Relatări despre colonia comuniştilor greci de la Ştefăneşti - Argeş (1949-1953)

La scurt timp de la încheierea celui de-al doilea război mondial, în 1946 a izbucnit în Grecia un război civil între armata proguvernamentală, pe de o parte, sprijinită de Marea Britanie şi SUA, şi forţele militare ale Partidului Comunist Grec (PCG), pe de altă parte, sprijinite de ţările comuniste, în special Bulgaria, Iugoslavia şi Albania.

Războiul civil se încheie în 1949, prin înfrângerea comuniştilor greci de către trupele proguvernamentale susţinute constant de americani şi ca urmare a consecinţelor rupturii dintre liderii comunişti Stalin şi Tito, prin refuzul acestuia din urmă de a mai sprijini armata comunistă greacă. Urmează o perioadă în care comuniştii greci sunt închişi în lagăre, iar alţii aleg calea exilului.

O parte însemnată s-au retras în ţările comuniste prietene, în special în URSS şi statele satelit ale acesteia: Romania, Ungaria şi Cehoslovacia. Un prim grup de 2030 de persoane a venit din Albania şi s-a stabilit în apropierea oraşului Piteşti, pe domeniul familiei Brătianu de la Florica (Ştefăneşti) în august 1949. Din 1950, sediul CC al PCG a fost stabilit la Bucureşti, unde liderii comunişti s-au bucurat de sprijinul comuniştilor români şi sovietici. Tot în acest an, la Ştefăneşti s-a desfăşurat prima conferinţă a emigranţilor politici greci din România fiind de faţă Nicos Zahariadis, secretarul general al PCG[1].

Prin hotărârea secretariatului CC al PMR din 15 februarie 1951, s-a trasat direcţia pe care partidul trebuia să o urmeze în chestiunea emigranţilor comunişti greci aflaţi în România. Practic, toate problemele emigranţilor greci din ţară trebuiau rezolvate sub coordonarea directă a PMR care, de asemenea, trebuia să-i determine pe aceştia să intre în organizaţiile româneşti de partid şi de masă, însă numai după o verificare strictă, astfel încât să se preîntâmpine strecurarea unor „elemente duşmănoase sau elemente puse în slujba imperialiştilor anglo-americani şi a clicii de spioni şi asasini de la Belgrad – Iuda Tito”. Pentru a putea intra în rândul membrilor de partid din PMR, emigranţii greci trebuiau să treacă prin mai multe etape: „Organizaţia PCG din ţara noastră, în momentul de faţă, trece la verificarea membrilor de partid din rândurile emigranţilor greci şi după ce îşi verifică toţi membrii de partid, acei ce au căpătat cetăţenia română şi vor să devină membri de partid ai organizaţiilor PMR, vor face adeziune scrisă, individuală, de aderare la partidul nostru, după o temeinică verificare care se va face de către noi şi dacă îndeplineşte condiţiile, i se aprobă intrarea în partid”[2].

La 16 februarie 1951, în şedinţa Biroul Regional de Partid Argeş s-a pus pentru prima dată problema emigranţilor greci din regiunea Argeş în lumina directivelor PMR, când este numit instructorul Stroe Gheorghe din aparatul Secţiei Administrativ-Politice, ca responsabil însărcinat să se ocupe în mod special de „urmărirea” tuturor activităţilor emigranţilor de la Ştefăneşti. Instructorul Stroe Gheorghe, verificat în prealabil la nivelul CC al PMR, se subordona în mod direct şi raporta în teritoriu şefului Secţiei Organelor Conducătoare de Partid, Sindicale şi de UTM, tov. Fătuloiu Nicolae care, la rându-i, trebuia să raporteze lunar despre situaţia grecilor de la Ştefăneşti la CC al PMR. În raport cu emigranţii greci, instructorul primea instrucţiuni direct de la tov. Pană şi Pavel Câmpeanu care în anii ’50, a fost instructorul CC al PMR însărcinat cu relațiile cu emigrațiile iugoslavă (comin-formistă) și greacă. Instructorul local Stroe trebuia să culeagă cât mai multe date despre grecii din colonia Ştefăneşti, despre „călătoriile lor dintr-o localitate în alta, când le fac şi pentru ce le fac […], legăturile lor de prietenie”, cu respectarea unei legalităţi formale: „Să nu devenim poliţişti în această muncă, să lucrăm cu tact şi politic”[3]. Un instructor bine pregătit trebuia totodată să aibă „un vocabular bun” şi să studieze lucrările sovietice de căpătâi: „Însemnările unui partizan” de P. Ignatov şi „Incendiatorii” de N. Spanov.

Începând din vara anului 1949, în colonia de la Ştefăneşti s-au aşezat câteva mii de refugiaţi greci şi alte câteva sute de slav-macedoneni. Dintr-o statistică din martie 1951, reiese că la Ştefăneşti se aflau 2374 emigranţi greci, cei mai mulţi fiind bătrâni (716 persoane), inapţi pentru muncă şi cu infirmităţi din cauza războiului, copii până la 16 ani (686 persoane) şi o mare parte încadraţi ca muncitori (852 persoane) etc. În mai 1952 în colonie erau 2516 emigranţi (1155 bărbaţi şi 1361 femei[4]) din care 1996 greci, 512 macedoneni şi 8 turci.

