AVOCATURA STATULUI (ARGEŞ)

-prezentare de fond-

         Bazele moderne ale constituirii corpului de avocaţi publici (iniţial numiţi efori), au fost puse în tipul domniei lui Alexandru Ioan Cuza prin Legea constitutivă a Consiliului de avocaţi de pe lângă ministere (Decretul 113 din anul 1861) şi prin Regulamentul Legii constitutive a Consiliului de avocaţi (Decretul 634 din 1861).

Astfel, se numea un Consiliu special de trei avocaţi eminenţi care, sub numele de efori, se vor aduna în toate zilele la Minister[1] după trebuinţă, spre a examina procesele şi a provoca pe acelea ce trebuinţa ar reclama în favoarea dreptului vreunui aşezământ public. Acest Consiliu se va ocupa regulat de cercetarea tuturor proceselor stabilimentelor publice, dând instrucţiunile trebuincioase pe la avocaţii publici din districtele care vor fi sub privegherea Consiliului. Procesele cele mai importante se vor apăra de unul din Efori, iar procesele curente se vor încredinţa avocaţilor curenţi care vor fi datori a le apăra. Eforii examinând şi deliberând pentru fiecare proces în parte vor încheia jurnal, prin care vor exprima opinia lor, iar urmarea definitivă, rămâne la aprecierea şi decizia Ministrului[2].

Deocamdată legea din 1861 stabilea grosso modo constituirea Consiliului de avocaţi publici (efori) în cadrul Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, fără a intra în detalii concrete legate de încadrarea, atribuţiile şi obligaţiile acestora. În ceea ce priveşte remuneraţia, eforii, primeau un salariu lunar fix în cuantum de 1000 lei şi o diurna de 500 lei.

Definitivarea procesului de modernizare s-a realizat în timpul domniei principelui Carol I când prin Legea pentru administrarea domeniilor Statului din 28 martie 1872 era prevăzut, pentru prima dată,  rolul şi importanţa funcţiei de avocat public.

Legea prevedea ca gestiunea bunurilor Statului să fie încredinţată, sub controlul Ministerului de Finanţe[3], unei administraţii compusă de trei persoane care răspundeau:

-De toate măsurile de conservare şi îmbunătăţire a bunurilor Statului;

-De rezolvarea tuturor dificultăţilor ce s-ar întâmpina, fie cu particulari, fie cu casele publice;

-De supravegherea conducerii proceselor existente la direcţiunea domeniilor şi vor căuta a preîntâmpina pe cele ce pot naşte;

-Vor deschide pe cele ce vor crede în interesul domeniilor;

-Vor face să se execute treptat delimitarea domeniilor şi amenajarea pădurilor prin agenţii respectivi;

-Vor face cu un cuvânt fără a atinge principiul inalienabilităţii bunurilor statului şi în condiţiile cerute de această lege toate actele celui mai bun administrator al unei averi[4].

Totodată, se constituia un serviciu compus din patru secţii şi un birou ajutător:

-Secţia I, va fi pentru administrarea proprietăţilor funciare, ecarete[5] şi vii;

-Secţia a II-a, pentru administrarea pădurilor;

-Secţia a III-a, pentru contencios;

-Secţia a IV-a, pentru contabilitate şi un birou pentru arhivă şi conservarea planurilor proprietăţilor statului.

Pe lângă Direcţia Administraţiei Centrale a Domeniilor se numeau 9 avocaţi publici care pledau la toate procesele Statului contra hotărârilor Curţilor de Apel şi ale tribunalelor din judeţe, iar acolo unde împrejurările vor permite, se poate numi numai un singur avocat pentru două judeţe, iar acolo unde Statul nu va avea procese, nu se va numi niciun avocat.

Prefecţii, subprefecţii şi toţi impiegaţii administrativi dintr-un judeţ erau datori a denunţa atât administraţiei centrale cât şi avocatului public din judeţ orice încălcare ar simţi că se face la o proprietate  a statului.  

Toate ministerele erau obligate să întocmească un inventar complet şi detaliat despre toate bunurile imobiliare pe care le deţineau iar copiile după aceste inventare trebuiau să se încredinţeze celor trei administratori de la Ministerul Finanţelor. La sfârşitul fiecărui an, ministrul finanţelor era obligat să prezinte în Consiliul de Miniştri starea şi rezultatele proceselor de peste an. Această situaţie trebuia să fie publicată în Monitorul Oficial.

