Relatări despre un nomenclaturist odios, Oţelea Alexandru din Ştefăneşti (Argeş)

Oţelea Alexandru

Despre Oţelea Alexandru ştim din documentele de arhivă că s-a născut în comuna Ştefăneşti – Muşcel, în anul 1912, luna noiembrie, ziua 12, 20 sau 22. Nici el nu ştia sigur, căci era semianalfabet, cu patru clase primare, însă cu „origine socială sănătoasă”, fiind fiu de ţărani săraci cu familie numeroasă: patru băieţi şi două fete. 

Tatăl i-a murit la 12 ani şi mama în 1946. A trebuit să-şi facă singur un rost în viaţă, fără să aibă un model de urmat în familie, căci unul din fraţi, Oţelea Cristea, fiind tânăr holtei, prin anii 1924-1925, l-a bătut crunt pe lăutarul satului, Vasile Bratu, om în vârstă, care a murit în final la spital[1]. A fost condamnat la cinci ani de închisoare, dar a executat puţin peste doi ani fiind bolnav.

A trebuit să muncească de mic copil pe cont propriu, cu ziua, la diferiţi locuitori mai înstăriţi din comună, să vândă fructe din livada proprie şi vin la piaţă şi să facă cărăuşie: transporta lemne şi cărămida produsă la cuptoarele deţinute de fabricanţii din comună, în special de la primarul ţărănist Andrei Gorgoi şi de la Ştefan Velcioiu, pe care mai apoi i-a încadrat cu invidie în rândul „chiaburilor”.

În 1934-1936 şi-a făcut stagiul militar la Regimentul 6 Mihai Viteazul din Bucureşti, de unde este lăsat la vatră fiind bolnav de TBC. S-a căsătorit în 1938 cu Gheorghiţa Vasile Radu din Budeasa Mică, fără să aibă copii împreună.

Din 1939, de la începerea celui de-al doilea război mondial până în 1944 a făcut pază în zona petroliferă Câmpina. În 1944 este trimis la Grupul 90 Vânători de Munte care trebuia să apere fontul de la Iaşi, însă nu a participat la lupte, fiind „în rezervă” la escadron, adică „avea grijă de cai”, după cum afirma. După afirmaţiile sale, în august 1944 a fost trimis în permisie şi nu s-a mai prezentat la unitate, fiind dat dezertor. 

Totuşi, după 23 august 1944, a simţit din ce direcţie bate vântul, s-a înscris rapid în rândurilor comuniştilor şi a  primit carnetul roşu de membru de partid în noiembrie 1946. A fost numit organizator al biroului celulei comuniste de la Ştefăneşti până în 1947 când a fost luat instructor voluntar la plasa PCR Ştefăneşti unde a stat doi ani. A fost un om al acelor vremuri tulburi care s-a ridicat direct în fruntea colectivităţii de la Ştefăneşti, căci în 1949 este deja în funcţia de preşedinte şi deputat comunal la Comitetului Provizoriu şi mai apoi, din 1950, la Sfatul Popular Ştefăneşti unde s-a ocupat de „transformarea socialistă a agriculturii”.

A contribuit la înfiinţarea GAC „7 Noiembrie” Ştefăneşti, după preluarea averilor „exploatatorilor burghezi” şi „chiaburilor” din comună: case cu bunuri cu tot, terenuri agricole, păduri, vii, livezi etc. Între anii 1952-1955, în mica comună de atunci Ştefăneşti, erau încadraţi anual în rândul ţăranilor mai înstăriţi sau „chiaburi” câte 27, 36, 32 şi respectiv 30 familii de ţărani care trebuiau deposedate de avere prin impunerea sistemului cotelor obligatorii către stat, cu sprijinul direct al tovarăşului Oţelea. Şi-a însuşit o parte din bunurile şi proprietăţile confiscate de stat prin decretul 111 din 1951 de la „exploatatorii burghezi” din comună: de la C. Giurescu, Vasile Gogu, Margareta Zoe Şoimaru (o sobă), Colonel Belizarie (un zdrobitor), Niculae Gulie,  Căprescu Nicolae (o piuă şi o putină de varză), Silvia Şteflea (un dulap şi nişte  scaune) şi de la Ana Mironescu (o oglindă şi un lavoar) etc. A declarat că aceste obiecte le-a cumpărat în mod corect la licitaţia organizată la Sfatul Popular, iar altele le-a înapoiat mai apoi. Unii au declarat că ar fi luat bijuterii sau argintăria de la casa naţionalizată din Izvorani, fostă proprietate Maria Pilat şi un pian de la Silvia Şteflea. După cum se observă, pianul nu se încadra în topul obiectelor râvnite de acesta, căci a recunoscut că l-a dat în folosinţă echipei corale de la Căminul Cultural[2]. 