Tovii greci, aşa cum erau alintaţi de omologii români, au reprezentat o provocare pentru autorităţile comuniste din România care trebuiau să le asigure în condiţiile postbelice un suport logistic destul de însemnat: o creşă, o grădiniţă, o şcoală şi cantină pentru copii, spital pentru bătrâni şi răniţi, clădiri de locuinţe şi locuri de muncă pentru muncitori, cantină şi aprovizionare etc. Pentru început, au fost cazaţi în zeci de barăci improvizate în care locuiau câte 60-80 de persoane.

Majoritatea celor apţi de muncă erau încadraţi ca salariaţi lunari şi zilieri la „castelul fost al lui Brătianu” de la GAS Ştefăneşti-Florica (115) şi la Fabrica „Flamura Roşie” (la secţia croitorie, cizmărie, războaie de ţesut, atelier mecanic şi tâmplărie unde lucrau 240 persoane), special înfiinţate pentru emigranţii greci şi la fabricile din oraşul Piteşti, deşi acestea aveau un număr excedentar de muncitori peste plan (Fabrica Textila Gară şi Găvana, Fabrica „Metalurgica”, Fabrica de Tananţi care aveau 118 muncitori greci). O parte lucrau la serviciul sanitar şi la Crucea Roşie din colonie, la grădiniţa de copii, la creşă, şcoală, cantina mare a muncitorilor, magazinul Alimentara şi la şantierul pentru construirea viitoarelor blocuri în care trebuiau să fie mutaţi, fiind ajutaţi de muncitorii români şi militarii de la detaşamentul de muncă din colonie. O parte din greci erau încadraţi pe linie politică şi de propagandă: salariaţi la Comitetul Provizoriu, elevi la Şcoala Politică de Cadre pentru Partid, la tipografia şi ziarul local. La ziarul Νέα ζωή (Nea zoi, Viaţa nouă) care apărea săptămânal la Bucureşti, lucrau 10 persoane etc. Nu toţi cei apţi de muncă aveau locuri de muncă, ceea ce determina nemulţumire în rândul lor având în vedere că doar muncitorii salariaţi primeau cartele de alimente, iar bătrânii şi invalizii aveau ca sprijin financiar o pensie de stat. Fiind o colonie de tranzit, o parte din greci au fost repartizaţi la uzinele Călan din Hunedoara unde şi-au format sindicate muncitoreşti proprii, iar un alt grup de circa 700 persoane la Galaţi. Unii emigranţi au cerut ridicarea salariilor de bază, însă au fost rapid înlăturaţi considerându-se simple „acţiuni ale duşmanului de clasă”.

Cu acordul PCG pe ţară, în funcţiile de conducere administrative şi cele politice din colonie au fost puşi greci care urmau linia partidului. Era doar o simplă impresie a independenţei PCG având în vedere că instructorul regional din partea PMR, Stroe Gheorghe arăta că: „Avem pe fiecare baracă (din colonie) câte un birou compus din trei tov. buni, câte un agitator şi (alţi) informatori, care sunt ochiul Partidului. Aceştia urmăresc pas cu pas fiecare emigrant unde pleacă şi ce face acolo”[5].

Secretarul organizaţiei de bază din colonia Ştefăneşti era Cazacu Gheorghe, membru al PCG din anul 1930, venit în colonie din aprilie 1951. În caracterizarea făcută acestuia sunt trecute date „esenţiale” despre origine socială, apartenenţa politică, principalele realizări pe linie de partid, defectele şi modul cum pot fi îndreptate. Tovarăşul Stroe Gheorghe a consemnat despre acesta, următoarele: „După cele auzite despre el, se trage dintr-o familie de muncitori pescari, el este de meserie pescar. Familia lui este o familie de revoluţionari partizani, atât el cât şi soţia lui care în prezent se află în Grecia condamnată la moarte de către justiţia monarho-fascistă. Plusuri. Este un tovarăş cu putere de muncă, ridicat din puncte de vedre politic, se orientează într-o măsură bună în munca practică, caută să se achite de sarcinile care îi sunt trasate pe linie PCG, are spirit organizatoric, nu se pripeşte când ia anumite măsuri organizatorice. Nu este rănit, fiind perfect sănătos. Ca lipsuri în muncă are: Este un om nervos atunci când trebuie să ia unele măsuri cu unele elemente duşmane pentru care este şi sancţionat cu vot de blam, deoarece a bătut un element duşmănos în 1951. Cu greu poţi să scoţi câte ceva de la el în ceea ce ne interesează în munca noastră, îi place mult băutura. De la un timp s-a dedat la o serie de chefuri, în care antrenează şi alte organe pe linia de PCG din colectivul lui, practicând această băutură şi în timpul muncii – din care cauză munca suferă – luând unele măsuri nepolitice, repezind anumiţi emigranţi. Într-o oarecare măsură şi-a pierdut priza în mase de când s-a luat de băutură. Aceste metode brutale, după câte suntem informaţi, le-a folosit mai mult în timpul cât a stat în Bulgaria. Este puţin încrezut faţă de unele organe româneşti, luând unele măsuri peste capul lor în anumite cazuri. Din partea organelor superioare de partid ale PCG el se bucură de încredere. Dacă va fi ajutat mai mult de organele lor, el poate să se îndrepte”[6].

