(VII) Evreii din Pitesti (1940-1944)

VIII. Munca forţată şi alte măsuri represive

În Piteşti şi în judeţul Argeş nu a existat un lagăr de muncă sau de concentrare a evreilor pentru a presta muncă de folos obştesc aşa cum a fost cel de la Târgu Jiu, însă cele două unităţi militare ale judeţului Argeş: Regimentul 4 Dorobanţi şi Regimentul 6 Artilerie aveau concentraţi evrei de care se foloseau pentru diverse munci în interesul armatei cu aprobarea Cercului de Recrutare Argeş[1]. În perioada august-noiembrie 1941 evreii din localitate au fost supuşi la munci de folos obştesc, mai întâi la staţia CFR Costeşti – Argeş şi apoi la detaşamentul de muncă pentru evrei de la Găeşti – Dâmboviţa. În aceste două centre au fost folosiţi în medie 130 persoane cu vârstele cuprinse între 18-50 ani. La Staţia CFR Costeşti unde nu existau condiţiile necesare pentru cazarea celor câteva zeci de evrei care erau folosiţi la munca de folos obştesc, iniţial au fost repartizaţi circa 100 de evrei, împărţiţi în patru echipe dintre care au lucrat efectiv aproximativ 70, mai mulţi fiind scoşi de pe liste (doctorul Iacob Kesner, preşedintele comunităţii Avram Wexler, viitorul rabin Moise Davidovici, avocatul Solomon Zelicovici etc.). Au fost trimise persoane în vârstă, bolnavi, evrei care luptaseră în primul război mondial, deşi aceştia din urmă erau scutiţi de muncă conform legilor în vigoare. Nu e de mirare că în acest condiţii unii evrei au murit, aşa cum a fost cazul lui Feldman Solomon[2]. Ţăranilor din zonă le era interzis să intre în contact sau să ţină în chirie evrei din detaşamentele de muncă, deoarece autorităţile considerau că evreii corup sufletul ţăranului român.

În darea de seamă a unui agent informator al Jandarmeriei din 1941, acesta afirma că: „Am urmărit şi supravegheat activitatea evreilor detaşaţi pentru lucru la calea ferată din gara Costeşti. Erau 100 evrei toţi de fel din Piteşti. S-a observat o lipsă completă de control întrucât aceştia lucrau după placul lor. Am găsit pe malul râului ce trece în apropierea lunciei? la care lucrau – o parte din aceşti evrei făcând plajă şi baie în râu. Nu se vedea nici un fel de activitate din partea acestor evrei. Erau cazaţi în comună plătind chirie. Pentru lucru li s-ar plăti 80 lei pe zi. Mai lucrau în gara Costeşti 100 concentraţi români şi 100 angajaţi în care intrau şi femei şi fete plătite tot cu 80 lei pe zi, acestea observau felul cum lucrau evreii, faţă de ei, în schimb plătiţi la fel”[3].

Alte grupuri de evrei au fost trimise pentru muncă obligatorie în judeţul Hunedoara şi în comuna Racoviţa la refacerea drumurilor după inundaţiile din vara anului 1941. Unii reprezentanţi ai clerului ortodox cu afinităţi legionare şi vederi antisemite şi-au exprimat nemulţumirile faţă de modul în care evreii prestau munca de folos obştesc şi s-au grăbit să atenţioneze superiorii ierarhici şi mai apoi autorităţilor administrative sau militare, aşa cum reiese din scrisoarea preotului paroh P. Popescu din Racoviţa – Argeş către protoieria Argeşul de Sus din 1941:

„În comuna Racoviţa satul Vărateca s-a adus de autorităţile administrative un convoi de circa 200-250 de iudeo-masonici ca să efectueze muncă de folos obştesc sau echipe volante de lucru pe unde a fost linia potmolită de dărâmarea râpilor. Aceşti evrei sunt lăsaţi la bunul plac şi în loc să lucreze, toată ziua sunt liberi, stau prin casele oamenilor şi fac plajă de soare şi baie în apa Oltului. Această stare de lucruri e dăunătoare bunurilor moravuri şi obiceiurilor locale. Face o impresie detestabilă plimbarea aceasta în chiloţi de baie, trecând pe lângă fetele şi femeile românce şi pe lângă întreg tineretul nostru nevinovat. Duminică 24 august pe când făceam serviciul la biserica Vărateca, au găsit de cuviinţă să vină pare din jidani să facă plajă lângă cimitirul şi curtea bisericii făcând impresie proastă credincioşilor. Vă rugăm, a interveni pe lângă Sf. Episcopie ca să intervină pe lângă autorităţile administrative a pune în vedere conducătorilor acestor echipe de jidani spre a nu mai umbla prin sate în chiloţi de baie şi nici a fi lăsaţi în casele locuitorilor cu chirie pentru a preveni contaminarea diferitelor boli şi a se păstra curăţenia satelor de munte. În alte părţi sunt cantonaţi în vagoanele CFR, la fel să fie şi aici”[4].