Cu toate că s-au realizat unele reglementări importante, legea din 1872 nu prevedea nicio normă de recrutare, nu dădea nicio garanţie de stabilitate şi nu organiza precis şi complet atribuţiile şi modul de funcţionare pentru avocaţii publici.

Alţi paşi importanţi în reglementarea Contenciosului Statului s-au realizat în perioada domniei regelui Carol al II-lea când printr-o suită de mai multe legi (9 mai 1933, 10 noiembrie 1938, 30 martie 1939) şi decrete-legi s-a urmărit organizarea Corpului de avocaţi publici (Contenciosul Statului). Astfel, legea din 9 mai 1933, aducea la îndeplinire dispoziţiile legii pentru organizarea ministerelor din 1929, fiind prima lege care a creat un regim unitar de funcţionare şi de stabilitate pentru avocaţii publici[6]. 

În capitolul I (Dispoziţii preliminare) se stipula ca: Art.1, Reprezentarea şi apărarea în justiţie a drepturilor şi intereselor Statului, Direcţiilor Generale, Regiilor şi Caselor Autonome din întreaga ţară, precum şi avizarea asupra tuturor chestiunilor cu caracter juridic ale acestora, se încredinţează Corpului avocaţilor publici, care va funcţiona pe lângă Ministerul Justiţiei, formând Direcţia Contenciosului Statului şi ea va fi condusă de un avocat director şi Art. 2, stabilea componenţa Corpul Avocaţilor Publici:

a) Membrii Consiliului Superior al Avocaturii Statului, în număr de 11[7];

b) Avocaţii care fac parte din Contencioasele de pe lângă Ministere, direcţii Generale, Regii şi Case Autonome.

Fiecare Minister avea un Contencios, pe lângă care funcţiona unul sau mai mulţi avocaţi, după mulţimea sau importanţa afacerilor, precum şi personalul ajutător necesar, iar în fiecare capitală de judeţ funcţiona un contencios cu unul sau mai mulţi avocaţi. Contencioasele Statului din judeţe erau conduse de avocatul Statului local, iar în cazul când erau mai mulţi avocaţi, de cel desemnat de Ministerul Justiţiei, dintre avocaţii cu grad mai mare[8].

Toţi avocaţii publici, de orice categorie, ai Ministerelor, din capitalele de judeţ şi ai Direcţiilor generale, Regiilor şi Caselor autonome, erau numiţi de Ministrul Justiţiei, prin decret regal.

Avocaţii publici se împărţeau în:

a)      Avocaţi în Consiliul Superior al Avocaturii Statului;

b)      Avocaţi pe lângă Ministere, autorităţi şi instituţii de Stat. Aceştia sunt de 6 grade şi anume:

a)      Avocaţi consilieri de două clase;

b)      Avocaţi principali;

c)      Avocaţi pledanţi de trei clase.

Pentru a fi numit avocat public se cereau candidaţilor condiţii generale şi condiţii speciale. Condiţiile generale erau: să fie cetăţean român cu drepturi depline civile şi politice, să nu fie pus sub acuzare sau condamnat definitiv la o pedeapsă criminală sau la o pedeapsă corecţională (fals, furt, înşelăciune, speculă, sustragere, ascundere sau desfiinţare de acte publice aflate în arhive sau în depozite publice, ofensă comisă în public contra familiei regale a României, dar şi morale: beţie sau de a avea o purtare morală îndoielnică…, etc.), cunoaşterea limbii oficiale a Statului, a fi apt pentru serviciu din punct de vedere al sănătăţii. Condiţiile speciale solicitau: de a avea vârsta de 25 ani împliniţi, a fi profesat ca avocat definitiv pe lângă vreunul din barourile din ţară cel puţin 2 ani, sau ca funcţionar în Contencios, după înscrierea în barou, timp de 4 ani, sau ca magistraţi cel puţin 4 ani, şi a fi reuşit la concursul de admitere.

Regulamentul pentru concursul de admitere în corpul avocaţilor publici din 9 februarie 1934 prevedea: Concursul de admitere în corpul avocaţilor publici se va ţine în Bucureşti de către o comisie formată din 5 membri (un consilier de la Înalta Curte de Casaţie, doi profesori de la Facultatea de Drept Bucureşti, preşedintele Uniunii Avocaţilor şi un membru din consiliul superior al Avocaturii statului). Concursul de admitere va consta, în mod obligatoriu, dintr-o probă scrisă şi una orală. Proba scrisă va consta:

1.Dintr-un subiect teoretic din dreptul civil, comercial, penal, procedură civilă ori penală, drept constituţional şi drept administrativ în raport cu legile în vigoare din România.