La început, relaţiile dintre cei doi tovarăşi responsabili în teritoriu de contactele între cele două partide au fost destul de cordiale. Cazacu trebuia să-i convingă pe toţi emigranţii greci din colonie să-şi întocmească fiecare câte o autobiografie. Acestea trebuiau înaintate către comitetul regional Argeş al PMR, pentru că organele partidului trebuiau să fie vigilente în identificarea „elementelor duşmănoase” din colonie: „Mai sunt circa 200-300 (greci) care au fost luaţi de armata în retragere şi trecuţi în Albania, iar din Albania au fost aduşi la noi la Ştefăneşti, aceştia nu au luptat nici în armata de eliberare şi nici ca partizani şi pentru ei, aşa cum a observat Partidul, nu este tocmai bun regimul nostru de democraţie populară, ei ar vrea ca să meargă înapoi în Grecia, pe faţă nu s-au manifestat în acest fel, însă după atitudinea lor se observă acest lucru”[7].

Au existat cazuri în care grecii au refuzat să-şi facă autobiografia şi cereri pentru cetăţenia română. Bătrânii din colonie care deşi primeau o pensie de stat, erau adesea cei mai nemulţumiţi de situaţie, fiind catalogaţi ca reacţionari şi instigatori pentru că „făceau greutăţi în munca partidului local” şi nici nu doreau să facă muncă voluntară. Opt bătrâni pensionari din colonie trebuiau îndepărtaţi „şi duşi în altă parte” pentru că deveniseră prea vocali. Carabinas Hristos, ar fi declarat că „în Republica Populară Română, lumea este foarte săracă, muncitorii lucrează ziua şi noaptea fără să vrea şi lucrează fără pâine. El arată că este sigur că armata americană peste o săptămână va fi aici la noi împreună cu armata greacă şi va ocupa România”, Leonidas Cuţavelis, pensionar care „umblă mai întotdeauna beat” susţinea că „poporul aici la România trăieşte foarte rău, fără mâncare, fără pâine şi fără îmbrăcăminte”, iar Panaghiotis Pandelis afirma că „în România au fost daţi capitaliştii la o parte din conducerea ţării şi în locul lor a venit comuniştii la putere, dar pentru muncitori este mai greu ca înainte sub capitalişti, muncitorii nu primesc salariul aşa după cum muncesc ei şi că nu este absolut mulţumit nici cum conduce românii şi nici grecii de la colonie”[8] etc.

Cu ocazia sărbătoririi zilei de „23 august 1944”, urma să se facă, într-un cadru inaugural, mutarea grecilor din barăci, în blocurile construite pentru aceştia. În general, bătrânii din colonie refuzau să se mute la bloc, deoarece considerau că dacă acceptau condiţiile de facto atunci nu vor mai avea dreptul de a se întoarce în Grecia. În şedinţa cu membrii de partid din colonie s-a făcut o „demascare” a duşmanilor care mai apoi s-a prelucrat într-o adunare ţinută la teatru în 18 august 1951: „Prima dată au fost demascaţi de tot cea au făcut ei, apoi toată lumea a cerut ca să-i scoată pe scenă pentru a fi văzuţi de toată lumea; i-au scos pe scenă şi le-au dat cuvântul, în acest timp emigranţii, în special partizanii, îi bârfeau (şi) erau foarte agitaţi asupra lor (iar) în timpul cât ei vorbeau se repezeau din public câte 3-4 partizani asupra lor să-i sfâşie; dacă nu săreau alţii ca să-i ia pe aceşti partizani şi să-i dea afară, credem că îi omorau; aceasta s-a petrecut în 3-4 rânduri în timpul acestei şedinţe”[9].

Cu ocazia inaugurării blocului, un grup de câteva zeci de femei pensionare au mers în faţa Comitetului Provizoriu grec şi a delegaţilor PCG pe ţară şi au cerut să plece în Grecia însă: „Tovarăşii au căutat să le lămurească, să le arate că ele nu au ce căuta acum în Grecia şi când vor merge în Grecia, vor merge cu toţii, deocamdată trebuie să mai stea aici. Până la urmă ele au înţeles şi au plecat”[10]. A urmat o anchetă pentru a se găsi instigatorii aflaţi printre bătrâni şi s-au făcut alte „demascări”. Până la sfârşitul lunii august 1951, doar într-un singur bloc se mutaseră 35 familii, motivându-se că era impusă o chirie lunară prea mare. Totuşi, cei care s-au mutat până la urmă în blocuri, au refuzat să-şi plătească „la pauşal” utilităţile (apa şi lumina electrică). În martie 1952 mai existau încă 219 greci, în special bătrâni pensionari, care nu doreau să fie mutaţi la blocuri.

În octombrie 1951, un delegat al PCG pe ţară s-a deplasat la Ştefăneşti pentru a stânge semnături de la grecii din colonie că aceştia nu doreau să fie repatriaţi decât „atunci când va fi o Grecie liberă şi democrată”, în vederea întocmirii unei moţiuni care urma să fie înaintată la ONU. Cei care au refuzat să semneze moţiunea au fost rapid încadraţi ca „duşmani”.

Cenzurarea scrisorilor care plecau şi soseau în colonie era o practică obişnuită, fiind interceptate şi reţinute de secretarul organizaţiei PCG din colonie, Cazacu cu sprijinul sublocotenentului de securitate Dumitru. Erau reţinute inclusiv actele venite din partea Legaţiei Britanice din Bucureşti în vederea întocmirii formalităţilor de emigrare în Australia pentru reîntregirea familiilor. Constanţa Mataras care avea soţul stabilit în SUA, nu a mai primit actele de emigrare şi era supravegheată îndeaproape pentru a nu se deplasa la Bucureşti pentru a intra în contact cu Legaţia Britanică. Pentru partid, reîntregirea familiilor era o prioritate doar în cazul în care se făcea strict în cadrul blocului sovietic.

