-prezentare de
fond-
Bazele moderne ale constituirii corpului de avocaţi publici (iniţial numiţi efori), au fost puse în tipul domniei lui Alexandru Ioan Cuza prin Legea constitutivă a Consiliului de avocaţi de pe lângă ministere (Decretul 113 din anul 1861) şi prin Regulamentul Legii constitutive a Consiliului de avocaţi (Decretul 634 din 1861).
Astfel, se
numea un Consiliu special de trei avocaţi eminenţi care, sub numele de efori, se vor aduna în toate zilele
la Minister după trebuinţă, spre a
examina procesele şi a provoca pe acelea ce trebuinţa ar reclama în favoarea
dreptului vreunui aşezământ public. Acest Consiliu se va ocupa regulat
de cercetarea tuturor proceselor stabilimentelor publice, dând instrucţiunile
trebuincioase pe la avocaţii publici din districtele care vor fi sub
privegherea Consiliului. Procesele cele mai importante se vor apăra de
unul din Efori, iar procesele curente se vor încredinţa avocaţilor curenţi care
vor fi datori a le apăra. Eforii examinând şi deliberând pentru fiecare
proces în parte vor încheia jurnal, prin care vor exprima opinia lor, iar
urmarea definitivă, rămâne la aprecierea şi decizia Ministrului.
Deocamdată
legea din 1861 stabilea grosso modo constituirea Consiliului de avocaţi
publici (efori) în cadrul Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, fără a
intra în detalii concrete legate de încadrarea, atribuţiile şi obligaţiile
acestora. În ceea ce priveşte remuneraţia, eforii, primeau un salariu lunar fix
în cuantum de 1000 lei şi o diurna de 500 lei.
Definitivarea
procesului de modernizare s-a realizat în timpul domniei principelui Carol I
când prin Legea pentru administrarea domeniilor Statului din 28 martie
1872 era prevăzut, pentru prima dată,
rolul şi importanţa funcţiei de avocat public.
Legea prevedea
ca gestiunea bunurilor Statului să fie încredinţată, sub controlul Ministerului
de Finanţe, unei
administraţii compusă de trei persoane care răspundeau:
-De toate măsurile de conservare şi
îmbunătăţire a bunurilor Statului;
-De rezolvarea tuturor dificultăţilor ce s-ar
întâmpina, fie cu particulari, fie cu casele publice;
-De supravegherea conducerii proceselor
existente la direcţiunea domeniilor şi vor căuta a preîntâmpina pe cele ce pot
naşte;
-Vor deschide pe cele ce vor crede în interesul
domeniilor;
-Vor face să se execute treptat delimitarea
domeniilor şi amenajarea pădurilor prin agenţii respectivi;
-Vor face cu un cuvânt fără a atinge principiul
inalienabilităţii bunurilor statului şi în condiţiile cerute de această lege
toate actele celui mai bun administrator al unei averi.
Totodată, se
constituia un serviciu compus din patru secţii şi un birou ajutător:
-Secţia
I, va fi pentru administrarea proprietăţilor funciare, ecarete şi vii;
-Secţia
a II-a, pentru administrarea pădurilor;
-Secţia
a III-a, pentru contencios;
-Secţia a IV-a, pentru contabilitate şi un birou
pentru arhivă şi conservarea planurilor proprietăţilor statului.
Pe lângă
Direcţia Administraţiei Centrale a Domeniilor se numeau 9 avocaţi publici care
pledau la toate procesele Statului contra hotărârilor Curţilor de Apel şi ale
tribunalelor din judeţe, iar acolo unde împrejurările vor permite, se poate
numi numai un singur avocat pentru două judeţe, iar acolo unde Statul nu va
avea procese, nu se va numi niciun avocat.
Prefecţii,
subprefecţii şi toţi impiegaţii administrativi dintr-un judeţ erau datori a
denunţa atât administraţiei centrale cât şi avocatului public din judeţ orice
încălcare ar simţi că se face la o proprietate
a statului.
Toate
ministerele erau obligate să întocmească un inventar complet şi detaliat despre
toate bunurile imobiliare pe care le deţineau iar copiile după aceste inventare
trebuiau să se încredinţeze celor trei administratori de la Ministerul
Finanţelor. La sfârşitul fiecărui an, ministrul finanţelor era obligat să
prezinte în Consiliul de Miniştri starea şi rezultatele proceselor de peste an.
Această situaţie trebuia să fie publicată în Monitorul Oficial.