Într-o notă informativă a unui agent al Jandarmeriei din Argeş aflăm că:

„În gara Jiblea lucrează 102 jidani, 177 evrei la cariera Armăsaru, 249 în gara Lotru – veniţi din Timişoara. Sunt constituiţi pe echipe, cu comandanţi dintre ei, au medicii lor care îi scutesc de lucru la nevoie. Sunt direct sub autoritatea organelor CFR însă se vede lipsă de control fiind lăsaţi cam în voia lor. Sunt lăsaţi liberi, cazaţi pe la cantoane CFR şi case unde plătesc chirie. Cum se vede, aceştia din Jiblea au bucătăria lor. Se aprovizionează foarte bine pentru că plătesc mai scump. Locuitorii se duc singuri cu ouă, lapte, păsări şi altele pentru că plătesc mai scump. Urmăresc cu cea mai mare atenţie desfăşurarea evenimentelor. Ar necesita o supraveghere mai atentă şi control mai îndeaproape”[5].

Evreii care prestau muncă obligatorie de folos obştesc în oraşul Piteşti erau obligaţi să poarte pe braţ „brasarda de culoare galbenă având imprimat cuvântul evreu”[6], fiind sub coordonarea şi supravegherea directă a Prefecturii Argeş şi a Cercului de Recrutare Argeş. Aceştia trebuiau să lucreze nouă ore pe zi la: lucrări edilitare, curăţatul străzilor, degajarea străzilor de zăpadă, desfundarea şanţurilor de scurgere, săparea sau amenajarea adăposturilor şi alte lucrări de apărare pasivă etc. Se atrăgea atenţia că în conformitate cu hotărârea generalului Antonescu, acei „români” care „vor înlesni sustragerea evreilor de la munca obligatorie, vor fi internaţi în lagăre”[7]. Singurele concesii de care se bucurau evreii erau că puteau mânca şi dormi lângă propria familie[8]. De asemenea, autorităţile administraţiei locale au organizat echipe formate din meseriaşi evrei necesari la diferite servicii de reparaţii la imobilele proprietatea oraşului, şcoli şi alte imobile: zugravi, tinichigii, tâmplari, zidari şi salahori. În oraşul Curtea de Argeş unde nu existau evrei, primăria a refuzat să primească echipe de muncitori evrei din Piteşti, considerând că „ne-ar îngreuna oarecum bugetul comunei şi nu avem nici unde să-i cazăm, mai mult să le dăm şi hrană”[9].

În zona de nord a judeţului Argeş afectată de inundaţiile din vara anului 1941, prin distrugerea multor gospodării ţărăneşti, generalul Antonescu a hotărât să se construiască un sat model în comuna Corbeni. Inaugurarea satului model care se va numi Antoneşti s-a făcut în duminica de 17 octombrie 1943[10]. Primarul comunei Corbeni, Nicu Popescu i-a acordat prefectului judeţului Argeş, avocatul Constantin Popescu titlul de cetăţean de onoare al comunei pentru serviciile de seamă aduse cu ocazia construcţiei satului model Antoneşti[11]. Acest sat a fost ridicat cu sprijinul prizonierilor de război ruşi ţinuţi în lagărul de la Corbeni special înfiinţat în acest sens şi cu sprijinul unor evrei profesionişti folosiţi în cadrul muncii de folos obştesc: arhitectul Ladislau Adler, inginerul Artur Haber, inginerul Bernard Tanentzap etc. Şantierul a fost sub coordonarea inginerului şef Fedorovici şi arhitectul Richard Bordenache.