Era un nomenclaturist odios în ochii locuitorilor din Ştefăneşti, aşa cum rezultă din plângerile în nume fals adresate inclusiv la CC al PMR şi din alte scrisori de ameninţare trimise pe numele lui Oţelea la Sfatul Popular Ştefăneşti, din care reproducem, în întregime, o scrisoare întocmită la 30 august 1952 sub forma unor întrebări retorice, cu titlul imperios „Omorâţi călăii!”:

„Am auzit că în comuna voastră sunt numai oameni paşnici şi cinstiţi, cum de a ajuns pe mâna voastră călăilor?

Care vă este intenţia, de le luaţi toate bunurile? Pentru cine le luaţi, nu vă gândiţi că toate merg la ruşi şi nu la muncitori cum faceţi voi politica de a-i duce în eroare; în nicio comună nu s-a făcut ce aţi făcut voi la noi, nu vă gândiţi că mâine nu veţi mai avea loc pe acest pământ, nu se va mai uita nici câinii la stârvurile voastre pe marginea şanţului?

Nu vă ajunge până acum ce aţi făcut, am auzit că mai face un lot de chiaburi, pe cine mai faceţi tâlharilor, îi luaţi la rând locuitorii?

Călăule de Oţelea, te-ai unit cu tâlharul şi călăul de Haralambie ca să nenorociţi întreaga comună, gândeşte-te că eşti născut în această comună şi vei deschide ochii mari, vei cere ajutor că nu vei putea suporta chinurile ce te aşteaptă, vom pune un stâlp în centrul comunei şi te vom atârna de el şi vom tăia şuviţe de carne din tine şi-i vom da sare!   

Gândeşte-te şi lămureşte-te cât mai ai timp, nu te mai antrena în tâlhării că ştim unde stai şi îţi fac cum am făcut tâlharilor de miliţieni de la Topoloveni, îţi punem foc de arzi cu tot neamul tău şi tâlharului de Haralambie tot la fel, căci nu merită altceva mai bun!

Băgaţi de seamă că cunoaştem toţi deputaţii, toţi funcţionarii şi unde stau toţi, aşa că nu ne este greu de a lumina satul de voi toţi, într-o zi vă încuiem în casă şi vă dăm foc la toţi!

Aşa că lăsaţi-vă de planurile voastre agresive în contra locuitorilor noştri din sat dacă vreţi să mai trăiţi dacă nu, să vă sărutaţi copiii şi nevestele în fiecare dimineaţă când plecaţi şi seara când vă culcaţi, că ştiţi acum ce vă aşteaptă călăilor!

Noi suntem mai aproape de voi ca cămaşa de voi, umblăm printre voi în fiecare săptămână aşa că să nu vă fie de mirare ceea ce vă comunicăm, că ne doare inima de fraţii noştri că suportă nelegiuitele voastre tâlhării!

Vă mai spun încă o dată, lăsaţi locuitorii în pace dacă voiţi să fie bine de voi dacă nu, veniţi la noi (în munţi) dacă vă ţin curelele!

Trăiască avangarda lui Dragalini[3], marele conducător al nostru!

Afară cu călăii de comunişti din ţară! T.C.P.U.”[4].     

Din sutele de declaraţii aflate în dosarul personal, reiese că Oţelea era finul lui Gheorghe Popescu, cunoscut şi sub numele de Gogu Popescu, liderul PNŢ Ştefăneşti care a înfiinţat garda ţărănistă  locală formată din 10 tineri. Printre aceşti tineri care aveau misiunea de a apăra delegaţii şi asistenţii PNŢ în ziua alegerilor se afla inclusiv Oţelea[5]. Însă cei de la Cadre nu au ţinut cont de trecutul politic pătat al tovarăşului Oţelea, deoarece acesta era o „coadă de topor” ideală în aplicarea cu exces de zel a măsurilor abuzive luate de comunişti.