Accesul la alimente de strictă necesitate să făcea raţionalizat pe bază de cartelă. La magazinul Alimentara lipseau alimentele de strictă necesitate şi era îmbulzeală atunci când se făcea inclusiv aprovizionarea cu pâine, iar la cantină nu se aducea suficientă carne.

La cantina mare din colonie, se servea masa în mod separat grecilor şi românilor în funcţie de specificul fiecărei bucătării, însă tovarăşul instructor Stroe Gheorghe de la Partid atrăgea atenţia că „trebuie ca să mănânce întotdeauna toţi din aceiaşi mâncare” şi tovii greci să fie convinşi „să se obişnuiască cu mâncarea pe care o mănâncă românii”[11]. În această situaţie, tovarăşii începuseră să facă comerţ ambulant cu produse alimentare (brânză, ulei, ouă) cumpărate la liber de pe piaţa din oraşul Piteşti, pe care le vindeau mai apoi în colonie cu alt preţ, ceea ce reprezenta o încălcare gravă a liniei partidului. Alt grec cumpăra din târg oi pe care le sacrifica în folos personal sau pentru a vinde carnea, iar câţiva muncitori au spart magazia de alimente a Crucii Roşii fiind prinşi toţi de miliţie. Înainte de a fi judecaţi, aceştia erau demascaţi în mod public pe scena teatrului şi „huiduiţi de toţi emigranţii”. În decembrie 1951, din neglijenţa paznicului, a ars cantina cea mare, barul şi clubul din colonie.

Având în vedere că alimentaţia era destul de precară, nici pe linie sanitară nu erau condiţii de îngrijire mai bune pentru bolnavi. Erau 100 de bolnavi de tuberculoză care stăteau la comun cu persoanele sănătoase. Doctorii din colonie erau schimbaţi adesea pentru abateri de la moralitatea proletară. Doctorul Poplicher (scris şi Popliker) era „compromis în faţa maselor din pricina unor abateri pe care le-a făcut” şi pentru că „a vrut să se bată cu un grec îmbrâncindu-se amândoi”. Dosarul i-a fost înaintat la raionul de partid astfel încât „să nu plece nesancţionat de la Ştefăneşti pentru toate abaterile făcute”[12]. A fost sancţionat pe linie de partid cu „vot de blam” şi la şedinţă a avut o „atitudine burgheză putredă”. Moralitatea era foarte importantă în cadrul partidului şi cei care de dovedeau imorali trebuiau îndepărtaţi. Aşa s-a întâmplat şi în cazul doctorului Derner Richard care a venit în locul doctorului Poplicher pentru că „într-o seară a luat o grecoaică, soţia unui emigrant şi a dus-o la el acasă dându-i drumul dimineaţa, de acest lucru am fost imediat sesizaţi de tov. Magda (secretară la organizaţia de bază a Crucii Roşii din colonie), urmează a se cerceta mai amănunţit cazul şi a se lua măsuri de sancţionare” concluziona instructorul Stroe Gheorghe responsabil de colonie[13].

Munca de propagandă şi de ridicare a nivelului politic şi cultural era intens popularizată prin mijloace diferite. Îndoctrinarea era susţinută cu periodice în limba greacă editate la Bucureşti: „România nouă” care apărea lunar, „Viaţa nouă” săptămânal, „Revista nouă”, precum şi o serie de broşuri pe line de partid şi pe linie culturală. La secţia de propagandă şi agitaţie din colonie se scoteau zilnic câte 800 buletine locale, din care circa 350 se distribuiau în colonie, iar restul mergeau la alte colonii din ţară. Se aduceau în colonie ziarul „Scânteia”, romane sovietice şi româneşti, romanul Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu, tradus de curând în greceşte, opera lui Lenin tradusă în greacă şi deloc dicţionare sau materiale pentru învăţarea limbii române. Totuşi se ţineau cursuri de învăţare a limbii române, dar fără să existe vreun interes susţinut. S-a ţinut chiar şi o conferinţă cu titlul „Originea şi evoluţia omului” cu o participare de 300-400 persoane, însă atmosfera nu a fost tocmai mulţumitoare datorită „unui grec care a venit beat şi a strigat acolo că ei nu sunt făcuţi din maimuţe, ci de Dumnezeu”[14].

Pentru că emigranţii greci erau majoritatea „înapoiaţi din punct de vedere cultural, fiind majoritatea din mediul ţărănesc”, se făceau festivaluri, urmate de un bal la care veneau băieţi din comunele Valea Mare şi Ştefăneşti care se îmbătau, făceau scandal sau se luau la bătaie. În colonie erau circa 500 emigranţi care au luptat ca partizani şi doar aceştia, afirma instructorul Stroe: „au un nivel politic şi cultural mai ridicat, restul sunt foarte înapoiaţi”[15]. Ridicarea nivelului cultural se făcea cu ajutorul unui cinematograf care rula filme sovietice de propagandă, dar care nu funcţiona prea bine, cu o staţie de radioficare şi o echipă de actori. În echipa teatrală din colonie erau înscrişi 18 greci: regizorul Iannis Veakis născut în 1918 la Atena, venit în Romania din 1948 prin Albania, Panusis Anghelor născut în 1910 la Radolivos-Seron, venit în 1950 era muzician, Ravanis Mimis născut în 1925 în Atena, de profesie scriitor cu activitate la ziarul „Viaţa nouă”, Kusidis Hristus născut în Ardea în 1931 în familie de negustori, un element tânăr care nu prezintă încredere şi sinceritate faţă de linia partidului, Vukori Teodora, născută în 1933, în familie de comercianţi de textile, iar restul din echipa teatrală erau simpli muncitori[16].

