Două documente greceşti despre negustorul Martin Buliga din Piteşti

Ilustrată cu Schitul Buliga

Schitul Buliga, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, a fost construit în anul 1745, de către cupeţul (negustor), care a urcat şi până la dregătorie de vtori sluger (sluger al doilea), Martin Buliga, din oraşul Piteşti, pe locul din spatele actualului Muzeu Judeţean Argeş (fost Palat Administrativ). Fiind înstărit şi întreprinzător, acesta a construit şi alte biserici: cea din Gura Baţcovului (Bascov), Valea Rea (Găvana) şi biserica de zid a mănăstirii Stănişoara[1].

În anul 1751, la şase ani de la zidirea bisericii, Martin Buliga o „închină şi o afieroseşte ca să fie metoh sfintei şi dumnezeieştii Mitropolii din Bucureşti” numai după moartea acestuia. Schitul a fost metoc (sucursală) al Mitropoliei până în anul 1791 când, din cauza depărtării a fost dat în administrarea Mănăstirii Aninoasa.

Din 1813, timp de 50 de ani, schitul a trecut din nou în administrarea Mitropoliei, iar în 1863 este transformat din ordinul Ministerului Cultelor în biserică de mir.

Despre negustorul Martin Buliga se ştie că a fost căsătorit cu Aniţa însă fără să aibă descendenţi direcţi, aceştia hotărându-se să înfieze un băiat, numit în documente Bărbuceanu. Moartea subită a negustorului, în duminica din 17 februarie 1753, în urma unei paralizii (cataroi), i-a surprins fără acte de înfiere a copilului şi fără diată (testament).

În acest context, surorile lui Martin (Despa şi Neacşa) au dorit să aibă şi ele drept la o parte din moştenirea fratelui lor, însă soţia răposatului, Aniţa s-a adresat domnului Matei Ghica (1752 septembrie - 1753 iunie) care a poruncit mitropolitului Neofit să judece această pricină.

Totodată, în actul de închinare a schitului, Martin arăta că numai după moartea lui, schitul împreună cu hanul dimprejur, via, precum şi „cu altele câte voi lăsa în diată” vor trece în administrarea Mitropoliei.

La D.A.N.I.C., în fondul Mitropolia Ţării Româneşti, se păstrează mai multe documente cu caractere româno-chirilice şi două greceşti care dau detalii referitoare la moartea negustorului Martin Buliga, precum şi la intenţiile sale vizavi de schitul care i-a purtat numele. Asupra celor din urmă ne vom opri atenţia în rândurile de faţă. Cel dintâi, datând de la 7 februarie 1751, este o scrisoare a vel medelnicerului Radu Dimancea către Mitropolie, prin care îl înştiinţează pe mitropolitul Neofit despre biserica lui Martin şi îi cere să-i arate bunăvoinţă părintelui duhovnic chir Daniil, probabil, de la biserica lui Martin şi să-l recunoască în totalitate ca supus al mitropolitului. Practic, acesta este un prim document din care reiese intenţia negustorul piteştean de a închina biserica la Mitropolie, dorinţă finalizată prin zapisul de danie din mai 1751.

În cel de-al doilea document, acelaşi Radu Dimancea, face cunoscut la Mitropolie, decesul lui Martin Buliga, fără ca acesta să facă diată pentru schitul piteştean şi îi prezintă pe larg ultimele dorinţe ale negustorului:

„Şi cunoscând şi eu vorbele pe care le-a spus răposatul când am făcut gramata bisericii şi a închinat-o la mitropolie, zicând că pentru altceva nu închină biserica mitropoliei, numai în cazul morţii sale, să aibă femeia lui şi moştenitorul lui paza preasfinţiei tale”.

În acest document se precizează că slugerul Martin a dorit ca moşia numită Burde (Burdea) să fie împărţită pe jumătate între biserică şi copilul Bărbuceanu, iar din restul averii să se scadă zestrea femeii lui, iar ce va rămâne să se facă trei părţi: o parte să ia femeia, o parte copilul şi cea de-a treia parte să-i revină bisericii şi pentru cheltuielile de înmormântare. Asemenea, dorea ca via de la Ştefăneşti să rămână soţiei şi via de la Valea Popii, copilului Bărbuceanu, iar o altă vie, tot la Valea Popii, precum şi alte bunuri părinteşti dorea să le lase rudelor lui[2].

Însă, prin cartea de judecată a Mitropolitului Neofit, din 29 aprilie 1753 s-a hotărât după pravilă ca averea răposatului Martin Buliga să fie împărţită în trei părţi: o parte îi revenea soţiei Aniţa împreună cu numitul copil de suflet, a doua parte revenea surorilor lui Martin, Neacşa şi Despa, iar a treia parte bisericii.

Aşadar, cele două documente greceşti vin să confirme documentele româno-chirilice, în parte cunoscute, privitoare la aceste evenimente, aducând totodată date noi în special despre averea pe care ctitorul intenţiona s-o lase schitului şi familiei sale, în eventualitatea decesului.

Schitul a avut un rol important în viaţa spiritual-culturală a oraşului Piteşti şi judeţelor Argeş şi Muscel, timp de peste un veac şi jumătate.

Dorinţele lui Marin, aşa cum reies din zapisul de danie prin care închină schitul la Mitropolie, au fost ca această ctitorie a sa, să reprezinte un loc de instruire şi ajutorare a săracilor: „Iar ce ar mai prisosi din venitul schitului, am lăsat să fie pentru chiverniseala lui, ca orice s-ar strica, să se dreagă din venitul acela. Aşijderea, de vreme ce am socotit să fie şi şcoală românească pentru învăţătura copiilor şi pentru chiverniseala a vreunor săraci, care nu vor avea unde să plece capul, să fie plata dascălului şi hrana săracilor din prisosul venitului a acelui schitişor, după cum va fi prisosul venitului pe an”[3].

