- prezentare de fond -
Înfiinţarea celei de-a treia episcopii
din Ţara Românească – Episcopia Argeşului – în anul 1793, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, s-a
realizat ca urmare a anaforalei făcute de mitropolitul Dositei către divanul
ţării.
Episcopia urma să aibă în subordonare
eparhiile din judeţele Argeş şi Olt şi sediul la mănăstirea de la Curtea de
Argeş, însă pentru perioada de început şi-a avut sediul în spaţiile de la
Schitul Buliga din Piteşti.
La conducerea Episcopiei Argeşului s-au
succedat:
Iosif Argeşiu (1793–1820), născut în
Mălaia, Argeş;
Ilarion Gheorghiadis (1820–1823), născut
în Bucureşti în anul 1777;
Grigore Râmniceanul (1823–1845), născut
pe plaiurile vâlcene în jurul anului 1763;
Samuil Tărtăşescu Sinadon (1845–1849);
Climent (1850–1862), născut în
Pantelimon, lângă Bucureşti;
Neofit Scriban (1862–1865; 1868–1873),
născut în 1808, în Burdujeni, jud. Botoşani;
Ghenadie Ţeposu (1865–1868), născut în
1813, în Potoceni, jud. Buzău;
Iosif Naniescu (1873–1875), născut în
1818, în Razlău;
Ghenadie Petrescu (1875–1893), născut în
1836, în Bucureşti;
Gherasim Timuş (1893–1911), născut 1849,
în Iaşi;
Calist Ialomiţeanul (1912–1917), născut
în 1860, în Bucureşti;
Teofil Mihăilescu Ploieşteanul (iulie–noiembrie
1918), născut în 1863, în Dorohoi;
După acesta din urmă, episcopia a fost
condusă în perioada 1919–1923 de către
arhiereii Vartolomeu, Evghenie şi Visarion.
Nichita Duma (1923–1936), născut în 1864,
în Săcalu de Munte, Mureş;
Grigorie Leu (1936–1940), născut în 1881,
în Tuţcani, jud. Covurlui;
Dionisie Erhan (1940–1941), născut în
1868;
Emilian Antal Târgovişteanul (1941–1944),
născut în 1894, în Topliţa Română, Mureş;
Iosif Gafton (1944–1949), născut în 1896
în Puţeni (azi Valea Mărului), jud. Galaţi;
În perioada 1949-1990, Episcopia
Argeşului a funcţionat împreună cu cea a Râmnicului. Din 1990, Episcopia
Argeşului s-a constituit din judeţele Argeş şi Teleorman, la care în 1994, s-a
adăugat şi fostul judeţ Muşcel. Din 1996, judeţul Teleorman a format separat
Episcopia Alexandriei şi Teleormanului[1].
* * *
Documentele din fondul Episcopia
Argeşului cuprind, în general, corespondenţa cu protoieriile, informaţii legate de situaţia lăcaşelor de
cult, hirotonisirea preoţilor, comportamentul clerului şi mirenilor,
desfăşurarea învăţământului clerical etc.
Documentele conţin informaţii legate de
situaţia lăcaşelor de cult, despre anul înfiinţării, hram, materialele din care
au fost ridicate, proprietăţile deţinute, numărul enoriaşilor. Multe din biserici
se găseau într-o stare avansată de degradare din lipsa interesului
proprietarilor, enoriaşilor, conducerii administrative a satelor sau a
preoţilor, însă sunt şi cazuri în care s-au acordat bani pentru repararea
acestora, în special a celor care aveau importanţă istorică sau erau declarate
monumente istorice.
În 1860, în judeţul Argeş erau 360 de
biserici (plasa Argeşul – 45; Loviştea – 45; Topologul – 60; Olt – 61; Piteşti
– 66; Găleşeşti – 42; Cotmeana – 41) şi 236 în judeţul Olt (plasa Mijlocul –
64; Şerbăneşti – 39; Vedea – 71; Oltul – 62).