De asemenea, delegatul Marelui Stat Major de pe lângă Inspectoratul Drumuri Piteşti a solicitat în 1942 să-i fie repartizaţi 80 de evrei pentru a fi folosiţi pentru a scoate pietriş din prundişul Argeşului, circa 400 mc pentru pietruirea şoselei din Piteşti, la ieşire spre Craiova, pe o porţiune de 1 km[12].

S-a creat un sistem paralel prin care unii evrei mai înstăriţi au fost scutiţi de munca epuizantă de folos obştesc plătind sume mari de bani prin Oficiul Judeţean al Centralei Evreilor din România[13]. Extorcarea evreilor prin diverse mijloace a devenit o practică curentă a regimului şi a sistemului corupt din ţară. Într-o adresă a Ministerului Afacerilor Interne către poliţia locală din august 1941 remisă prefectului Traian Cerchez se solicita ca rabinul şi preşedintele comunităţii israelite din oraş să fie lăsaţi liberi să poată veni la Bucureşti pentru a primi de la dl. Filderman, preşedintele comunităţii evreieşti din Vechiul Regat dispoziţii cu privire la subscrierea evreilor la împrumutul pe care îl lansează Ministerul de Finanţe. Rabinul şi preşedintele comunităţii din Piteşti au primit autorizaţie de circulaţie valabilă 3 zile pentru a călători la Bucureşti pe CFR în vederea propagandei pentru „Împrumutul Reîntregirii”. Într-o altă adresă a Inspectoratului Regional de Poliţie Bucureşti către Poliţia Piteşti din septembrie 1941 se făcea cunoscut că:

„Cercurile conducătoare evreieşti au încercat să obţină sume de bani importante din America pentru a contribui la «Împrumutul Reîntregirii», deoarece situaţia materială a comercianţilor evrei a scăzut simţitor în urma măsurilor antisemite din ultima vreme. Evreii americani au refuzat să le vină în ajutor, motivând că guvernul SUA n-a admis ca sumele trimise evreilor din România să revină în mod indirect în avantajul statului român. În ultimul timp unele elemente evreieşti emit părerea de a se forma un comitet restrâns care să plece în străinătate, îndeosebi în America pentru a susţine cauza României, în cazul când la sfârşitul războiului pacea ar fi dictată de anglo-saxoni. Se preconizează a se începe tatonări în acest sens printre foştii politicieni români cunoscuţi că nutresc sentimente anglofile. Vă rugăm să dispuneţi verificarea şi urmărirea celor de mai sus, raportând rezultatul la timp”[14].

Toţii evreii din oraş au fost obligaţi în 1941 să contribuie cu suma de 5.000.000 lei pentru „Împrumutul Reîntregirii”, pentru susţinerea efortului de război dus de ţară[15]. În afară de evrei, toate categoriile socioprofesionale au fost constrânse prin „propagandă verbală” să contribuie cu bani: angajaţii statului (funcţionarii), inclusiv pensionari, preoţii, comercianţii, ţăranii care aveau peste 3 hectare şi alte persoane dornice, Argeşul fiind la început în primele 10 judeţe din ţară la strângerea de fonduri.

În anul 1943, comunitatea locală a fost obligată de către Centrala Evreilor din România să contribuie cu suma de 2.000.000 lei care a fost depusă la timp. Raportându-ne la numărul evreilor din oraş, sumele de bani erau însemnate având în vedere că o casă ridicată în satul model Antoneşti avea un preţ de cost care pornea de la 250.000 lei[16].

În afară de aceste sume de bani, evreii din oraş care aveau o situaţie materială bună fiind comercianţi şi liberi profesionişti, în trecut având chiar o influenţă în administraţia oraşului fiind înscrişi în partidele politice locale, au contribuit cu articole de îmbrăcăminte pentru „opera de asistenţă socială” predate Comandamentului Militar al Corpului I Armată Craiova şi au mai dat 100 paturi necesare spitalelor înfiinţate pentru răniţii aduşi de pe fontul din Răsărit.

