(VI) Evreii din Pitesti (1940-1944)

VII. Românizarea forţei de muncă

Interzicerea dreptului de muncă pentru evrei

Românizarea forţei de muncă s-a realizat prin OCR din cadrul Ministerului Muncii care după rebeliunea legionară a decis eliberarea din funcţie pentru 56 de inspectori special de românizarea din vechea gardă începând din februarie 1941, printre care se aflau: A Berariu pentru judeţul Argeş şi Erast Antonovici pentru judeţul Muşcel[1]. La scurt timp, în judeţul Argeş a fost numit preşedinte al Inspectoratului Special de Control la Românizare cu sediul în Piteşti, strada Trivale, nr. 17, profesorul Mihail Ilovici, în perioada 1941-1942. Acesta a fost cel care s-a ocupat de revizuirea situaţiei evreilor din întreprinderile din Piteşti în conformitate cu decretul Ministerului Muncii nr. 194.920 publicat în „Monitorul Oficial” nr. 54 din 4 martie 1942. În urma propunerilor sale, OCR Bucureşti avea dreptul de decizie finală cu privire la contractul de muncă al angajatului evreu care fie era prelungit pe o perioadă de 6 sau 12 luni iar dacă exista un interes economic temporar, „dublarea” cu un alt angajat „etnic român” propus tot de OCR Bucureşti. De obicei, propunerile prof. Ilovici referitoare la angajaţii evrei din firmele locale erau de concediere, pentru a fi puşi la dispoziţia organelor statului în vederea prestării muncilor de folos obştesc sau trimiterea în lagăre de muncă.

Acesta se plângea ministrului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Petre Tomescu despre lipsa de autoritate din partea instituţiilor statului din judeţ care interveneau în ajutorarea evreilor bogaţi din oraş pentru a-i scuti de obligativitatea muncii de folos obştesc:

„Domnule ministru,

Subsemnatul prof. Mihail Ilovici, delegat de departamentul de sub onorata conducere a domniei voastre în Comisia judeţeană instituită pentru revizuirea jidanilor trimişi la muncă obligatorie de folos obştesc, am onoarea a vă face următorul raport:

Deşi am fost mobilizat la PS a Regimentului 89 Infanterie, am comunicat CR (Comitetul de Românizare, n.n.) Argeş unde mă aflu, precum şi domniei voastre personal.

Am aflat că a doua zi chiar după apariţia în ziare a numirii mele, a fost convocată prin surprindere Comisia de revizuire la CR Argeş şi din totalul jidanilor care trebuiau să presteze muncă obligatorie în număr de 112, numai 79 au fost trimişi iar restul de 33 au fost consideraţi rechiziţionaţi sau au fost găsiţi bolnavi.

Din cauza absenţei mele, numind dv. înlocuitor în Comisie pe dl. prof. Mihail Vasiluţă, am fost informat de d-sa că au mai fost prezentate încă 6 cereri de revizuire a celor trimişi în tabere şi că una singură a fost aprobată pentru jidanul Bonde la întreprinderile Găvana Piteşti, acesta fiind specialist. Asupra observaţiunilor personale, modului cum s-a procedat, intervenţiile făcute şi reflecţiilor opiniei publice, am constatat următoarele, atât din ceea ce mi-a declarat locţiitorul meu, dl. prof. M. Vasiluţă, cât şi din cele ce am aflat personal în Piteşti.

1. Nu am fost anunţat în nici un fel de CR Argeş, deşi am comunicat prin carte poştală recomandată unde mă aflu.

2. Câteva zile după ţinerea comisiunii, am fost înştiinţat că jidanii cei mai bogaţi din Piteşti se plimbă liberi pe stradă, iar cei săraci au fost trimişi în tabere.

3. La sosirea mea ulterioară în Piteşti am fost asaltat de diferiţi cunoscuţi care erau revoltaţi de complicitatea diferitelor autorităţi la îndulcirea tratamentului jidanilor bogaţi din Piteşti.

4. Un domn profesor mi-a semnalat cazul unui jidan din Piteşti care deşi trimis în lagăr cu forme de autorităţile poliţieneşti a revenit liber cu autorizaţie din partea unui domn general – se spune – comandantul lagărului şi cu misiunea de a achiziţiona coajă de lemn pentru nevoile armatei.