Cele mai multe lăcaşe de cult erau în
proprietatea Episcopiei Argeşului, urmată de Mitropolia Ţării Româneşti,
mânăstirile Cotmeana şi Cozia. În urma secularizării averilor mânăstireşti în
1863, unele schituri şi mânăstiri s-au desfiinţat, iar bisericile acestora au
devenit lăcaşuri de mir ale satelor respective.
Dintr-o situaţie din anul 1940 cu
măsurătorile realizate de un inginer hotarnic, reiese că unele biserici
administrau un important fond funciar: în Protopopiatul Argeşul de Sus –
biserica Cacaleţi din comuna Zărneşti deţinea 56 ha; în Protopopiatul Argeşul
de Jos – biserica Răteşti-Furdueşti, 21 ha; în judeţul Olt, biserica Sf. Treime
din Slatina, 70 ha; biserica Icoana, 29; biserica Bălţaţi, 24 ha; în
protopopiatul Vedea – biserica Vultureşti, 23 ha.
Deşi unele biserici s-au bucurat de
împroprietărirea din 1921, din documentul precizat aflăm că unele biserici
aveau proprietăţi funciare mici, sub un hectar, însă media generală era sub 10
ha[2].
* * *
În ceea ce priveşte instrucţia
religioasă, documentele cuprind adesea informaţii legate de numărul restrâns de
preoţi sau de pregătirea insuficientă a acestora. De aceea, s-a impus
înfiinţarea în anul 1836, în timpul episcopului Ilarion, a unui seminar teologic
care a funcţionat în primii ani la Piteşti, iar mai apoi în Curtea de
Argeş.
Seminarul a fost absolvit de peste 1.000
de seminarişti în perioada 1855-1893, plus aproximativ 100 din perioada
1841-1851. La aceştia se mai adaugă un număr destul de mic de ţârcovnici care
au făcut cursul scurt. Anul şcolar 1900-1901 a funcţionat cu 70 de elevi,
acesta fiind ultimul, deoarece seminarul s-a desfiinţat, prin modificarea legii
învăţământului, însă începând cu anul 1919, Şcoala Pregătitoare de Preoţi şi
Învăţători Curtea de Argeş este transformată în seminar, iar la scurt timp i se
va atribui numele ctitorului Mânăstirii Curtea de Argeş, Neagoe Basarab.
Lipsa unui local propriu precum şi
creşterea numărului elevilor înscrişi, au fost principalele motive care au
determinat implicarea autorităţilor statului pentru construirea unui seminar.
Acesta urma să fie executat de arhitectul Călinescu, pe terenul cumpărat în
bulevardul Carol I, cu sprijinul financiar din partea ministrului Finanţelor,
reprezentat de Vintilă Brătianu şi ministrul Cultelor şi Artelor, Alex.
Lapedatu. Deşi terminat parţial, încă din anul şcolar 1926-1927, s-au început
cursurile, dar cu întârziere.
În a doua parte a existenţei seminarului
1919-1941, când a funcţionat cu opt clase (curs inferior şi superior) au
absolvit circa 560 de seminarişti (prima serie a absolvit în anul 1925),
majoritatea acestora devenind preoţi la bisericile din Eparhia Argeşului. În
afară de aceştia, au mai absolvit cursul inferior al seminarului 145 de elevi,
în perioada 1893-1901, când elevii urmau doar trei ani, după care trebuiau să
continue studiile la Seminarul Central din Bucureşti, un curs superior, pentru
a deveni preoţi.
Din cauza războiului, clădirea
seminarului este evacuată pentru interese militare, astfel încât începând cu
anul şcolar 1941-1942 cursurile au fost suspendate, iar elevii au fost nevoiţi
să se mute la alte şcoli.
De asemenea, documentele fac referire şi
la înfiinţarea şi funcţionare altor şcoli clericale cum sunt: Şcoala de
cântăreţi bisericeşti din Piteşti, Şcoala de psalţi din Curtea de Argeş
şi Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina.