Unii comercianţi evrei din oraş au fost trimişi în judecată în anul 1942 şi condamnaţi pentru acte de sabotaj economic. Au fost trimişi în lagăr: Samuel Blau (cu o durată a pedepsei de 4 luni, începând din ianuarie 1943), Mişu Michelstein (cu o durată a pedepsei de 1 an începând din ianuarie 1943), Francisc Zuckerman (cu o durată a pedepsei de 4 luni, deşi pe tabelul întocmit de Poliţia Piteşti scrie „plătit în numerar”, ceea ce ne face să credem că şi-a cumpărat graţierea cu bani) şi Solomon Ghelber, pentru părăsirea localităţii fără autorizaţie (cu o durată a pedepsei de 60 zile începând din august 1943).

La 7 septembrie 1942 au fost arestaţi 8 evrei „suspectaţi de activitate comunistă” care au fost deportaţi în Transnistria cu sprijinul Legiunii de Jandarmi Argeş: avocatul Iosif Bercovici, avocatul Iosif Elias şi Mauriciu Braunstein (membri în OJCE Argeş), inginerul Leibovici Eugen (fratele preşedintelui OJCE), fotograful Mendelovici Nathan, Nuremberg Herman, Nuremberg Iosif şi Cohn Iosif. Deportarea acestora „a avut un efect moral puternic asupra evreilor din localitate”, se afirma în dosarul întocmit de Poliţia Piteşti[17].

Dintr-o situaţie nominală întocmită de tot de Poliţia Piteşti reiese că au mai fost deportaţi în judeţul Balta – Transnistria alte 50 de persoane fără să fie precizat vreun motiv al deportării, după cum rezultă din tabelul următor:

1.	Abramovici Zalic	26.	Lichtembaum Lucian
2.	Adelberg Boris	27.	Maier Avram
3.	Adelberg Iosif	28.	Marcu Alfred
4.	Avram Jack	29.	Marcus Izu
5.	Axelrad Maier	30.	Marcus Mayer
6.	Cernăuţeanu Iosif	31.	Mendelovici Isac
7.	Chivici Moritz	32.	Mochiu Leib
8.	David Bernard	33.	Moscovici Lică
9.	Einigher Herman	34.	Nuremberg Israel
10.	Enghel Pascu	35.	Orenstein Herman
11.	Erbstein Bernard	36.	Resmovici Sane
12.	Feldman Iosif	37.	Rosenberg Solomon
13.	Fischler Mozes	38.	Rosenthal Iulian
14.	Frischtak Moritz	39.	Rosenthal Solo
15.	Geamgiu Bernard	40.	Rubinstein Herman
16.	Ghelber Adolf	41.	Schapira Lazar
17.	Grumberg Ghidele	42.	Scheim Strul
18.	Haim Herman	43.	Schwartz Maier
19.	Iancu Simon	44.	Singher Iacob
20.	Isac Penchas	45.	Singher Zalic
21.	Laufer Iancu	46.	Spodheim Bernard
22.	Lazar Cociu	47.	Steinberg Solomonicu
23.	Lazarovici Filip	48.	Steiner Zaharia
24.	Lazarovici Lazar	49.	Wesler Wolfgang
25.	Liberman Filip	50.	Zalman Solomon

La 1 august 1942, numărul evreilor daţi dispăruţi, dezertori, nesupuşi la muncă se ridica la 12.588 persoane după cum reiese din ordinul Marelui Stat Major (MSM) către Direcţia Generală a Poliţiei (DGP) în care se ameninţa că „în cazul când bărbaţii evrei infractori hotărâţi pentru a fi trimişi în Transnistria nu se prezintă de bunăvoie sau nu sunt descoperiţi de organele poliţieneşti, vor fi trimise în Transnistria familiile acestora”[18].

Ordinele generalului Antonescu erau foarte stricte în ceea ce priveşte munca în lagărele de muncă evreieşti, aşa cum rezultă din adresa telegrafică din 22 iulie 1941: „Din ordinul Direcţiei Generale a Poliţiei, rog puneţi în vedere comandanţilor tuturor lagărelor de muncă şi prizonieri din raza dv. că dl. general Antonescu a ordonat ca toţi evreii ce se găsesc în acele lagăre să fie puşi la muncă grea. Dacă fug, va fi împuşcat unul din zece. Dacă nu muncesc cum trebuie, nu li se va da mâncare şi nici nu vor fi lăsaţi să primească sau să cumpere. Supravegheaţi pentru strictă şi imediată executare”[19].