 Bustul lui Nikos Beloiannis din str. Sf. Vineri (2012)

În 10 februarie 1952 la Ştefăneşti s-a ţinut conferinţa pe ţară a PCG la care au luat parte tov. Câmpeanu şi tov. Pană din partea CC al PMR, iar în ziua de 17 februarie 1952 s-a ţinut conferinţa pe ţară a slav-macedonenilor. Se arăta că a fost necesară desfiinţarea organizaţiei slav-macedonenilor denumită NOV deoarece era reacţionară, fiind vândută titoiştilor, deoarece a căutat să dezbine poporul macedonean de poporul grec şi trebuia înlocuită cu organizaţia ILIDEN, fără a se face alte precizări[17]. De asemenea, s-a ales comitetul permanent al slav-macedonenilor pe ţară compus din 15 membri. La 30 martie 1952, în colonie se ştia de executarea militantului comunist din Grecia, Nikos Beloiannis (Νίκος Μπελογιάννης), acuzat de trădare de patrie. În iulie 1952 se hotărăşte să se ridice în colonie o statuie în cinstea eroului comunist grec şi să se construiască în Ştefăneşti un parc prin mobilizarea elevilor şi muncitorilor. Statuia de piatră ridicată pentru Nikos Beloiannis, devenit un mit al comunismului din perioada Războiului Rece, a fost finalizată şi amplasată la Florica în 1952, fiind reamplasată din 1996, în faţa sediului Comunităţii Elene din Piteşti pe strada Sfânta Vineri[18] (foto 2012).

Epurarea elementelor necorespunzătoare din fruntea principalelor organizaţii ale PCG din colonia Ştefăneşti a început în forţă în anul 1952. În ianuarie 1952, au fost arestaţi de Securitate 10 emigranţi consideraţi „elemente foarte periculoase”, iar alţi 38 erau pe lista de aşteptare. Responsabilii din conducerea partidului se ocupau în mod constant şi continuu de identificarea pseudo-duşmanilor din colonie care trebuiau înlăturaţi, adesea fiind identificaţi mai mulţi duşmani, decât prieteni ai clasei muncitoare.

Stroe Gheorghe de la comitetul regional Argeş al PMR considera că tovarăşul Cazacu, secretarul organizaţiei de partid, era sabotat de o parte din membri de partid, în special de Vuros Tomas – directorul de la Famura Roşie care este informat în mod regulat de hotărârile care se iau la Bucureşti în PCG. Acesta avea legătură directă cu generalul Kikiţos Gheorghe – nume conspirativ – numele lui adevărat era Papaianu Sarandi şi se ocupa de Colectă în cadrul CC la PCG. Majoritatea grecilor din colonie erau obligaţi să strângă bani pentru biroul de colectă pentru ajutorarea deţinuţilor greci care se aflau în Grecia „monarho-fascistă”, deşi veniturile salariale erau foarte mici. Aceştia, remarca instructorul Stroe Gheorghe, dau pentru colectă: haine, costume întregi, fulgarine, ceasuri şi alte obiecte, în afară de bani şi muncă voluntară.

Se mai arăta că Vuros, Kikiţos şi Alevros Ilie erau buni prieteni şi se întâlneau foarte des deoarece au fost militari, ofiţeri în Statul Major al Armatei Democrate, nutrind o susţinere mare pentru generalul Markos care era arestat. În martie 1952 se propune schimbarea lui Vuros şi recrutarea în locul lui a unui director român[19]. Se mai preciza că motivul excluderii a constat în faptul că Vuros a ţinut legătura cu o serie de greci localnici din Piteşti, Baticu, fost negustor şi Alexiu, prin care trimitea scrisori în Grecia, că nu a contribuit la popularizarea URSS şi la combaterea lui Iuda-Tito, că nu a semnat moţiunea către ONU. Instructorul susţinea că pentru grecii din colonie „tot ce este american, este mai bun şi aceste tendinţe nu sunt combătute de către cadrele de conducere (ale PCG din colonie)”[20]. Se observă în mod clar cum elementele indezirabile din fruntea organizaţiilor comuniste din colonie erau înlăturate, atunci când nu mai corespundeau în jocul de putere de la vârful PCG.

În mai 1952, secretarul organizaţiei de bază din GAS Ştefăneşti, Zaharia Alexandris a fost exclus din comitetul PCG din colonie pentru că la reforma monetară din 1952 şi-a fi însuşit o parte din banii muncitorilor. De asemenea, bătrânii din colonie nu s-au manifestat cu bucurie faţă de furtul mascat sub denumirea de „reformă monetară”, deoarece considera instructorul Stroe Gheorghe, aveau mulţi bani strânşi care trebuiau schimbaţi. Aceştia au putut schimbat suma de 9.872.963 lei vechi[21].