Şcoala de cântăreţi bisericeşti din
Piteşti a fost
înfiinţată de către preotul Gh. Mielcescu, în anul 1892 în chiliile de la
Schitul Buliga funcţionând cu intermitenţe până în anul 1897, când o dată cu
înfiinţarea Societăţii Clerului Mirean „Frăţia” din Piteşti care a avut, un rol
esenţial pe termen lung, în promovarea instrucţiei religioase, s-au reînfiinţat
şi cursurile şcolii de cântăreţi bisericeşti. După această dată şcoala a
funcţionat în casele Bisericii Sfânta Treime şi Bisericii Greci, ambele din
Piteşti.
Protoiereul Dimitrie Lascăr a fost cel
care a avut un rol principal în apariţia Societăţii „Frăţia” din Piteşti
(1897), fiind totodată şi primul preşedinte. Societatea funcţiona în baza
principalelor cotizaţii din partea membrilor, a taxelor de înscriere a
elevilor, a taxei pentru eliberarea diplomelor, din vânzarea de lumânări de la
fabrica înfiinţată în 1899, din vânzarea propriei reviste[3]
şi din donaţii. Din 1905, din cauza problemelor de sănătate, Dimitrie Lascăr se
retrage, iar funcţia de preşedinte al societăţii este ocupată de Platon Ciosu
şi Radu Budescu, vicepreşedinte.
Lipsa unui local propriu, a fost motivul
pentru care s-a construit şi inaugurat în 1905, pe terenul cumpărat de la
moştenitorii defunctei Linţa Zamfirescu din strada Brătianu 17, un local care
să satisfacă nevoile societăţii, ale şcolii de cântăreţi bisericeşti şi pentru
funcţionarea fabricii de lumânări. Între anii 1913-1917, şcoala şi-a întrerupt
activitatea, în urma unei hotărâri a episcopului Calist, însă şi-a reluat
cursurile în anul 1918 şi până 1928, când a fost mutată la Curtea de
Argeş. De-a lungul timpului, la această
şcoală au învăţat şi s-au perfecţionat circa 500 de cântăreţi bisericeşti din
judeţul Argeş, dar şi din judeţele limitrofe: Olt, Muşcel, Dâmboviţa, Vlaşca,
Teleorman, etc.
După modelul Societăţii „Frăţia” din
Piteşti s-a înfiinţat la Slatina în 1901, Societatea „Apostolul” care avea ca
scop susţinerea de conferinţe „pastorale şi morale pentru edificarea
credincioşilor şi a clerului” şi întrajutorarea membrilor societăţii. În 1912,
Societatea „Apostolul” se uneşte cu Societatea „Frăţia”, care avea un comitet
central la Curtea de Argeş şi câte un comitet la fiecare secţiune, la Slatina
şi respectiv la Piteşti. Preşedinţii comitetului central de la Curtea de Argeş,
al comitetului secţiunii Piteşti şi al
comitetului secţiunii Slatina au fost: M.D. Preoţescu, Platon Ciosu şi
respectiv C.A. Popescu.
Tot în 1912, episcopul Calist cere
aprobare de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice – Direcţiunea
Învăţământului Privat, pentru înfiinţarea la Piteşti, a unei şcoli
froebeliene (grădiniţă de copii)
condusă de Societatea „Frăţia”. Peste doi ani, printr-o adresă a episcopului
către minister sunt menţionate realizările culturale-filantropice ale
Societăţii „Frăţia” după cum urmează: de 17 ani susţine şcoala de cântăreţi
bisericeşti, editează de 13 ani o revistă bisericească, de 3 ani a înfiinţat şi
întreţine un internat pentru creşterea şi supravegherea tineretului şcolar, a
deschis sub auspiciile ei, tot în Piteşti, o şcoală froebeliană de doi ani, a
înfiinţat biblioteci şi intenţionează a întemeia un orfelinat la Curtea de
Argeş.