În perioada 1943-1944, din situaţiile întocmite de Poliţia Piteşti se desprind următoarele informaţii:

„În cursul lunii februarie (1943) grupul de evrei veniţi de la Bucureşti la Şcoala Tehnică Industrială, gradul II din localitate, pentru muncă obligatorie, devin refractari. Încep să protesteze contra conducerii şcolii pretextând că hrana ce li se dă nu este suficientă şi nici de bună calitate. Lipsesc de la lucru. Părăsesc localitatea fără autorizaţie (cazul celor patru evrei prinşi de organele noastre venind de la Bucureşti, caz raportat Inspectoratului Regional de Poliţie Bucureşti cu raportul nr. 10.121 din 3 ianuarie 1943). De asemenea, cazul evreului Goldstein Samuel şi al lui Strul Leibovici de la aceiaşi şcoală care au fost cercetaţi şi deferiţi justiţiei pentru instigare contra maestrului Safta Dumitru. Ceilalţi evrei, atât localnici cât şi evacuaţi din regiuni petrolifere cât şi de interes militar se arată liniştiţi. Nu sunt dovediţi cu activitate contra intereselor statului. Paralele însă, cu succesele obţinute pe fronturi de inamicii noştri şi în special anglo-americani, capătă mai multă încredere pentru schimbarea în bine a situaţiei lor despre care vorbesc cu oarecare optimism. Se mai observă că deşi posibilităţile lor de câştig sunt restrânse şi se plâng că resursele ce au avut sunt pe terminate din care cauză nu vor mai putea face faţă obligaţiunilor multiple faţă de Stat şi pentru existenţa lor, ei totuşi trăiesc în realitate destul de bine; îşi permit chiar să plătească chiar mai scump unele articole alimentare ce se găsesc mai greu pe piaţă”,

„1944. Atitudine cât mai corectă faţă de autorităţile de stat cu scopul de a lăsa să se vadă bunele lor sentimente pentru Statul Român. Procurarea în mod ascuns de alimente şi mărfuri pe care apoi să le speculeze extinzând comerţul clandestin şi realizând beneficii apreciabile să se poată ajuta reciproc şi să facă faţă oricărei cerinţe impuse de situaţia de război. Activitatea de culise a elementului evreiesc, îndeosebi intelectuali, pentru propagarea ştirilor alarmiste, cu întrebuinţarea elementului etnic român”[20].

* * *

În perioada războiului, majoritatea civililor aveau restricţionat dreptul de liberă circulaţie pe CFR, însă aceste restricţii s-au aplicat mult mai strict în privinţa evreilor care primeau autorizaţie de liberă circulaţie tocmai de la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Administraţiei de Stat. Solicitarea unei autorizaţii de călătorie din parte preşedintelui OJCE Argeş, Dan Aladjem pentru a-şi duce soţia bolnavă Davidela la Bucureşti, a primit aviz negativ aşa cum rezultă din motivaţia cinică a autorităţilor că: „Afecţiunea indicată, pe de o parte cere repaus complet la pat, nesuportând transportul pe CFR, iar pe de altă parte, pacienta se poate trata foarte bine la Piteşti sub îngrijirea medicului său curant”[21]. Deplasarea dintr-o localitatea în alta se va face numai pentru următoarele motive: cei muşcaţi de câini turbaţi, nebuni, justiţiabili, împricinaţi, martori, elevi ce dau examenul, afirma prefectul colonel Traian Cerchez. Prin ordinul confidenţial al MAI nr. 8368 din 1941, toţi evreii din judeţ: bătrâni, copii, elevi erau obligaţi să poarte pe haine, timp de o săptămână, în partea stângă a pieptului, steaua lui David de culoare neagră pe fond alb cu excepţia evreilor creştinaţi.

În aprilie 1941 a venit pe linie poliţienească ordinul generalului Antonescu ca toate aparatele radio aparţinând ascultătorilor evrei să fie ridicate şi depozitate la poliţie[22]. În 1943 prefectul judeţului, avocatul Constantin Popescu susţinea că până la finalul anului 1941 fuseseră confiscate 107 radiouri de la evrei şi că „toate acele aparate au fost predate armatei” prin MAN[23].

În decembrie 1941, primarul oraşului Piteşti, colonelul Alexandru Ioan, printr-o măsură administrativă locală a dat o ordonanţă prin care era interzis tuturor evreilor din oraş de a face cumpărături de orice fel, de alimente şi articole de generală necesitate pe pieţele, străzile şi barierele oraşului până la ora 9 dimineaţa. Evreii puteau face cumpărături numai între orele 9-10 dimineaţa, iar organele poliţieneşti şi comunale erau însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei decizii[24].