2.Dintr-o chestiune de aplicare practică ale aceloraşi materii. Proba orală va face referire la aceleaşi materii.

Nota minimă pentru examenul scris va fi de 7,50 (notele sunt de la 1 la 10), iar candidaţii care nu au obţinut nota minimă vor fi îndepărtaţi de la examenul oral. Numai candidaţii care vor fi obţinut media generală de cel puţin 7,50 vor fi declaraţi admişi[9].

Prin Jurnalul Consiliului de Miniştri pentru repartizarea locurilor vacante de avocaţi publici din 21 februarie 1935 erau prevăzute următoarele: Pentru o mai bună repartizare a locurilor de avocaţi publici la judeţele şi instituţiile din ţară, precum şi în vederea concentrării efective a tuturor avocaţilor publici la Departamentul Justiţiei, în scopul realizării unei conduceri unitare se decidea în baza legii din 9 mai 1933 (se aproba referatul ministrului de justiţie) prin care art. I, lit. A) toate locurile de avocaţi publici, care sunt şi vor deveni vacante la orice minister, direcţie generală, regii sau Case autonome din întreaga ţară, vor fi puse la dispoziţia domnului ministru al justiţiei, care le va putea anula şi repartiza la judeţe şi instituţii publice unde va simţi nevoie, pe baza avizului Consiliului superior al avocaturii Statului, în urma unei cercetări făcute de unul din membrii Consiliului superior. 

Bugetele de salarizări ale avocaţilor publici de la instituţiile de mai sus, se vor defalca din bugetele generale ale acestor instituţii şi se vor trece la Departamentul Justiţiei. Se exceptează de la acest punct numai Regia Autonomă C.F.R., C.A.M., Camerele profesionale, care au bugete separate de ale Statului, care însă sunt supuse dispoziţiilor lit. A). Ministrul justiţiei era însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentului jurnal[10].

Capitolul III din legea din 1933 stabilea totodată, atribuţiile şi îndatoririle avocaţilor publici: Avocaţii publici din Capitală, reprezintă în justiţie, autoritate pe lângă care funcţionează, apărându-i drepturile şi interesele, fără să fie nevoie de o delegaţie specială; avocaţii publici din judeţe au aceleaşi atribuţii pentru toate Ministerele. Pe lângă acestea, mai sunt autorizaţi a face şi a semna opoziţii, apeluri, recursuri, contestaţii, cereri reconvenţionale şi oricare alte cereri de natură contencioasă sau graţioasă, fără o prealabilă autorizare a autorităţii; avocatul va fi obligat a referi despre măsura luată pe care autoritatea o poate revoca. Nicio acţiune nu se va putea intenta mai înainte de a se supune afacerea Consiliului de avocaţi respectiv, pentru a lua avizul său. Orice citaţie, act de procedură sau comunicare adresată Statului sau instituţiilor de Stat, va trebui făcută şi înregistrată la contenciosul sediului central al administraţiei respective, chiar în cazul când prin legi s-ar prevede altfel. Toate acţiunile, de competenţa judecătorilor de ocol, în care figurează Statul  sau instituţiile de Stat, se vor judeca numai de judecătoria de ocol din capitala judeţului[11].

În Capitolul VII, Dispoziţii tranzitorii se stabilea ca în termen de o lună de la  promulgarea Legii din 9 mai 1933 să se alcătuiască noul Consiliu Superior al Avocaţilor Statului după cum urmează: se va constitui o comisie (prim-preşedintele şi preşedinţii de secţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prim-preşedintele de la Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Ilfov şi preşedintele Uniunii Avocaţilor din ţară) va întocmi o listă de prezentare, prin care se va recomanda un număr de 18 avocaţi publici, precum şi 4 avocaţi pledanţi cu o vechime de 20 de ani în profesie. Se vor recomanda în mod obligatoriu avocaţii care compun astăzi Consiliul General al Avocaţilor Statului din cadrul Ministerului Domeniilor şi care sunt definitivi în această funcţie, iar restul  până la completarea numărului de 18 se vor alege dintre avocaţii cei mai înalţi în grad  de le celelalte ministere şi instituţii. Ceilalţi 4 avocaţi se vor recomanda  de aceeaşi comisie, dintre avocaţii pledanţi care au o vechime de 20 de ani în profesiune[12].