O mare parte din emigranţii greci din colonie erau încadraţi în câmpul muncii, dar unităţile socialiste de producţie erau nefuncţionale: la cizmărie nu se lucra din lipsă de materiale, la GAS Florica nu se prezentau muncitorii la muncă. Deşi norma de producţie se depăşea în stil stahanovist la secţiile de cizmărie, croitorie şi tâmplărie, produsele finite erau adesea de slabă calitate, fiind refuzate de la comercializare. Ca răspuns la această problemă, s-au luat ca măsuri de îndreptare în stil propagandist prin susţinerea unor şedinţe cu conducerea de la Flamura Roşie şi cu muncitorii din producţie în vederea îmbunătăţirii producţiei, întreceri socialiste în cinstea zilei de 23 august 1944 sau chiar expunerea în vitrină a unor „obiecte executate prost, totodată arătând cine a executat-o şi criticându-se aspru”[22]. Având în vedere că produsele finite erau slabe calitativ şi că nu mai existau fonduri pentru a continua producţia, muncitorii trebuiau să presteze muncă voluntară neremunerată. În raportul din iulie 1952 se mai arăta că: „La secţia de frângherie un muncitor grec în timpul lucrului stătea şi citea ziarul ţinând şi pe alţii din lucru, dacă şeful secţiei i-a atras atenţia ca el să nu mai citească ziarul în timpul lucrului, acesta i-a răspuns că să-l lase în pace, că tov. Stalin aşa ne învaţă ca să împletim politicul cu economicul, răspunzând-i şi alte cuvinte…”[23].

În august 1952, situaţia din colonie era dezastruoasă: la clădirile şcolii, grădiniţei şi cantinei de copii, precum şi la cele 16 blocuri de locuinţe erau sparte geamurile, uşile erau defecte, sobele de încălzit erau „deplasate” şi instalaţiile sanitare şi electrice lipseau sau erau distruse. Era incriminat faptul că emigranţii grecii din colonie ascultau în masă posturile de radio reacţionare greceşti de la Salonic şi Atena care retransmiteau Vocea Americii, aceste posturi fiind ascultate chiar de către membri de partid. De asemenea, încă din martie 1952, grecii ştiau de la Vocea Americii că şase aviatori militari români au zburat cu un avion de la Braşov şi au aterizat în Iugoslavia: „La ei imediat a început să se discute această problemă transmiţându-se şi la alţii”[24]. Lucrurile mergeau prost în colonie, susţinea instructorul Stroe, pentru că unii emigranţi greci ţineau „legătura cu o serie de foşti legionari notorii conducători şi alte elemente duşmănoase din oraşul Piteşti” în timp ce organele de securitate, în special tovarăşul sublocotenent de securitate Dumitru, trebuia schimbat din funcţie deoarece se „desconspirase”.

În august 1952, o comisie a PCG pe ţară reprezentată de Gusias şi secretarul CC al PCG pe ţară Miţiţikas a venit la Ştefăneşti pentru a „restabili ordinea”. Această comisie a hotărât dizolvarea ca urmare a unor „abateri” a comitetul organizaţiei PCG din colonia Ştefăneşti condus de Cazacu Gheorghe şi pe cel de la Flamura Roşie, iar toţi membri de partid urmau să treacă printr-o reverificare, pentru că cei „vinovaţi de sabotaj” trebuiau judecaţi. Tovarăşul secretar al organizaţiei de partid din colonie Cazacu Gheorghe, un „element corespunzător” până atunci, era înlăturat din funcţie pentru situaţia dezastruoasă din colonie, alături de toţi conducătorii din fruntea organizaţiilor socialiste din colonie, de la GAS Ştefăneşti, Flamura Roşie ş.a.: „Comitetul de partid a folosit metode rele în muncă, secretarul comitetului de partid, Cazacu a avut o atitudine proastă în munca lui, s-a dedat la băutură, a avut relaţii cu oameni nesănătoşi, a creat un spirit de familiarism care s-a răsfrânt până jos, stricând cadrele”, se afirma de acuzator[25]. Se mai preciza că pentru a ţine în frâu situaţia din colonie, CC al PCG trebuia să-şi mute reşedinţa la Florica, în noul comitet numit provizoriu fiind numiţi: Caracostas de la Craiova, Gruzudis Polifronis, Alexiadis de la Sinaia, Garefis de la Bucureşti, Marandisis venit recent din Ungaria, Tufeccis Mihalis (fost secretar în organizaţia de bază de la Textila) şi Carageas Ilias. Tot în august 1952, au fost identificaţi alţi 48 de emigranţi „suspecţi, dubioşi şi periculoşi”, iar pentru 489 greci care nu erau membri de partid în organizaţia PCG din colonia Ştefăneşti existau la dosar autobiografiile acestora. Cei care refuzau să-şi facă autobiografie urma „să se ducă mai departe muncă de lămurire ca să şi le dea şi ei” către serviciile de cadre din întreprinderile unde lucrau[26].

Această epurarea a conducerii din colonie corespunde cu intrigile la vârful PCG reprezentat de secretarul Zahariadis, care împreună cu acoliții săi, sprijiniți direct de Securitatea românească și de Secția Internațională a PMR, condusă de Ghizela Vass „au organizat prigoana împotriva unor militanți acuzați de titoism și alte asemenea pseudo-crime”[27].