În noiembrie 1942, primarul oraşului Piteşti, lt.col. Dan Constantinescu şi prefectul judeţului Argeş, avocatul Constantin Popescu au dat o ordonanţă, în baza ordinului generalului Antonescu cu nr. 18.899 din 1942 comunicat de MAI, prin care se aducea la cunoştinţa tuturor evreilor şi a populaţiei, sub formă de afişe, că se restricţiona accesul evreilor la alimente, aprovizionarea făcându-se numai prin OJCE Argeş:

„Art. 1. Aprovizionarea populaţiei evreieşti cu alimente se va face numai de către Primării, prin comunităţile respective, în raport cu numărul persoanelor fiecărei familii.

Art. 2. Este interzis ţăranilor de a mai vinde alimente sau orice fel de producte sau mărfuri la evrei.

Art. 3. Este interzis ţăranilor care rămân peste noapte în oraşe să găzduiască la evrei. Primăriile vor alege la fiecare barieră a oraşului câteva case din acelea rămase disponibile de la evrei, pe care le vor amenaja în scopul de a găzdui pe ţăranii care rămân peste noapte în oraş.

Art. 4. Contravenienţii la prezenta ordonanţă vor fi pedepsiţi cu închisoare poliţienească de la o zi la o lună şi cu amendă de la 500-1500 lei. În afară de aceasta în contra evreilor care vor călca dispoziţiunile de mai sus, se va lua măsura administrativă a trimiterii lor în Transnistria, iar contra ţăranilor măsura administrativă a internării într-un lagăr de muncă.

Art. 5. Toţi domnii ofiţeri de poliţie judiciară sunt însărcinaţi cu constatarea contravenţiilor la prezenta ordonanţă. Pentru controlul acestor dispoziţii, organele poliţieneşti locale sunt autorizate să facă razii păstrând toată urbanitatea necesară”[25].

La aceste restricţii de aprovizionare pentru evrei care se aplicau mult mai strict decât pentru restul populaţiei, se adăugau şi nemulţumirile anterioare legate de cartelele pentru alimente de primă necesitate: pâine, făină, zahăr, ulei etc.

Inclusiv evreii din familii mixte au primit aceleaşi restricţii, aşa cum rezultă din plângerilor celor trei evreice din Câmpulung căsătorite cu români creştini, din care două erau căsătorite cu ofiţeri activi, iar una cu un comerciant:

„Ele afirmă că (în) măsurile luate împotriva elementului evreiesc ar trebui să se facă o distincţie în ceea ce priveşte căsătoria evreicelor cu românii de origine etnică care au păşit la contractarea căsătoriilor cu evreice în timpul când canoanele bisericeşti şi legile ţării permiteau aceasta”[26].

Deşi aveau interdicţie de a angaja personal creştin, unii evrei cu o poziţie socială mai bună au reuşit să-şi păstreze în serviciul casnic personalul creştin cu aprobarea Ministerului Afacerilor Interne reprezentat de colonel magistrat V.T. Gelep, aşa cum s-a hotărât în urma solicitării doamnei Stela soţia dr. Raistat din Piteşti.

IX. Rezistenţa evreiască

Marele Stat Major a ordonat iniţial administraţiilor locale ca şcolile din oraş să nu fie puse la dispoziţia trupelor germane cartiruite în oraş, cu excepţia şcolilor evreieşti[27].

Deşi situaţia evreilor din oraş era precară, din cauza multiplelor restricţii şi obligaţiilor financiare împovărătoare pentru plata chiriilor către CNR sau susţinerea cu sume mari de bani a efortului de război prin „Împrumutul Reîntregirii”, în luna mai 1942 comunitatea a înfiinţat în clădirea sinagogii, cu aprobarea Centralei Evreilor din România, un curs de pregătire a elevilor pentru examenele particulare de la sfârşitul anului şcolar, curs la care participau circa 15-20 elevi, sub îndrumarea profesorilor: Iscovici de aritmetică, fost profesor secundar şi Solomon Mibasan, de citire, venit tocmai de la Ploieşti. Acesta din urmă îşi avea soţia Mihaela Melania Mibasan cu fetiţa minoră în Ploieşti, însă prefectul de Argeş, Ion R. Cârstocea a refuzat să aprobe schimbarea domiciliului la Piteşti, întrucât afirma cinic că: „În acest oraş s-a înmulţit numărul evreilor prin fixarea domiciliului obligatoriu, ceea ce este în detrimentul orăşenilor”[28]. Totuşi, la scurt timp, Ministerul Afacerilor Interne a aprobat schimbarea domiciliului şi reîntregirea familiei.