Cu toate că
s-au realizat unele reglementări importante, legea din 1872 nu prevedea nicio
normă de recrutare, nu dădea nicio garanţie de stabilitate şi nu organiza
precis şi complet atribuţiile şi modul de funcţionare pentru avocaţii publici.
Alţi paşi
importanţi în reglementarea Contenciosului Statului s-au realizat în perioada
domniei regelui Carol al II-lea când printr-o suită de mai multe legi (9 mai
1933, 10 noiembrie 1938, 30 martie 1939) şi decrete-legi s-a urmărit
organizarea Corpului de avocaţi publici (Contenciosul Statului). Astfel, legea
din 9 mai 1933, aducea la îndeplinire dispoziţiile legii pentru organizarea
ministerelor din 1929, fiind prima lege care a creat un regim unitar de
funcţionare şi de stabilitate pentru avocaţii publici.
În capitolul I
(Dispoziţii preliminare) se stipula ca: Art.1, Reprezentarea şi apărarea în justiţie
a drepturilor şi intereselor Statului, Direcţiilor Generale, Regiilor şi
Caselor Autonome din întreaga ţară, precum şi avizarea asupra tuturor
chestiunilor cu caracter juridic ale acestora, se încredinţează Corpului
avocaţilor publici, care va funcţiona pe lângă Ministerul Justiţiei, formând
Direcţia Contenciosului Statului şi ea va fi condusă de un avocat director
şi Art. 2, stabilea componenţa Corpul Avocaţilor Publici:
a) Membrii Consiliului Superior al Avocaturii Statului,
în număr de 11;
b) Avocaţii care fac parte din Contencioasele de pe
lângă Ministere, direcţii Generale, Regii şi Case Autonome.
Fiecare
Minister avea un Contencios, pe lângă care funcţiona unul sau mai mulţi
avocaţi, după mulţimea sau importanţa afacerilor, precum şi personalul ajutător
necesar, iar în fiecare capitală de judeţ funcţiona un contencios cu unul sau
mai mulţi avocaţi. Contencioasele Statului din judeţe erau conduse de avocatul
Statului local, iar în cazul când erau mai mulţi avocaţi, de cel desemnat de
Ministerul Justiţiei, dintre avocaţii cu grad mai mare.
Toţi avocaţii
publici, de orice categorie, ai Ministerelor, din capitalele de judeţ şi ai
Direcţiilor generale, Regiilor şi Caselor autonome, erau numiţi de Ministrul
Justiţiei, prin decret regal.
Avocaţii
publici se împărţeau în:
a)
Avocaţi în Consiliul Superior al Avocaturii Statului;
b)
Avocaţi pe lângă Ministere, autorităţi şi instituţii de
Stat. Aceştia sunt de 6 grade şi anume:
a)
Avocaţi consilieri de două clase;
b)
Avocaţi principali;
c)
Avocaţi pledanţi de trei clase.
Pentru a fi numit avocat public se cereau candidaţilor
condiţii generale şi condiţii speciale. Condiţiile generale erau: să fie
cetăţean român cu drepturi depline civile şi politice, să nu fie pus sub
acuzare sau condamnat definitiv la o pedeapsă criminală sau la o pedeapsă
corecţională (fals, furt, înşelăciune, speculă, sustragere, ascundere sau
desfiinţare de acte publice aflate în arhive sau în depozite publice, ofensă
comisă în public contra familiei regale a României, dar şi morale: beţie sau de
a avea o purtare morală îndoielnică…, etc.), cunoaşterea limbii oficiale a
Statului, a fi apt pentru serviciu din punct de vedere al sănătăţii. Condiţiile
speciale solicitau: de a avea vârsta de 25 ani împliniţi, a fi profesat ca
avocat definitiv pe lângă vreunul din barourile din ţară cel puţin 2 ani, sau
ca funcţionar în Contencios, după înscrierea în barou, timp de 4 ani, sau ca
magistraţi cel puţin 4 ani, şi a fi reuşit la concursul de admitere.
Regulamentul pentru concursul de admitere în corpul
avocaţilor publici din 9 februarie 1934 prevedea: Concursul de admitere în
corpul avocaţilor publici se va ţine în Bucureşti de către o comisie formată
din 5 membri (un consilier de la Înalta Curte de Casaţie, doi profesori de la
Facultatea de Drept Bucureşti, preşedintele Uniunii Avocaţilor şi un membru din
consiliul superior al Avocaturii statului). Concursul de admitere va consta, în
mod obligatoriu, dintr-o probă scrisă şi una orală. Proba scrisă va consta:
1.Dintr-un subiect teoretic din
dreptul civil, comercial, penal, procedură civilă ori penală, drept
constituţional şi drept administrativ în raport cu legile în vigoare din
România.