Apostolos Patelakis, descendent dintr-o familie de comunişti greci stabiliţi în România, afirmă că în 1953 s-a hotărât desfiinţarea coloniei greceşti de la Ştefăneşti, pe motiv că grecii trebuiau să meargă în alte centre unde existau locuri de muncă[28], iar Cicerone Ioniţoiu concede tranşant că grecii au fost închişi la Mărgineni, o aşezare între Ploieşti şi Târgovişte, unde nu erau obligaţi să lucreze: „Erau comunişti greci care luptaseră în munţii Gramos sub conducerea Iui Marcos. Când Uniunea Sovietică a hotărât, în urma înţelegerii cu Anglia, să părăsească pe Marcos, partizanii acestuia s-au refugiat la Tito care tocmai părăsise Cominformul. Dar Tovarăşul, ca să scape de tovarăşi i-a trecut în România. Ţară primitoare, i-a fixat la Florica, moşia lui Brătianu, şi a căutat să-i convingă să lucreze. Dar luptătorii din Gramos erau obişnuiţi să cânte, să joace cărţi şi să bea. După vreo doi ani, primind aprobarea Moscovei, i-a închis la Mărgineni, unde de asemenea refuzau să lucreze. Era o adunătură de inculţi, de oameni care nu ştiau ce vor, care în viaţa lor se ocupaseră numai de jafuri şi omoruri. Închişi fiind, nu-şi dădeau seama că fuseseră uneltele ruşilor”[29].

Începând cu luna septembrie 1952, în documentele Comitetului Regional Argeş al PMR nu se mai regăsesc informaţii de „urmărire” a emigranţilor greci şi nici nu se precizează dacă colonia a fost desfiinţată, prin mutarea grecilor în alte locaţii din ţară sau dacă aceştia au fost, pur şi simplu, trimişi la închisoarea de la Mărgineni, aşa cum susţin unii istorici. Se poate afirma cu certitudine că în colonia comuniştilor greci de la Ştefăneşti, încă de la început, starea de spirit a fost instabilă, din cauza nemulţumirii generalizate faţă de condiţiile de trai, de lucru şi de îngrădirea libertăţii. În schimb, măsurile luate de tovarăşul Cazacu Gheorghe, secretarul organizaţiei PCG din colonie, sprijinit iniţial de instructorul Stroe Gheorghe din partea Comitetului Regional Argeş al PMR şi de organele Securităţii şi Miliţiei, au constat în identificarea în mod constant a unor presupuse „elemente duşmănoase”, „reacţionari” ,„sabotori” şi „instigatori” printre emigranţii greci.

* * *

Am redat în întregime, mai jos, conţinutul a două scrisori cenzurate atunci când au fost expediate din colonia Ştefăneşti către rude şi cunoştinţe aflate în Grecia din care reiese în mod clar starea de asediu, nesiguranţa şi mizeria în care trăiau emigranţii de rând din colonie.

1

30 iunie 1951

Scrisoarea trimisă de Spiru, emigrant grec din colonia Ştefăneşti, 
către un ofiţer de rezervă al armatei „monarho-fascistă” şi 
preşedinte al comunităţii din Perisoiani, anume Toma Papacostea

Mult iubitul şi neuitatul meu prieten, Toma Spiru, nepotul lui Costa Protogheru, vin cu această scrisoare prietene Toma, să vă (fac) cunoscut nenorocita viaţă a refugiaţilor greci din România. Îngrijire medicală nu este aşa cum trebuie. Nu există doctori şi medicamente.

Cine munceşte este îngrijit şi are legături cu cei mari. Câţi nu pot să muncească mor de foame, e o mare presiune pentru muncă.

Salariul abia ajunge muncitorului să-şi cumpere pâinea şi jumătate din salariu merge la impozite. Pe lună, din 4000 lei îţi opreşte 600 lei. Viaţă grea, toate cu cartelă. Acum forţează lumea să se înscrie în cetăţenia română, după cum s-au înscris mulţi de frică, după cum şi criminalii de la partid, de restul vai de ei. I-au dat afară de la munci, ne biciuieşte foamea. Câţi nu ne-am înscris şi din partea compatrioţilor, vrem să strigaţi cu toţii la Crucea Roşie Internaţională pentru salvarea noastră şi pentru reîntoarcerea noastră în ţară.

Am scris rudelor mele din Ianina 3 scrisori şi nu mi-au răspuns ca rude, să mă consolez şi eu, chinuitul ai cărui copii se găsesc în altă parte şi eu în alta. Când am trecut pe acolo am fost la Ianina şi le-am cerut să mă ajute, să-mi ţină copilul numai pentru pâine. A fost imposibil. Am disperat şi eu şi am rămas în sat şi astăzi mă găsesc în ţările acestea nenorocite. Să le dea alor mei zile fericite că nu au vrut să mă salveze în ziua aceea.

Mult vreau să vă scriu, dar nu pot. Aici există o mare cenzură. Multe vreau să vă scriu, căci nu mă pot reţine şi cel care scrie scrisoarea nu va mărturisi nimănui şi nicăieri căci ăştia le află pe toate. Răspuns nu vreau, dacă Dumnezeu ne va întâlni, le vom spune mai bine pe toate, dar halul în care mă găsesc nu se vindecă. Salutări întregii tale familii. Sănătate şi întâlnire fericită să dea Dumnezeu. Spiru [30].

2

16 iulie 1951

Scrisoarea lui Spiru Pascalis, emigrant grec de la colonia din Ştefăneşti 
către Teofani Fasuli, învăţător la Coniţa – Grecia

Prea iubitul meu cuscru Fani, te salut călduros de foarte departe, atât eu cât şi cuscra ta Malamati, te salută şi ea cu durere patriotică. Suntem sănătoşi şi sănătate vă dorim şi vouă şi dorim să fim şi noi aproape.