Despre Gogu Popescu, ştim din declaraţia proprie că s-a născut la 15 decembrie 1905 în comuna Cerşani, fiu de preot înstărit şi era membru PNŢ din 1934, fiind la rându-i finul liderului ţărănist Ion Mihalache. A fost avocat pe lângă Judecătoria Rurală Ştefăneşti, iar din 1938 demisionează din PNŢ şi este numit magistrat la Câmpulung şi apoi la Bucureşti. Este arestat de Securitate în  august 1952, în prezenţa finului Oţelea şi eliberat din închisoare în mai 1954, după care este încadrat ca şef serviciu vânzări la ISL „Smeura” (Fabrica de Dulceaţă) de la Bucureşti. Se susţine că Oţelea era agentul de legătură prin care se schimbau informaţii între Gogu Popescu şi Ion Mihalache, aflat peste dealuri, la Dobreşti[6].  De asemenea, Bucşan Alexandru, legionar exclus din partid şi Nicolae M. Gorgoi (zis Nae Leordeanu), membru activ al gărzii ţărăniste din Ştefăneşti, afirmau că Oţelea a avut o implicare slabă în garda ţărănistă care îl conducea în Ştefăneşti pe Mihalache, îmbrăcat în port naţional şi călare pe un cal alb[7].   Tovarăşul Oţelea a recunoscut doar că a transportat localnici din comuna Ştefăneşti la manifestaţiile ţărăniste de la Topoloveni şi a fost întâmplător de faţă la o întrunire a PNŢ de la Câmpulung – Muşcel.  

De abia din martie 1956, sunt tentative de a fi înlocuit din funcţie de către secretarul Voinea Nicolae de la Sfatul Popular al Regiunii Piteşti, cu sprijinul unor localnici din Ştefăneşti, în special Luca Vasile, secretar la noua Întovărăşire Agricolă din Ştefăneşti înfiinţată în 1955. Luca Vasile, licenţiat în Litere şi Filozofie, a fost profesor în comuna Ştefăneşti până la 6 martie 1945 când a fost numit inspector general şcolar, grad cu care a ieşit la pensie în anul 1947.  A fost membru al PNL, iar din iunie 1930 a trecut în facţiunea PNL – Gheorghe Brătianu până în 1944, iar după lăsarea la vatră s-a înscris în PSD Bucureşti în 1944. În februarie 1948 a votat pentru unificarea cu PCR, însă nu a mai fost primit în rândul membrilor de partid din cauza „trecutului său politic”[8]. Acesta arăta conjunctura în care a fost admis Oţelea în rândurile membrilor PCR: „Tot de la Safta Popescu am aflat cum şi-a motivat faţă de ei – naşii lui – înscrierea în Partidul Comunist. La Zamfirescu şi Boiţeanu – unde se află astăzi Gospodăria Colectivă – era un fel de administrator, un basarabean anume Grişa Baiu. Acesta se înscrisese printre primii în PCR. Într-o noapte, l-a prins pe Oţelea cu o căruţă de lucernă pe care o luase de pe proprietatea Zamfireascăi. Grişa l-a ameninţat că-l duce imediat la postul de jandarmi şi-i face proces de furt. Cum Baiu era membru de partid şi mi se pare că era în acel timp secretar al organizaţiei de bază, lui Oţelea  i-a fost frică şi s-a rugat să-l ierte. Baiu i-a pus condiţia să se înscrie în partid. Oţelea, bucuros să scape, a făcut cererea şi Baiu i-a antidatat-o ca fiind înscris în partid cu mult înainte”[9].  Vasile Luca şi Gogu Popescu erau destul de apropiaţi prin soţiile lor, Maria şi respectiv învăţătoarea Safta, care erau verişoare primare.

Secţia de Cadre a partidului  condusă de Bărbărie Vasile îl susţinea necondiţionat pe Oţelea şi preciza că secretarul regional Voinea Nicolae, a fost influenţat în decizia sa de Marinescu M. Mihail, membru de partid şi redactor la ziarul local „Secera şi Ciocanul”, nepot al chiaburului Marinescu St. Alexandru a cărui proprietate a fost confiscată în 1950 şi dată în folosinţa GAC Ştefăneşti şi care ar fi avut ulterior unele conflicte cu Oţelea.