De asemenea, în cadrul măsurilor de rezistenţă, comunitatea a întreţinut o cantină în localul evreului M. Herşcovici din strada Şerban Vodă unde se servea masa la circa 10 evrei localnici săraci şi la cei evacuaţi, o parte primind diverse sume în numerar. Comunitatea a ajutat financiar, pe cât a fost posibil, pe acei evrei care prestau munca de folos obştesc la Staţia CFR Costeşti şi la Ciumeşti.

Birocraţia şi corupţia administraţiei au fost factorii care au venit în sprijinul evreilor care îşi câştigau existenţa practicând comerţul ambulant pe străzile oraşului, pe străzile Teiuleanu şi Târgu din Vale sau în piaţa locală, spre nemulţumirea unor locuitori vigilenţi[29]. De asemenea, autorităţile au făcut şi unele concesii minore de ordin religios când Poliţia a aprobat la 13 iulie 1941 cererile de sfinţire a pietrelor funerare ale decedatului rabin H. Wexller şi al soţiei sale din cimitirul evreiesc. În general, starea de spirit în rândul evreilor a fost una permanent tensionată aşa cum reiese din rapoartele întocmite de poliţie, fiind caracterizată prin vigilenţă constantă, colaborare cu autorităţile şi expectativă cu privire la evoluţia războiului.

[1] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Prefectura Argeş, dosar 8/1941, f. 90.

[2] Ibidem, f. 107.

[3] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Legiunea de Jandarmi Argeş, dosar 3/1940, f. 226.

[4] Idem, fond Prefectura Argeş, dosar 8/1941, f. 165.

[5] Idem, fond Legiunea de Jandarmi Argeş, dosar 3/1940, f. 227.

[6] Idem, fond Prefectura Argeş, dosar 108/1943, f. 59.

[7] Ibidem, f. 44.

[8] Ibidem, dosar 7/1942, f. 143.

[9] Ibidem, f. 204, 212.

[10] Ibidem, dosar 7/1942, f. 172, 173, dosar 131/1943, f. 20, 31, 35, 41, 51, 62.

[11] Ibidem, dosar 108/1943, f. 94, 95.

[12] Ibidem, dosar 7/1942, f. 167-169.

[13] Ibidem, dosar 108/1943, f. 23, 24, 27,

[14] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Poliţia Piteşti, dosar 31/1940-1942, f.n.

[15] Idem, fond Prefectura Argeş, dosar 122/1942, f. 21.

[16] Ştefan Dănăilă, Date privind satul model Antoneşti, comuna Corbeni, în „Restituiri”, nr. 1-2, Piteşti, 2007, apud www.centrul-cultural-pitesti.ro, 2012.

[17] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Poliţia Piteşti, dosar 31/1940-1942, f.n.

[18] Idem, fond Poliţia Piteşti, dosar 31/1940-1942, f.n.; fond Poliţia Câmpulung, dosar 62/1941, f.n.

[19] Idem, fond Poliţia Piteşti, dosar 31/1940, f.n.

[20] Ibidem.

[21] Arhivele Naţionale - Argeş, fond Prefectura Argeş, dosar 8/1941, f. 236.

[22] Idem, fond Poliţia Câmpulung, dosar 62/1941, f. 29.

[23] Idem, fond Prefectura Argeş, dosar 105/1943, f. 2, 5.

[24] Ibidem, 8/1941, f. 232.

[25] Ibidem, dosar 7/1942, f. 323, 339.

[26] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Poliţia Câmpulung, Biroul Siguranţei, dosar 62/1941, f.n.

[27] Idem, fond Prefectura Argeş, dosar 356/1941, f. 6.

[28] Ibidem, dosar 7/1942, f. 247.

[29] Ibidem, 8/1941, f. 237.