă, pe la vreo nouă ceasuri de seară, își face apariția un fel de fantomă în carne și oase – probabil, ale cărei haine albe ca zăpada, și ale cărei forme plastice ireproșabile, îți dau imediat întipărirea unei figurine din ziarele de modă, pe care privind-o, înghiți nemestecată bucățica de biftec ce o puseseși în gură în momentul când s-a așezat dânsa la masă.

Om sau figurină, această nălucă bate puternic în masă cu mânerul cortelului[2], ca orice alt client al birtului, și la apariția chelnerului cu lista de bucate, comandă trei feluri, o jumătate de vin, și o sticlă de Căciulata. Cât timp eu mă scobesc în dinți, deja tipa în chestiune consumă cu lăcomie porțiile comandate, mișcând necontenit gropițele din obraji și bărbia-i grăsulie în așa chip că-ți produce parcă un nou apetit de a consuma, măcar că ți-ai aranjat completamente stomacul cu un sfert de ceas mai înainte.

Când comandă o porție de cireșe, un ofițer de roșiori se apropie de masa acelei apariții, și cu un frumos trandafir gălbiu, o atinge ușor după cap. Ea dă un mic țipăt de surprindere, care însă se potolește imediat, schimbându-se într-un surâs mai mult decât binevoitor, și o imediată poftire de a se așeza pe scaun lângă dânsa. Ofițerul nu așteptă să i se repete poftirea, și comandând imediat, nu escadronul său, ci o baterie, conversația începe a se desfășura, ca filmul unui cinematograf, însoțit de exclamațiuni, râsete, trăncănituri și cuvinte, care de care mai hazlii și mai în doi peri.

La un moment dat, mi se pare că acest spectacol gratuit îmi face un efect cam enervant, și cum fac călătoria aceasta de plăcere, tocmai pentru a-mi calma nervii, chem chelnerul, plătesc și o pornesc la hotelul meu, spre a-mi odihni trupul, în vederea unei noi călătorii mâine dis-de-dimineață.

Dar nu tocmai hotelul în care trăsesem era propriu pentru o odihnă cum aș fi dorit-o eu. Lumea circula necontenit prin coridorul lung al acestui hotel; vociferări și râsete abundau în fiece moment; ușile se deschideau și se închideau cu zgomot, ceea ce-mi răsuna în urechi ca niște ciocane pe ilău[3], dat fiind și faptul că nu era posibil să închid fereastra camerei mele din pricina unei călduri înăbușitoare.

Chemai pe chelner și-l întrebai dacă e vreo nuntă, vreo adunare politică, ori altă petrecere zgomotoasă instalată în acest stabiliment, de se produce un așa zgomot neobișnuit.

-        Nu domnule, sunt numai membrii Congresului, care fac acum o excursie la Curtea de Argeș.

-        Ei, și ce are a face acest zgomot grozav cu excursia congresiștilor?

-        Vezi că aici în hotel locuiesc câteva domnișoare nostime, de la șantan... și domnii cu „Congresul”.  

-        Am înțeles! întrerupsei pe chelner.

Chelnerul pufni de râs și se retrase. Eu închisei ușa pe dinăuntru și mă culcai. Dar căldura înăbușitoare pe de o parte, vuietul sardanapalic[4] pe de alta, mă chinuiră toată nopticica; așa că a doua zi fui silit să mă sui în drumul de fier cu totul mortificat trupește și sufletește, spre a mă îndrepta spre Turnu-Severin, pe care de mult doream să-l vizitez.

N.A. Bogdan

 

N.A. Bogdan, La Mihăiești și la Pitești (Impresii de călătorie), în „Arhiva Societății Științifice și Literare din Iași”, nr. 9-10, 1911, p. 405-406. 

---

[1] Coșnioagă = Colibă, cocioabă.

[2] Cortel = Umbrelă.

[3] Ilău = Nicovală.

[4] Sardanapalic = Exagerat de îmbelșugat, de luxos.

Aurel Radu, N.A. Bogdan, un moldovean erudit în vizită la Pitești (1910), în „Restituiri”, nr.  77/2025, p. 25-27.