Construirea acestui orfelinat a început
din 1916, la insistenţele episcopului Calist şi cu sprijinul autorităţilor şi a
donaţiilor publice, iar arhitecţii aleşi au fost doi italieni: Agosto Antoni şi
Agosto Paolo. De abia în 1921, episcopia face cunoscut ministerului că această
clădire a orfelinatului este dăruită efectiv în administrarea Societăţii
„Frăţia”.
O altă unitate de învăţământ clerical a
fost Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina care s-a înfiinţat în
anul 1900 din iniţiativa protoiereului judeţului Olt, Gheorghe Pascal,
sprijinit de Alex. Grăjdeanu, profesor de religie la gimnaziul din Slatina şi
Ioan Pascal, seminarist şi funcţionar. Şcoala a funcţionat cu intermitenţe, iar
în anul 1927, s-a desfiinţat din cauza lipsei unui local şi a personalului didactic
suficient, elevii urmând să meargă la şcoala de la Piteşti.
Cu aprobarea ministrului Spiru Haret s-a
înfiinţat în 1910, Şcoala de psalţi Curtea de Argeş care avea menirea
„de a forma psalţi pentru bisericile din oraşe”. În perioadele 1910-1921 şi
1928-1941, şcoala a funcţionat cu intermitenţe în Curtea de Argeş, fiind
absolvită de circa 350 de elevi, însă în răstimpul dintre 1942-1946, a fost
mutată la Mânăstirea Turnu, după care s-a desfiinţat[4].
* * *
.JPG) |
| Amprenta sigilară a Episcopiei Argeşului (1845) cu textul "Ocârmuirea Sfintei Episcopii Argeşu" |
Pentru îndreptarea morală şi religioasă a
enoriaşilor s-a înfiinţat un consistoriu duhovnicesc, o instanţă de judecată
condusă după pravila bisericească care urmărea soluţionarea amiabilă a
neînţelegerilor dintre soţ şi soţie. Judecătoriile bisericeşti întocmeau dosare
şi făceau procese doar pentru enoriaşii căsătoriţi religios care din diferite
motive ajungeau la despărţire, încercându-se mai întâi împăcarea soţilor, însă
cu rezerva că acela declarat de instanţa de judecată vinovat să fie „poprit” a
se mai căsători. Mitropolitul Ţării Româneşti îi cerea episcopului Samuil
Sinadon înfiinţarea acestei instanţe de judecată care să fie condusă după
reguli bine stabilite şi mai puţin după considerentele fiecărui protopop în
parte. Regulamentul de funcţionare al consistoriului duhovnicesc al Sfintei
Episcopii a Argeşului a fost întocmit în 1845 şi avea 10 puncte. Din acesta
reiese că procesele de divorţ aveau un caracter secret, putând fi de faţă cel
mult părinţii celor în cauza. Din completul de judecată făceau parte trei
obraze bisericeşti (protopopul plasei Piteşti – chir Gheorghie iconomul,
prezident; protopopul plasei Găleşeşti – chir Constandin sachelarie, membru; protopopul
plasei Vedea – chir Atanasie deputatul,
membru) şi două obraze politiceşti (Constandin Capitanovici, secretar şi Badea
logofătul, ajutor). Consistoriul duhovnicesc a funcţionat la început în acelaşi
sediu cu episcopia, în chiliile de la Schitul Buliga, însă după evenimentele
din 1848 şi ocuparea spaţiului de armata rusească s-a impus mutarea la Curtea
de Argeş, în casele bolniţei.
Procesele se încheiau chiar şi după
perioade de mai mulţi ani, printr-o sentinţă dată de episcop pentru despărţire sau
pentru continuarea căsătoriei, iar motivele de divorţ cele mai des invocate
erau: „rea vieţuire”, „neunire”, „patima de lovire”, „patima beţiei”,
„nestatornicia muierii”, „răutatea bărbatului”, „curvia” sau din cauza unor
boli incurabile: epilepsie, alienare, etc.