De asemenea, medicul veterinar Popescu Traian născut la 13 iunie 1922 în comuna Stâlpeni, arăta că tovarăşul Oţelea era susţinut şi de prim-secretarul de la raionul Piteşti, tov. Cernătescu Ion[10] (născut la 13 noiembrie 1914 în comuna Stoileşti, cu 6 clase primare şi Şcoala de Partid de 6 luni) cu care era în relaţii cordiale[11]. Diţă Nicolae, mecanic CFR, în calitatea sa de director la Întreprinderea „23 August” Ştefăneşti, declara că a primit 25 hectare de vie în paragină şi nelucrată de la preşedintele Oţelea. În schimb, cei de la cadre îi ţineau partea lui Oţelea şi susţineau că Diţă Nicolae nu putea fi un element credibil deoarece era exclus din partid pentru jafuri pe teritoriul URSS[12].

În casele foste proprietăţi ale Elenei Golescu şi Derusi din satul Valea Boierească, comuna Goleşti, trecute din 1950 în posesia GAC „7 Noiembrie” Ştefăneşti a introdus un sălaş de căldărari nomazi care au produs un dezastru, pentru că au distrus cazanele de aramă din cele două băi din vilă, au scos părţile de metal de pe la uşi şi sobe şi pardoselile le-au pus pe foc... În schimb, Oţelea avea un scenariu propriu, prin care susţinea că în timp ce se afla internat în spitalul din Piteşti, în clădirile Elenei Golescu şi Derusi au pătruns 10 hoţi din satul Valea Boierească care au furat tot mobilierul din imobil, fiind mai apoi prinşi[13]. Cert e că imobile confiscate cu atâta râvnă de la exploatatorii burghezi în numele dictaturii clasei muncitoare erau lăsate de izbelişte, iar tovarăşul Oţelea exonerat de orice vină şi menţinut în continuare în funcţia de conducere, deşi cei de la Cadre menţionau că acesta avea doar unele lipsuri minore pe linie de partid, fiindcă „se lăuda că a făcut pază la tov. Gheorghiu Dej la închisoare şi îi strecura ţigări şi ziare”[14].

Deşi era semianalfabet, s-a implicat activ din 1955 în construirea căminului cultural de la Ştefăneşti, după proiectul măreţ al palatului culturii de la Curtea de Argeş, prin constrângerea locuitorilor din comună să dea produse agricole pentru procurarea de materiale de construcţie, reciclarea acelor materiale rezultate de la dărâmarea abatorului comunal, o clădire nouă şi trainică aproape finalizată, zidită după indicaţiile serviciului veterinar din 1948 şi cărămida de la fosta construcţia a lui Micescu. S-a ocupat inclusiv de construirea unui cuptor de cărămidă, din care a rezultat cărămidă de slabă calitate, imposibil de folosit la construcţia căminului cultural. De asemenea, meseriaşii angajaţi în regie proprie la această lucrare de „cârpeală”, erau simpli zidari din comuna Slătioarele. O altă „realizare socialistă” a acestuia a fost declaraţia dintr-un articol laudativ din ziarul „Secera şi Ciocanul” că în comuna Ştefăneşti s-a făcut electrificarea prin mijloace proprii, deşi în realitate era vorba despre un simplu fir electric care făcea legătura de la blocuri până la clădirea Sfatului. Astfel, doar 20-30 case din comună aveau lumină electrică foarte slabă şi intermitentă, iar restul sutelor de case erau lăsate fără electricitate[15].