2.Dintr-o chestiune de aplicare
practică ale aceloraşi materii. Proba orală va face referire la aceleaşi
materii.
Nota minimă
pentru examenul scris va fi de 7,50 (notele sunt de la 1 la 10), iar candidaţii
care nu au obţinut nota minimă vor fi îndepărtaţi de la examenul oral. Numai
candidaţii care vor fi obţinut media generală de cel puţin 7,50 vor fi
declaraţi admişi.
Prin Jurnalul
Consiliului de Miniştri pentru repartizarea locurilor vacante de avocaţi
publici din 21 februarie 1935 erau prevăzute următoarele: Pentru o mai
bună repartizare a locurilor de avocaţi publici la judeţele şi instituţiile din
ţară, precum şi în vederea concentrării efective a tuturor avocaţilor publici
la Departamentul Justiţiei, în scopul realizării unei conduceri unitare se
decidea în baza legii din 9 mai 1933 (se aproba referatul ministrului de
justiţie) prin care art. I, lit. A) toate locurile de avocaţi publici, care
sunt şi vor deveni vacante la orice minister, direcţie generală, regii sau Case
autonome din întreaga ţară, vor fi puse la dispoziţia domnului ministru al
justiţiei, care le va putea anula şi repartiza la judeţe şi instituţii publice
unde va simţi nevoie, pe baza avizului Consiliului superior al avocaturii
Statului, în urma unei cercetări făcute de unul din membrii Consiliului
superior.
Bugetele de
salarizări ale avocaţilor publici de la instituţiile de mai sus, se vor defalca
din bugetele generale ale acestor instituţii şi se vor trece la Departamentul
Justiţiei. Se exceptează de la acest punct numai Regia Autonomă C.F.R., C.A.M.,
Camerele profesionale, care au bugete separate de ale Statului, care însă sunt
supuse dispoziţiilor lit. A). Ministrul justiţiei era însărcinat cu aducerea la
îndeplinire a prezentului jurnal.
Capitolul
III din legea din 1933 stabilea totodată, atribuţiile şi îndatoririle
avocaţilor publici: Avocaţii publici din Capitală, reprezintă în justiţie,
autoritate pe lângă care funcţionează, apărându-i drepturile şi interesele,
fără să fie nevoie de o delegaţie specială; avocaţii publici din judeţe au
aceleaşi atribuţii pentru toate Ministerele. Pe lângă acestea, mai sunt
autorizaţi a face şi a semna opoziţii, apeluri, recursuri, contestaţii, cereri
reconvenţionale şi oricare alte cereri de natură contencioasă sau graţioasă,
fără o prealabilă autorizare a autorităţii; avocatul va fi obligat a referi
despre măsura luată pe care autoritatea o poate revoca. Nicio acţiune nu se va putea
intenta mai înainte de a se supune afacerea Consiliului de avocaţi respectiv,
pentru a lua avizul său. Orice citaţie, act de procedură sau comunicare
adresată Statului sau instituţiilor de Stat, va trebui făcută şi înregistrată
la contenciosul sediului central al administraţiei respective, chiar în cazul
când prin legi s-ar prevede altfel. Toate acţiunile, de competenţa
judecătorilor de ocol, în care figurează Statul
sau instituţiile de Stat, se vor judeca numai de judecătoria de ocol din
capitala judeţului.
În Capitolul
VII, Dispoziţii tranzitorii se stabilea ca în termen de o lună de la promulgarea Legii din 9 mai 1933 să se
alcătuiască noul Consiliu Superior al Avocaţilor Statului după cum urmează: se
va constitui o comisie (prim-preşedintele şi preşedinţii de secţie ai Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, prim-preşedintele de la Curtea de Apel Bucureşti,
Tribunalul Ilfov şi preşedintele Uniunii Avocaţilor din ţară) va întocmi o
listă de prezentare, prin care se va recomanda un număr de 18 avocaţi publici,
precum şi 4 avocaţi pledanţi cu o vechime de 20 de ani în profesie. Se vor
recomanda în mod obligatoriu avocaţii care compun astăzi Consiliul General al
Avocaţilor Statului din cadrul Ministerului Domeniilor şi care sunt definitivi
în această funcţie, iar restul până la
completarea numărului de 18 se vor alege dintre avocaţii cei mai înalţi în
grad de le celelalte ministere şi
instituţii. Ceilalţi 4 avocaţi se vor recomanda
de aceeaşi comisie, dintre avocaţii pledanţi care au o vechime de 20 de
ani în profesiune.