Totodată, consistoriul duhovnicesc s-a
ocupat şi cu judecarea disciplinară a clericilor, majoritatea cazurilor fiind
cele ale preoţilor care aveau concubine (posadnice), a celor care au încălcat
taina spovedaniei, a celor care solicitau de la enoriaşi sume mari de bani
pentru oficierea religioasă, lipsa de la slujba religioasă sau de preocupare
pentru lăcaşul de cult, comportament imoral. Au fost situaţii în care unii
clerici au fost judecaţi de instanţe de judecată laice sau chiar militare, cum
a fost cazul preoţilor afiliaţi politicii legionare sau care au luat parte la
rebeliunea legionară din ianuarie 1941, fiind judecaţi de Tribunalul Militar
Craiova.
În privinţa divorţurilor mirenilor,
lucrurile au evoluat spre laicizare, astfel încât acestea se încheiau la
tribunalele civile, iar după aceea părţile mergeau şi la episcopie pentru a
primi sentinţa pentru desfacerea căsătoriei religioase. De abia din 1941,
activitatea Spiritualului Consistoriu al Eparhiei Argeşului a fost suspendată
prin hotărârea Sfântului Sinod, acesta fiind înlocuit cu o comisie disciplinară
pentru abaterile morale şi canonice ale clerului[5].
* * *
În ceea ce priveşte raporturile
episcopilor cu celelalte culte rezultă că aceştia au avut o atitudine
refractară, încercând să stăvilească prozelitismul sau construcţia de biserici
confesionale sau cimitire proprii. De-a lungul timpului, în oraşul Piteşti s-au
stabilit mulţi meseriaşi catolici, calvini sau luterani din Transilvania,
precum şi armeni, evrei care au solicitat autorităţilor aprobare pentru
construcţia propriilor lăcaşe de cult. Deşi Biserica Ortodoxă Română s-a
împotrivit, autorităţile au fost nevoite să accepte aceste realităţi, astfel
încât în oraşul Piteşti s-au construit, la început, câteva lăcaşuri de cult: o
biserică catolică, o biserică armeană şi o sinagogă[6].
*
* *
Fondul de arhivă Episcopia Argeşului
cuprinde documentele create în perioada 1816 – 1951. Din păcate, lipsesc
documentele create de la înfiinţarea Episcopiei în anul 1793 şi până în 1815,
deoarece cancelaria şi arhiva episcopiei au fost organizate mult mai târziu, în
vremea episcopului Samuil Sinadon (1845-1949) care într-o adresă către
mitropolit consemna că „Sfânta episcopie nu are nici canţelarie, nici secretar,
nici registru, nici deli (dosare, n.n.), nici nimic din cele ce s-ar fi cuvenit
să aibă într-aceasta”.
Acest fond a fost depus la Arhivele
Statului Piteşti în două etape succesive, în anul 1954, de către Arhivele
Statului Vâlcea şi respectiv de către delegatul Episcopiei Râmnicului şi
Argeşului, protoiereu P. Sologeanu.
Anii extremi: 1816-1951,
76,00 m.l., 9.398 u.a., inv. nr. 1382 şi 1383.
Bibliografie:
S.J.A.N.
Argeş, fond Episcopia Argeş, 1816-1951, inventar 1382,1383.
Mavrodin,
Teodor, Episcopia Argeşului, 1793-1949, Editura Europroduct, Piteşti,
2005.
Mihail
M. Andreescu, Documente muntene referitoarela Mitropolia Ţării Româneşti. Mănăstirea Argeş şi Episcopia Argeşului. Anii1492-1823, Bucureşti, Ed. Publistar, 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
“Fii drăguţ cu arhiviştii. Ei te pot şterge din istorie“