Totodată, legea stabilea ca funcţionarii şi arhiva Consiliului  General al Avocaţilor Statului din cadrul Ministerului Domeniilor să treacă la Ministerul Justiţiei, Direcţia Contenciosul Statului.

În Capitolul VI, Dispoziţii finale se prevedeau inclusiv modul de salarizare al avocaţilor publici: vor fi egale pentru aceeaşi categorie de avocaţi şi vor fi plătite din bugetele autorităţilor respective pe lângă care ei funcţionează, în afară de cel al directorului Contenciosului Statului, al membrilor Consiliului  Superior şi ale avocaţilor publici de la avocaturile publice din capitalele de judeţ, care vor fi plătite din bugetul Ministerului Justiţiei[13]. În ceea ce priveşte drepturile salariale, avocaţii publici erau asimilaţi magistraţilor.

Prin Decretul-Lege pentru Comisia de disciplină a avocaţilor publici din 16 aprilie 1937 se aduceau unele modificări art. 52 din legea din 9 mai 1933 privind compunerea Comisiei de disciplină[14]

Lege pentru organizarea corpului de avocaţi publici  din 10 noiembrie 1938[15] (abroga legea din 9 mai 1933),  păstra în linii mari prevederile legii anterioare, din 1933, în expunerea de motive în Consiliul de Miniştri fiind punctate principalele obstacole care au intervenit  în aplicarea acesteia: Organizarea şi funcţionarea cvasi-autonomă a Corpului de avocaţi publici, nedeterminarea cadrului de incompatibilitate cu serviciul ce trebuie să-l presteze Statului, lipsa aproape completă a unui control serios al activităţii diferitelor contencioase, prea numeroasele şi variatele ocupaţii pe care le au mulţi dintre acei care fac parte din ierarhia conducătoare a acestui Corp, toate acestea au contribuit în cea mai mare parte ca rezultatele aplicării legii din 1933 să nu fie dintre cele mai bune[16]. Aceste necesităţi de uniformizare şi centralizare a corpului avocaţilor publici se impuneau în contextul organizării conform principiilor şi spiritului Constituţiei din 27 februarie 1938.

În ceea ce priveşte recrutarea, numirea şi înaintarea avocaţilor publici, legea din 1938 prevedea în linii mari condiţiile impuse de Regulamentul pentru concursul de admitere în corpul avocaţilor publici din 9 februarie 1934 şi cele din legea pentru organizarea judecătorească. Art. 110 şi 111 ale legii prevedeau revizuirea generală a tuturor încadrărilor şi rectificărilor de încadrări care s-au făcut începând cu legea din 9 mai 1933 până în 1938.

Se desfiinţa Direcţia Contenciosului General al Statului prin trecerea atribuţiilor sale asupra Direcţiei personalului din cadrul Ministerului Justiţiei din considerentul numărului restrâns de avocaţi publici din ţară (în cadrul Avocaturilor Statului din judeţe funcţionau 120 de avocaţi publici dintr-un total de aproximativ 600 în toată ţara).

S-a restrâns dreptul avocatului public de a avea alte ocupaţii în afară de funcţia sa[17].

Legea din 10 noiembrie 1938 pentru organizarea corpului de avocaţi publici a suferit, ulterior, mai multe rectificări, textul legii cu modificările survenite fiind publicat în Monitorul Oficial nr. 76 din 30 martie 1939.

În perioada anilor postbelici, în România ocupată de forţele armate ale U.R.S.S., s-a urmărit impunerea forţată a modelul politic sovietic. Constituţia din 1948 a fost cea care a importat în România modelul sovietic, iar principiul separaţiei puterilor în stat a fost eliminat din textul constituţional, organ suprem al puterii fiind proclamată Marea Adunare Naţională (copiată după Sovietul Suprem).

Astfel, la nivel instituţional, perioada 1948-1965 s-a caracterizat prin desfiinţarea contenciosului general ca regulă în sistemul de drept şi instituirea excepţională a contenciosului special în materii anume prevăzute (contravenţionale, electorale etc.), înscriindu-se în procesul mai larg de „reformare” a sistemului judecătoresc şi juridic românesc.