Totodată,
legea stabilea ca funcţionarii şi arhiva Consiliului General al Avocaţilor Statului din cadrul
Ministerului Domeniilor să treacă la Ministerul Justiţiei, Direcţia
Contenciosul Statului.
În Capitolul
VI, Dispoziţii finale se prevedeau inclusiv modul de salarizare al
avocaţilor publici: vor fi egale pentru aceeaşi categorie de avocaţi şi vor
fi plătite din bugetele autorităţilor respective pe lângă care ei funcţionează,
în afară de cel al directorului Contenciosului Statului, al membrilor
Consiliului Superior şi ale avocaţilor
publici de la avocaturile publice din capitalele de judeţ, care vor fi plătite
din bugetul Ministerului Justiţiei. În ceea ce
priveşte drepturile salariale, avocaţii publici erau asimilaţi magistraţilor.
Prin Decretul-Lege
pentru Comisia de disciplină a avocaţilor publici din 16 aprilie 1937 se
aduceau unele modificări art. 52 din legea din 9 mai 1933 privind compunerea
Comisiei de disciplină
Lege pentru organizarea corpului de avocaţi publici din 10 noiembrie 1938
(abroga legea din 9 mai 1933), păstra în
linii mari prevederile legii anterioare, din 1933, în expunerea de motive în
Consiliul de Miniştri fiind punctate principalele obstacole care au intervenit în aplicarea acesteia: Organizarea şi funcţionarea
cvasi-autonomă a Corpului de avocaţi publici, nedeterminarea cadrului de
incompatibilitate cu serviciul ce trebuie să-l presteze Statului, lipsa aproape
completă a unui control serios al activităţii diferitelor contencioase, prea
numeroasele şi variatele ocupaţii pe care le au mulţi dintre acei care fac
parte din ierarhia conducătoare a acestui Corp, toate acestea au contribuit în
cea mai mare parte ca rezultatele aplicării legii din 1933 să nu fie dintre
cele mai bune.
Aceste necesităţi de uniformizare şi centralizare a corpului avocaţilor publici
se impuneau în contextul organizării conform principiilor şi spiritului
Constituţiei din 27 februarie 1938.
În ceea ce priveşte recrutarea, numirea şi înaintarea
avocaţilor publici, legea din 1938 prevedea în linii mari condiţiile impuse de Regulamentul
pentru concursul de admitere în corpul avocaţilor publici din 9 februarie
1934 şi cele din legea pentru organizarea judecătorească. Art. 110 şi
111 ale legii prevedeau revizuirea generală a tuturor încadrărilor şi
rectificărilor de încadrări care s-au făcut începând cu legea din 9 mai 1933
până în 1938.
Se desfiinţa Direcţia Contenciosului General al Statului
prin trecerea atribuţiilor sale asupra Direcţiei personalului din cadrul
Ministerului Justiţiei din considerentul numărului restrâns de avocaţi publici
din ţară (în cadrul Avocaturilor Statului din judeţe funcţionau 120 de avocaţi
publici dintr-un total de aproximativ 600 în toată ţara).
S-a restrâns dreptul avocatului public de a avea alte
ocupaţii în afară de funcţia sa.
Legea din 10 noiembrie 1938 pentru organizarea corpului de
avocaţi publici a suferit, ulterior, mai multe rectificări, textul legii cu
modificările survenite fiind publicat în Monitorul Oficial nr. 76 din 30 martie
1939.
În perioada anilor postbelici, în România ocupată de
forţele armate ale U.R.S.S., s-a urmărit impunerea forţată a modelul politic
sovietic. Constituţia din 1948 a fost cea care a importat în România
modelul sovietic, iar principiul separaţiei puterilor în stat a fost eliminat
din textul constituţional, organ suprem al puterii fiind proclamată Marea
Adunare Naţională (copiată după Sovietul Suprem).
Astfel, la nivel instituţional, perioada 1948-1965 s-a
caracterizat prin desfiinţarea contenciosului general ca regulă în sistemul de
drept şi instituirea excepţională a contenciosului special în materii anume
prevăzute (contravenţionale, electorale etc.), înscriindu-se în procesul mai
larg de „reformare” a sistemului judecătoresc şi juridic românesc.
* * *
Fondul documentar Avocatura Statului a fost preluat de
Arhivele Statului Piteşti în timpul directorului Celestin Speri, în anul 1958, de
la Serviciul Arhivelor Statului din
Craiova, documentele fiind expediate prin poştă sub formă de pachete.