5. Avocatul jidan (loc liber în document)[2] din Piteşti a fost luat la Prefectura Argeş, sub formă de rechiziţionare, ca să presteze munca acolo. Domnul prof. Vasiluţă, atrăgând atenţia d-lui prefect asupra faptului că este primejdios acest lucru tocmai la Prefectură unde poate afla secrete de siguranţă a statului; dl. prefect a motivat că el îl va folosi în aşa fel ca să nu afle. Ba mai mult, în cadrul Comisiunii, luând la telefon pe primarul oraşului Piteşti, l-a rugat să ia şi pentru primărie un jidan avocat (să luăm toţi câte unul, ca rechiziţionaţi, că avem şi noi jidanii noştri). Astfel, Primăria a luat pe avocatul jidan Elias. În oraşul Piteşti mi s-a comunicat că primarul iese la braţ cu jidanul Elias să ia câte o bere împreună.

Aducându-vă la cunoştinţă aceste fapte grave, rog pe excelenţa voastră să ordone cele legale, să se ierte absenţa mea de la Comisiune, fiind prezent la cealaltă datorie tot aşa de mare: unitatea militară care m-a chemat. Cu stimă, delegatul depart. Muncă în Comisiunea de revizuire a jidanilor din judeţul Argeş”[3].

Astfel, prof. Ilovici a intrat în conflict direct cu prefectul Constantin Popescu care în calitate de preşedinte al Comisiei pentru Administrarea Bunurilor Expropriate de la Evrei solicita înlăturarea din funcţie a acestuia deoarece: „Comisia având în vedere că administrarea bunurilor expropriate de la evrei se face de către Comisia instituită pentru acest scop, iar domnul inspector Ilovici nu are nicio atribuţie în ce priveşte românizarea în acest judeţ, este de părere să se intervină la Ministerul Muncii, pentru ca dl. inspector Ilovici să fie desărcinat din funcţia ce ocupă”[4].

Rigiditatea cazonă, antisemitismul şi naţionalismul extremist sunt aspecte ale acelor vremuri care conturează imaginea profesorului Mihail Ilovici, aspecte care ies la iveală din adresa „confidenţială şi personală” către ministrul Muncii din noiembrie 1941 în care îi semnala acestuia problemele referitoare la acţiunea de românizare în Argeş şi eventuale propuneri de îmbunătăţire:

„Cu onoare vă semnalez următoarele imperative naţionale în legătură cu problema românizării şi problema jidovească în judeţul Argeş:

Românizarea personalului din întreprinderile din judeţul Argeş este în proces de rezolvare. Cei mai mulţi jidani sunt dublaţi, iar o parte care sunt specialişti, vor fi dublaţi şi înlocuiţi pe măsură ce vor fi găsiţi români etnici sau arieni să-i înlocuiască.

Cea mai gravă problemă la unele industrii, atât în judeţul Argeş cât şi în ţară, este acea a capitalului jidovesc din întreprinderi. Capitalistul evreu care are capital investit exercită încă influenţă nefastă şi români inconştienţi ajutaţi şi de unele autorităţi administrative se fac cozi de topor camuflând influenţa jidovească. Rog semnalaţi celor în drept necesitatea imperativă a exproprierii capitalului jidovesc, atât cel ştiut şi cel vagabond camuflat. Astfel, jidanii capitalişti vor trafica înainte prin influenţa pe care o au prin interpuşii lor români.

Deşi am ridicat şi anulat cărţile de capacitate ale lucrătorilor jidani şi am anulat contractele de ucenicie ale ucenicilor jidani, totuşi din informaţiile ce le posed, nici Camera de Muncă, nici Inspectoratul Muncii Piteşti, nici autorităţile locale Prefectură, Poliţie etc. nu s-au sesizat de faptul că aceştia practică meseria în mod clandestin. Ba mai mult, unele autorităţi cu aderenţe şi inerţii democratice filosemite au tolerat şi ajutat jidanii, împotriva legii. Până când nu se va proceda la constituirea unor organe administrative cu conştiinţă naţionalistă şi de politică etnică antijidovească, nu se va putea aplica în mod sincer românizarea, deoarece, de pildă, în judeţul Argeş anumite organe administrative au pactizat cu jidanii, au sabotat legiferările antijidoveşti ale mareşalului şi le-au ocolit, prin influenţa ce o aveau. În cazul trimiterii de ucenici români în Germania, unele cercuri şi chiar unele autorităţi au mers până acolo încât au făcut greutăţi şi la procurarea actelor sau au făcut propagandă de denigrare antigermană.