Fani, nu de mult mi-a scris Rina a lui Coleniari, că Hristos al meu s-a logodit cu sora ta Arghira în Rusia, deci am devenit o familie. Soartă fericită să aibă şi minte sănătoasă. Le-am scris ieri felicitările mele şi să nu-şi bage în minte toate aiurelile acestea pe care le-am trăit şi pe care le-am văzut în practică. Unt din ăsta scoate stâna de aici. Le-am scris acestea de multe ori.

Află Fani dragă, că tot satul nostru e dus aiurea şi muncesc în fabrici, de la vârsta de 14 ani în sus, toţi muncesc. Eu am rămas din cauza sănătăţii şi nu pot munci, din care cauză mă ţin fără pâine şi mâncare de la 30 mai, foarte greu o scot la capăt.

Strigaţi pentru salvarea noastră cât puteţi. Puţini sunt cei vinovaţi.

Dacă Dumnezeu ne va întâlni, le vom spune pe toate.

Dacă îmi veţi răspunde, să ştiţi că aici există cenzură. Numai noutăţi din sat. Înţelege ce-ţi scriu, căci toate nu se scriu pe hârtie.

Vă salut pe toţi şi întâlnire fericită de la Dumnezeu.

Eu cuscru, Spiru Pascalis.

P.S. pentru Gheorghe Fasuli.

Ai avut mare noroc Iorgule că ai scăpat de nenorocire şi trăieşti în paradis, ce să-ţi … altceva Iorgule, cele ce vreau să-ţi spun, nu se scriu pe hârtie[31].

Summary

The Greek communists colony from Ştefăneşti (Arges)

(1949-1953)

At the end of the Greek civil war in 1949, some of the Greek communists fled to the friendly communist countries who gave them support. In Romania, some settled in the Ştefăneşti colony near the city of Pitesti. There were over 2500 people, especially old people, children and workers, most of them of peasant origin. At first, they were housed in barracks, and then a few blocks were built into which they were moved, but the mood was very unstable, because the Greeks were dissatisfied with their living and employment conditions and with the fact that they were supervised permanently by the leaders of the Greek Communist Party and the Romanian Workers' Party supported by the repressive organs of the Militia and the Securitate, who dealt with the censorship of migrants’ correspondence, and constantly identified and removed those people who freely expressed their views and asked for other rights outside the Party line. The colony founded at the end of 1949 was disbanded shortly afterwards in 1953, some Greeks were moved to other parts of the country and others were detained in prison at Mărgineni.

[1] Apostolos Patelakis, Emigranţii politici greci în România, apud http://vetiver.weblog.ro, 2012.

[2] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Comitetul Regional PMR Piteşti, dosar 50/1951, f. 493.

[3] Ibidem, f. 496.

[4] În colonie a exista o organizaţie de femei cu un număr de 600 membre din care activau efectiv doar 300, însă din luna aprilie 1951, din dispoziţia CC al PCG, organizaţia de femei a fost desfiinţată în vederea trecerii acestora la UFDR, după aprobarea cetăţeniei române. În colonie a mai rămas doar un birou cu 5 membre care coordonau munca femeilor.

[5] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Comitetul Regional PMR Piteşti, dosar 50/1951, f. 398.

[6] Ibidem, f. 107.

[7] Ibidem, f. 458.

[8] Ibidem, f. 408-409.

[9] Ibidem, f. 363.

[10] Ibidem, f. 330.

[11] Ibidem, f. 6.

[12] Ibidem, f. 222.

[13] Ibidem, f. 213.

[14] Ibidem, f. 274.

[15] Ibidem, f. 320.

[16] Ibidem, f. 8-9, 244-245.

[17] Ibidem, f. 177.

[18] Mircea Crăciun, "Relicve" din perioada dictaturii comuniste în judeţul Argeş, în „Argessis”, 12, 2003, p. 395-400; „Memoria”, nr. 44-45, 2003, p. 188-193.

[19] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Comitetul Regional PMR Piteşti, dosar 50/1951, f. 170-171.

[20] Ibidem, f. 170.

[21] Ibidem, f. 147.

[22] Ibidem, f. 47.

[23] Ibidem, f. 48.

[24] Ibidem, f. 146.

[25] Ibidem, f. 60-61.

[26] Ibidem, f. 33.

[27] Vladimir Tismăneanu, Intrigi, crime, răni deschise. Comunismul grec și tenebrele staliniste, în „Orizont”, nr. 3, martie 2012, Timişoara, apud www.contributors.ro, 2012.

[28] Apostolos Patelakis, Emigranţii politici greci în România, apud http://vetiver.weblog.ro, 2012.

[29] Cicerone Ioniţoiu, Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii, vol. II, Editura Coresi, Freiburg, 1983, apud www.procesulcomunismului.com, 2012.

[30] Arhivele Naţionale – Argeş, fond Comitetul Regional PMR Piteşti, dosar 50/1951, f. 335.

[31] Ibidem, f. 334.

Aurel Radu, Relatări despre colonia comuniştilor greci de la Ştefăneşti - Argeş (1949-1953), în „Museum. Studii şi comunicări”, XII, Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti, Editura Tiparg, Piteşti, 2013, p. 204-217.