În acareturile schitului Buliga au funcţionat de-a lungul timpului, cu unele intermitenţe, săli de învăţătură pentru copiii săraci, a fost şcoală catehetică pentru pregătirea elementară a celor care doreau să fie preoţi, iar la începutul secolului al XIX-lea a fost şcoală de candidaţi în care „candidaţii de profesor” erau pregătiţi pentru preoţie cu ajutorul unor cursuri de scurtă durată. De asemenea, în încăperile schitului au funcţionat şcoala muzicii oştirii împărăteşti ruseşti, iar de la mijlocul secolului al XIX-lea pentru o perioadă de timp, a existat un pension de fete condus de o guvernantă nemţoaică şi mai apoi, a fost unul din sediile Cancelariei Episcopiei Argeşului[4].

La aproape 100 de ani de la moartea negustorului Martin, schitul şi acareturile acestuia nu se găseau într-o situaţie prea bună, aşa cum este menţionat în catagrafia din anul 1850, ceea ce denotă o slabă administrare a bunurilor. Astfel că: „saceacul[5] de jur împrejurul bisericii de tinichea de brad” stătea „să cază”; „ferestrele turlii celii mari, nefiind alcătuite bine” ploua în mijlocul bisericii; prăvăliile schitului au ars şi „au rămas locurile slobode”, iar fostele vii din dania lui Martin Buliga erau acum în paragină: locul de patru pogoane şi jumătate de pe Valea Popii, locul de pe Valea Ştefăneştilor de peste patru pogoane pe care a fost vie, iar o altă vie de 6 pogoane şi două prăjini pe Valea Izvoranilor luată de un mirean cu embatic (arendă) de la Mitroplie. De asemenea, schitul mai stăpânea moşiile Fleşti din Gura Bascovului şi Negrea, ambele din plasa Piteşti, moşiile Bădiceni şi Păuleasca din plasa Argeşului şi iar un loc înfundat în moşia Miceasca de 40 de pogoane, precum şi moşia Colţul Unghenilor, numită şi Burdea, din plasa Cotmeana.

Începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, decăderea schitului a fost tot mai accentuată, odată cu transformarea lui în biserică de mir şi aplicarea legii secularizării averilor mânăstireşti. În curtea bisericii s-a amenajat o grădină publică iar spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în spatele altarului bisericii, s-a ridicat „Platul Administrativ”, actualul sediu al Muzeului Judeţean Argeş.

Vechimea, slaba administrare şi neglijenţa prelungită, au reprezentat cauzele care au contribuit la deteriorarea schitului, precum şi la decizia finală de dărâmarea a acestuia în februarie 1900.

Foto Schitul Buliga

Lucrările de surpare a bisericii au fost conduse de un meşter italian care a fost plătit cu materialele rezultate în urma dărâmării, cu excepţia obiectelor de cult care au fost luate de biserica Sfântul Ioan din Piteşti, de care aparţinea schitul lui Martin Buliga încă din anul 1894. O altă parte din obiecte de cult (chivotul bisericii, potirul, cădelniţe, etc.) au fost luate pentru muzeul Episcopiei Argeşului, iar cărţile şi unele icoane pentru şcoala de cântăreţi din Piteşti.

Astfel, s-au încheiat 155 de ani de istorie a schitului ridicat de negustorul Martin Buliga din Piteşti şi putem conchide, că doar o parte din orânduiala ctitorului s-a respectat, mai puţin chiverniseala, care presupunea ca orice s-ar strica, să se dreagă din prisosul venitului schitului.

Închei prin a prezenta una din ultimele şi totodată puţinele descrieri ale acestei biserici: „Schitul Buliga, situat pe un deal, la marginea oraşului, consistă dintr-o biserică, care prin micimea sa, prin formele sale arhitectonice şi sistemul decorativ, aminteşte Biserica Stavropoleos din Bucureşti [...]. E singura biserică a oraşului Piteşti, care prin stilul său particular, s-ar putea clasa printre monumentele naţionale, a căror conservare şi reparaţiune trebuiesc de aproape privegheate”[6].

Obeliscul construit în 1900 pe locul altarului schitului Buliga pe care s-a inscripţionat următorul text:
"Aici a fost altarul sfintei Biserici Buliga zidită în anul 1600 de Martin şi refăcută în anul 1700 de Petru Martin Buliga - Din causa ruinei s-a dărâmat în anul 1900 cu ocasia construirei Palatului Administrativ  - Spre vecinica amintire s-a ridicat această piatră - 1900 octombrie 1"

[1] Marin M. Branişte, Schitul Buliga, un metoc în Piteşti al Mitropoliei Ţării Româneşti, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1966, p. 47-106.

[2] D.A.N.I.C., fond Mitropolia Ţării Româneşti, CCXCIX/14.

[3] Ibidem, CLX/6.

[4] Marin M. Branişte, op. cit., p. 72-73.

[5] Parte componentă a unei case, lată de 2-3 palme, care se află între calcan şi streaşina şiţei.

[6] Grigore Tocilescu, Raporturi asupra cătoru-va mănăstiri, schituri şi biserici din ţeră presentate Ministerului Culteloru şi alu Înveţământului Public, Bucureşti, 1887.

Marius Păduraru, Aurel Radu, Martin Buliga, exponent al elitei negustoreşti din Ţara Românească, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în „Negustorimea în Ţările Române, între Societas Mercatorum şi individualitatea mercantilă, în secolele XVI-XVIII”, editor Cristian Luca, Galaţi University Press, Galaţi, 2009, p. 169-206.