Cea mai gravă problemă în Piteşti este aceea a comerţului jidovesc care a fost nu numai tolerat într-un mod scandalos, ci susţinut împotriva intereselor româneşti. După românizarea completă a personalului şi mai ales a capitalului din industriile şi întreprinderile româneşti, trebuia să vină în mod expres românizarea comerţului. Doctrina profesorului A.C. Cuza, aceea a creării clasei de mijloc, a meseriaşului şi comerciantului român trebuie să-şi găsească cât mai grabnic aplicarea pentru împlinirea dreaptă a destinului românesc.

În speranţa că cele trei elemente relevate aici: 1. administraţia îndoctrinată naţionalist; 2. exproprierea capitalului jidovesc şi 3. românizarea comerţului românesc –, vor fi semnalate celor în drept ca imperative cruciale ale momentului de faţă pentru românism, consider cele de mai sus ca simple sugestii ce eventual pot fi adâncite”[5].

În mai 1942, profesorul Ilovici i-a trimis Veturiei Goga o scrisoare întocmită într-un stil pompos prin care o invita să ia parte la Piteşti, la activităţile de comemorare închinate lui Octavian Goga, decedat la 7 mai 1938, cunoscut pentru viziunile sale antisemite şi filogermane.

„Mult stimată doamnă Goga,

Cel ce îndrăzneşte a vă scrie astăzi este un modest profesor de Limba română şi scriitor, admirator dezinteresat al celui ce a fost poetul celebru şi bărbatul de stat vizionar, Octavian Goga. Cer iertare că în felul acesta turbur amintirea dureroasă a unei fiinţe ce i-a fost dragă lui Octavian Goga, însă pentru a exprima un omagiu profund nu găsesc altă cale decât comemorarea lui O. Goga în oraşul Piteşti, duminică 17 mai 1942 printr-o slujbă religioasă de dimineaţă şi printr-o conferinţă după-amiază la sala Teatrului Comunal, în cadrul „Muncă şi Lumină” – lucru ce am făcut şi în 1939 în oraşul Ismail, în 1940 în oraşul Curtea de Argeş, în 1941 în judeţul şi oraşul Braşov, la toate spitalele Z.I. de răniţi, unde ostaşii de pe patul de suferinţă vedeam că se aprindeau la faţă şi agitau singurul braţ rămas, când auzeau rostindu-se cuvintele Octavin Goga – Ardeal.

Însufleţiţi astăzi de acelaşi sentiment de pios omagiu şi de neţărmurită recunoştinţă faţă de cel ce ne-a hrănit în suflete conştiinţa naţională şi imaginea noii Românii, muncitorimea din judeţul Argeş şi noi admiratorii poetului, vă adresăm astăzi rugămintea fierbinte de a veni duminică 17 mai 1942 la Piteşti, spre a avea în mijlocul nostru fiinţa ce i-a fost dragă lui Octavian Goga care astăzi se odihneşte în pământ înstrăinat.

Vă asigurăm stimată doamnă Goga de cele mai deosebite sentimente de admiraţie şi recunoştinţă. Prof. Mihail Ilovici. Inspector de românizare şi „Muncă şi Lumină” al jud. Argeş”[6].

Au fost suficiente situaţii în care comercianţii care au fost obligaţi să-şi concedieze angajaţii evrei, au angajat ulterior, în posturile rămase vacante, alte persoane cu origine etnică corespunzătoare, fără să mai aştepte numirea unui „dublant” stabilit de OCR Bucureşti, numire care se făcea adesea în mod birocratic, cu întârziere, aşa cum reiese din scrisoare din 14 iulie 1942 adresată inspectorul Mihail Ilovici de către Lilly D. Silberstein, comerciantă evreică care deţinea un magazin de încălţăminte în Piteşti, str. Şerban Vodă, nr. 31, scrisoare reprodusă mai jos:

„Prin adresa nr. 12176 din 9 iulie 1942, Oficiul Central de Românizare îmi comunică numirea d-lui Ion Scărlătescu, ca funcţionar în locul evreului Ghidale Grumberg. Această numire este, desigur, datorată unei scăpări din vedere, deoarece, încă de anul trecut, prin cererea şi tabloul înregistrate sub nr. 107.675 din 14 august 1941, la Oficiul Central de Românizare, eu am făcut cunoscut că am dublat pe evreul Ghidale Grumberg, cu românul etnic, Vasile Mahelbeg. La data de 1 aprilie 1942, evreul a fost concediat din serviciu, aşa că dublantul Vasile Mahelbeg a rămas definitiv în serviciul meu, unde se află şi astăzi.

Eu nu pot fi obligată a mai primi încă un funcţionar, fiindcă legea nu mă obligă la aceasta, iar în fapt, eu nemaiprimind cotă de încălţăminte nu-mi pot permite luxul de a crea noi posturi. A primi pe dl. Ion Scărlătescu în serviciu, în mod definitiv, însemnează a fi obligat să concediez fără nici un motiv pe funcţionarul român, Vasile Mahelbeg care şi-a însuşit suficiente cunoştinţe unui bun vânzător, pe când dl. Ion Scărlătescu nu a fost niciodată funcţionar comercial şi la vârsta d-sale nu mai poate învăţa o nouă meserie.

Vă rog, respectuos, să binevoiţi a cerceta de urgenţă cele de mai sus şi a referi Oficiului Central de Românizare, spre a menţine definitiv în serviciu pe dl. Vasile Mahelbeg şi a revoca numirea d-lui Ion Scărlătescu” [7].

De cele mai multe ori OCR Bucureşti insista să se dea curs propriilor numiri, deşi persoanele nu se prezentau la locul de muncă. Au existat suficiente asemenea cazuri de refugiaţi, în special din Transilvania de Nord cedată Ungariei, care refuzau să se prezinte la locul de muncă rămas vacant prin concedierea evreilor, după cum susţinea conducătorul OCR Bucureşti, lt.col. Roşu în 1942 printr-o adresă de atenţionare înaintată prof. Mihail Ilovici, inspector special de control din Argeş:

„În urma refuzului unor refugiaţi ardeleni de a accepta plasările făcute de OCR s-a ordonat o anchetă care s-a făcut de dl. secretar general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Pe raportul d-lui secretar general O. Vlădescu, dl. Ion Antonescu, conducătorul statului, a pus următoarea rezoluţie:

«Nu se poate astfel. Cine refuză locul care i se oferă nu mai are drept la ajutorare. Dacă Oficiul Central de Românizare va face astfel va fi răspunzător. I se vor imputa toate sumele plătite acelor care nu vor să muncească. Paraziţii neamului trebuie extirpaţi cu brutalitate şi fără milă! Am avut multe profesiuni ticăloase în ţară: politician, agent electoral, traficanţi de influenţă etc. Acum este pe cale să ia fiinţă acea de refugiat. Nu se poate. Toţi să muncească. Statul nu se poate salva decât prin muncă. Cine nu munceşte şi cerşeşte este duşmanul lui. Cine ajută pe refugiat să trăiască din cerşetorie fără să muncească este un alt duşman al ridicării neamului, pe care-l voi lovi fără milă. Mareşal Antonescu»” [8].

[1] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Inspectoratul Regional al Muncii Piteşti, dosar 10/1940-1941, f. 32-33.

[2]. Este vorba despre avocatul Abramovici Moise, domiciliat în strada Egalităţii, 23 care a fost rechiziţionat de prefectul colonel Cerchez Tudor pe lângă Prefectura Argeş începând din 19 septembrie 1941. Pref. AG, dosar 8/1941, f. 194-195.

[3] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Inspectoratul Special de Românizare, dosar 7/1942.

[4] Idem, fond Prefectura Argeş, dosar 401/1942, f. 15.

[5] Idem, Inspectoratul Special de Românizare Argeş, dosar 7/1942, f. 497.

[6] Ibidem, dosar 7/1942.

[7] Ibidem, dosar 5/1942, f. 251.

[8] Ibidem, dosar 3/1942.