Tovarăşul Oţelea era acuzat că a încălcat grav morala proletară, întrucât a avut relaţii intime cu soţia unui şofer numită Suruianu Ana, originară din Basarabia care  venise în comuna Ştefăneşti imediat după război cu instituţia Sovrompetrol. Oţelea i-a dat acesteia în folosinţă o „clădire părăsită de exploatatori”, casa  fostului general Păunescu, în care a făcut, în câteva camere mai mici din faţă, un closet şi un grajd de porci[16]. De asemenea, unii au declarat că împreună cu Bucşan Elena, bibliotecara şi secretara organizaţiei de partid din comună, a avut un copil ilegitim, însă conform „spuselor unor tovarăşe femei care l-au văzut (pe copil), reiese că nu seamănă cu tov. Oţelea Alexandru”[17] şi culmea, cei de la Cadre ţineau cont de aceste afirmaţii ridicole care erau acceptate în apărarea onoarei preşedintelui Oţelea. În schimb, acesta declara franc că a avut relaţii intime cu alte tovarăşe care nu erau cunoscute de locuitorii comunei şi susţinea că a recurs la acest gest condamnabil politic pentru că „soţia lui era bolnavă şi a fost o indicaţie a medicului să nu aibă relaţii intime cu ea!”[18].

Din dosarul de membru de partid nu reies alte informaţii legate de implicarea acestuia în distrugerea prin incendiere a bibliotecii impresionate deţinută de familia Brătianu la Florica, căci în urma acestei urgii au rămas puţine cărţi care au ajuns la Academia Română, aşa cum susţine profesorul Mircea Crăciun. Probabil că era considerat un act de bravură minor care conta prea puţin în biografia de partid a tovarăşului Oţelea! În anul 1963, deja în alt context istoric, tovarăşul de tristă amintire pentru fosta comună Ştefăneşti, este tras pe linie moartă după mai bine de 15 ani[19] în care a terorizat şi abuzat locuitorii, însă fără să fie exclus din rândurile membrilor PCR, aşa cum rezultă din dosarul său personal.  

Stories about one hateful apparatchik, 
Otelea Alexandru from Ştefăneşti (Arges)

Otelea Alexandru was a less educated farmer form Ştefăneşti (Arges), a man from turbulent times at the beginning of the Romanian communism who raised directly to the head of the Stefanesti community as President of the People's Council.

Otelea Alexandru was a dedicated tool which was used skillfully by the Party to implement abusive policies at local level and terror in the rural community through confiscation of property of the "bourgeois exploiters", the mandatory quota system imposed by the state, collectivization of agriculture, discretionary decisions etc.

Aurel RADU, Relatări despre un nomenclaturist odios: Oţelea Alexandru din  Ştefăneşti (Argeş), în "Museum", Studii şi comunicări, XIII, 

Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti - Argeş, 2014, p. 324-331.

---

[1] Arhivele Naţionale – Argeş, Colecţia dosarelor membrilor PCR Argeş, litera „O”, dosar 356, f. 21. 

[2] Ibidem, f. 172.

[3] Generalul Corneliu Dragalina (1887-1949). A fost un model pentru grupul din  rezistenţa armată anticomunistă din munţi, însă fără să existe vreo implicare activă din partea generalului. A primit din partea acestora un corn de vânătoare din bronz cu inscripţia: „Când din corn tu vei suna, partizanii se vor aduna!”. A fost urmărit de Securitate, însă a murit în libertate, înaintea unui val de arestări. Apud Mircea Rusnac, Un erou bănăţean uitat: generalul Corneliu Dragalina, în „Vestul”, 2011, www.vestul.ro, 2012.

[4] Arhivele Naţionale – Argeş, Colecţia dosarelor membrilor PCR Argeş, litera „O”, dosar 356, f. 117bis.

[5] Ibidem, f. 53.

[6] Ibidem, f. 60.

[7] Ibidem, f. 39.

[8] Ibidem, f. 59.

[9] Ibidem, f. 61.

[10] Idem, fond Comitetul Regional PMR Piteşti, dosar 16/1955, f. 183.

[11] Idem, Colecţia dosarelor membrilor PCR Argeş, litera „O”, dosar 356, f. 72.

[12] Ibidem, f. 163.

[13] Ibidem, 161, 172.

[14] Ibidem, 112.

[15] Ibidem, f. 62.

[16] Ibidem, f. 161, 170, 177.

[17] Ibidem, f. 39.

[18] Ibidem, f. 18.

[19] Mircea Crăciun, "Relicve" din perioada dictaturii comuniste în judeţul Argeş, în „Argessis”, 12, 2003,  p. 395-400; „Memoria”, nr. 44-45, 2003,  p. 188-193.