* * *

Fondul documentar Avocatura Statului a fost preluat de Arhivele Statului Piteşti în timpul directorului Celestin Speri, în anul 1958, de la  Serviciul Arhivelor Statului din Craiova, documentele fiind expediate prin poştă sub formă de pachete[18].

Fondul conţine în special documentaţie juridică referitoare la litigiile legate de proprietatea funciară. Sunt litigii funciare legate de hotărniciile moşiilor mănăstireşti, moşneneşti sau boiereşti (domneşti): moşia Ciofrângeni, muntele Clăbucet, moşia Buşaga, Băbana, Muşăteşti, Grădiştea, Slătioarele, Schitul Scăunei, Arefu, Topliceanca, Galeş, Brătienii de Jos etc.

După secularizarea averilor mănăstireşti în anul 1863, cele mai dese litigii funciare sunt cele legate de hotărniciile moşiilor proprietatea Statului şi diverse persoane precum şi litigii legate de construirea ilegală de imobile pe proprietăţile statului, furtul de lemne din pădurile publice. Astfel, unele litigii funciare legate de proprietăţile statului se întindeau pe perioade foarte lungi de timp, de peste 50 de ani, cum este pricina de judecată a locuitorilor Marin Popa, Ion Stan Constantin şi moştenitorii acestora privind delimitarea hotarului moşiei Peştila din Şerbăneşti, dintre anii 1890-1948[19].  Între 1907 şi 1920 regăsim procesul de judecată dintre Andrei Dinescu şi moştenitorii acestuia cu Statul pentru utilizarea apei la o moară, o pivă şi un gater instalate pe râul Argeş[20]. 

Imediat după încheierea primul război mondial, în 1919, Emil Sicaru din Piteşti se judeca cu Ministerul de Război solicitând despăgubiri băneşti pentru bunurile sechestrate sau găsite lipsă de pe proprietăţile sale din Topoloveni, bunuri care se considerau a fi „dobândite de la fostele trupe de ocupaţie germană”[21].

După realizarea reformei agrare din 1921 apar, cu precădere, procese legate de diferite litigii ale proprietăţii funciare. Astfel, este cazul mai multor ţărani din comuna Boţeşti (jud. Dâmboviţa) care fiind împroprietăriţi la reforma agrară cu terenuri agricole în comuna Slobozia, judeţul Argeş, se revenea în anul 1929, solicitându-se deposedarea acestora de terenurile deţinute deoarece contravine legii rurale în vigoare precum că „proprietarii erau din altă localitate şi judeţ şi nu şi-au muncit personal loturile”[22].

Un alt proces este cel în care statul (instituţii ale statului, Casa Şcolilor) se judecă pentru proprietăţile funciare (moşia Nănăşeşti – Piscul Cocoşului) ale defunctului Ion T. Culescu din comuna Galicea, judeţul Argeş[23].   

În 1938 şi 1943 apar procese legate de contestarea posesiei Centrului Naţional de Românizare a unor imobile din Piteşti care au fost proprietatea evreilor David Silberstein, Iacob Frischtak şi Filip Simovici[24].

O parte din documentele fondului fac referire la corespondenţa juridică cu diferitele ministere: Ministerul Justiţiei, Ministerul de Interne, Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii, Apărării Naţionale sau Instrucţiunii Publice. 

  În ceea ce priveşte componenţa personalului Avocaturii Statului judeţul Argeş, fondul documentar  deţinut nu cuprinde informaţii complete, în perioada anilor 1940-1945 fiind la conducerea instituţiei: Vulcănescu Calist, avocat principal, Ştefănescu Pompiliu, avocat pledant, Constantinescu I., secretar subşef de birou şi personalul delegat[25]. 

Fondul arhivistic Avocatura Statului Argeş conţine informaţii cu valoare documentar-istorică referitoare, în general, la procesele litigioase în care Statul (instituţii ale Statului) s-a constituit ca parte în procesele avute cu diverse persoane şi în special, la litigiile juridice legate de proprietatea funciară. 

Anii extremi: 1844-1948, 1,70 m.l. şi 172 u.a., inv. nr. 1206. 

Bibliografie:

      D.J.A.N. Argeş, fond Avocatura Statului (1844-1948), inventar 1206.