Fondul conţine în special documentaţie juridică referitoare
la litigiile legate de proprietatea funciară. Sunt litigii funciare legate de
hotărniciile moşiilor mănăstireşti, moşneneşti sau boiereşti (domneşti): moşia
Ciofrângeni, muntele Clăbucet, moşia Buşaga, Băbana, Muşăteşti, Grădiştea,
Slătioarele, Schitul Scăunei, Arefu, Topliceanca, Galeş, Brătienii de Jos etc.
După secularizarea averilor mănăstireşti în anul 1863, cele
mai dese litigii funciare sunt cele legate de hotărniciile moşiilor
proprietatea Statului şi diverse persoane precum şi litigii legate de
construirea ilegală de imobile pe proprietăţile statului, furtul de lemne din
pădurile publice. Astfel, unele litigii funciare legate de proprietăţile
statului se întindeau pe perioade foarte lungi de timp, de peste 50 de ani, cum
este pricina de judecată a locuitorilor Marin Popa, Ion Stan Constantin şi
moştenitorii acestora privind delimitarea hotarului moşiei Peştila din
Şerbăneşti, dintre anii 1890-1948. Între 1907 şi 1920 regăsim procesul de
judecată dintre Andrei Dinescu şi moştenitorii acestuia cu Statul pentru
utilizarea apei la o moară, o pivă şi un gater instalate pe râul Argeş.
Imediat după încheierea primul război mondial, în 1919,
Emil Sicaru din Piteşti se judeca cu Ministerul de Război solicitând
despăgubiri băneşti pentru bunurile sechestrate sau găsite lipsă de pe
proprietăţile sale din Topoloveni, bunuri care se considerau a fi „dobândite de
la fostele trupe de ocupaţie germană”.
După realizarea reformei agrare din 1921 apar, cu
precădere, procese legate de diferite litigii ale proprietăţii funciare.
Astfel, este cazul mai multor ţărani din comuna Boţeşti (jud. Dâmboviţa) care
fiind împroprietăriţi la reforma agrară cu terenuri agricole în comuna
Slobozia, judeţul Argeş, se revenea în anul 1929, solicitându-se deposedarea
acestora de terenurile deţinute deoarece contravine legii rurale în vigoare
precum că „proprietarii erau din altă localitate şi judeţ şi nu şi-au muncit
personal loturile”.
Un alt proces este cel în care statul (instituţii ale
statului, Casa Şcolilor) se judecă pentru proprietăţile funciare (moşia
Nănăşeşti – Piscul Cocoşului) ale defunctului Ion T. Culescu din comuna
Galicea, judeţul Argeş.
În 1938 şi 1943 apar procese legate de contestarea posesiei
Centrului Naţional de Românizare a unor imobile din Piteşti care au fost
proprietatea evreilor David Silberstein, Iacob Frischtak şi Filip Simovici.
O parte din documentele fondului fac referire la
corespondenţa juridică cu diferitele ministere: Ministerul Justiţiei,
Ministerul de Interne, Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii, Apărării
Naţionale sau Instrucţiunii Publice.
În ceea ce priveşte
componenţa personalului Avocaturii Statului judeţul Argeş, fondul
documentar deţinut nu cuprinde
informaţii complete, în perioada anilor 1940-1945 fiind la conducerea
instituţiei: Vulcănescu Calist, avocat principal, Ştefănescu Pompiliu, avocat
pledant, Constantinescu I., secretar subşef de birou şi personalul delegat.
Fondul arhivistic Avocatura Statului Argeş conţine
informaţii cu valoare documentar-istorică referitoare, în general, la procesele
litigioase în care Statul (instituţii ale Statului) s-a constituit ca parte în
procesele avute cu diverse persoane şi în special, la litigiile juridice legate
de proprietatea funciară.
Anii extremi: 1844-1948, 1,70 m.l. şi 172 u.a., inv. nr.
1206.
Bibliografie:
D.J.A.N.
Argeş, fond Avocatura Statului (1844-1948), inventar 1206.
Alexianu
George, Repertoriu general alfabetic al
tuturor codurilor, legilor, decretelor-legi, convenţiuni, decrete, regulamente
de la 1 ianuarie 1860 la 1 ianuarie 1940 publicate in Monitorul Oficial,
Colecţia C. Hamangiu, Consiliul Legislativ şi în alte colecţiuni similare,
Imprimeria Centrală Bucureşti, 1941.
Ibidem, vol. XXIII,
p. 103-104.