Alexianu George, Repertoriu general alfabetic al tuturor codurilor, legilor, decretelor-legi, convenţiuni, decrete, regulamente de la 1 ianuarie 1860 la 1 ianuarie 1940 publicate in Monitorul Oficial, Colecţia C. Hamangiu, Consiliul Legislativ şi în alte colecţiuni similare, Imprimeria Centrală Bucureşti, 1941.

Bujoreanu, Ioan M., Colecţiunea de legiuirile României vechi şi noi câte s-au promulgat până la finele anului 1870, Bucureşti, 1873.

Hamangiu, C., Codul General al României, vol. II, 1907, vol. XXI, 1934, vol. XXII, 1934, vol. XXIII, 1935, vol. XXV, partea a II-a, vol. XXVI, partea a III-a, vol. XXVII, partea I-a.

Lege în privinţa unui corp de avocaţi public (efori) pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în „Monitorul Oficial”, nr. 86 din 17 aprilie 1861.

Decret pentru consiliul de avocaţi (efori), în „Monitorul Oficial”,  nr. 257 din 23 noiembrie 1861.

Legea pentru administrarea Domeniilor Statului (Contenciosul Statului) art. 14-30, în „Monitorul Oficial”, nr. 70 din 28 martie 1872.

Legea pentru organizarea corpului avocaţilor publici şi a Contenciosului general al Statului, în „Monitorul Oficial”, nr. 105 din 9 mai 1933.

Regulament de concurs pentru admiterea în corpul avocaţilor publici, în „Monitorul Oficial”, nr. 33 din 9 februarie 1934.

Decret-Lege pentru comisia de disciplină a avocaţilor publici, în „Monitorul Oficial”, nr. 89 din 16 aprilie 1937.

Legea pentru reorganizarea corpului avocaţilor publici, în „Monitorul Oficial”, nr. 262 din 10 noiembrie 1938.

Regulamentul legii de organizare, în „Monitorul Oficial”, nr. 21 din 26 ianuarie 1939.

Legea pentru modificarea unora din dispoziţiile  din legea de organizare a corpului de avocaţi publici, în „Monitorul Oficial”, nr. 12 din 14 ianuarie 1939 şi nr. 70 din 23 martie 1939.

Legea pentru organizarea corpului de avocaţi publici, în „Monitorul Oficial”, nr. 76 din 30 martie 1939.

---

[1] Se constituia în cadrul Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

[2] Ioan M. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi câte s-au promulgat până la finele anului 1870, Bucureşti, 1873, p. 1205-1206.

[3] Prin legea din 30 martie 1883, art. 3, lit. b, s-a trecut administrarea acestor bunuri la Ministerul Agriculturii, Industriei, Contenciosului şi Domeniilor. 

[4] C. Hamangiu, Codul General al României, vol. II, 1907, p. 191-195.

[5] Imobile.

[6] C. Hamangiu, op. cit., vol. XXVI, partea a III-a, 1939,  p. 2470.

[7] Consiliul superior al avocaţilor publici se reduce de la 11 la 10 membri prin Decret-Lege privitor la modificarea legilor de organizare: 1) Ministerul Justiţiei, 2) a corpului de avocaţi publici şi 3) a Consiliului legislativ din 10 noiembrie 1934, în Hamangiu, vol. XXII, 1934, p. 745-746.

[8] C. Hamangiu, op. cit., vol. XXI, 1934, p. 623-624. 

[9] Ibidem, vol. XXII, p. 14-19.

[10] Ibidem, vol. XXIII, p. 103-104.

[11] Ibidem, vol. XXI, 1934, p. 626-629.

[12] Ibidem, vol. XXI, 1934, p. 636-639.

[13] Ibidem, vol. XXI, 1934, p. 635-636.

[14] Ibidem, vol. XXV, partea II,  p. 1208-1209.

[15] Ibidem, vol. XXVI, partea III, 1939,  p. 2450-2476.

[16] Ibidem, vol. XXVI, partea a III-a, 1939, p. 2470.

[17] Ibidem, vol. XXVI, partea a III-a, 1939, p. 2469-2476.

[18] Dosarul fondului.

[19] D.J.A.N. Argeş, fond Avocatura Statului, d. 1-2/1890.

[20] Ibidem, d. 1-2/1907.

[21] Ibidem, d. 1/1919.

[22] Ibidem, d. 1/1929.

[23] Ibidem, d. 1/1927.

[24] Ibidem, d. 1/1938 şi 22/1943.

[25] Ibidem, d. 19/1943.