Câteva descrieri pitorești ale orașului Pitești

 

Cu ocazia sărbătorii Zilelor Municipiului Pitești am reunit și prezentat șase texte scurte, însă reprezentative, referitoare la orașul Pitești, așa cum a fost descris de șase personalități ale culturii românești: N. Iorga (1871-1940), Tudor Teodorescu Braniște (1899-1969), D. Iov (1888-1959), I. Simionescu (1873-1944), Pia Alimănișteanu (1872-1962) și Ion Valjan (1881-1960).   

N. Iorga, cunoscutul istoric și om politic prezintă traiul cumpătat al orășenilor piteșteni la începutul secolului al XX-lea și căsuțele lor curate, acoperite încă cu șindrilă. Incursiunea istoricului în trecutul târgului piteștean se limitează la rolul sașilor transilvăneni în întemeierea acestei așezări și la momentul în care regele Carol al XII-lea al Suediei a poposit în această zonă. Viața economică a orașului era reprezentată de târgul săptămânal, magazinele evreiești și tradiționala producție și comerțul cu țuică. Istoricul nu uită se prezinte și realizările edilitare importante: grădina publică din centrul urbei, clădirile școlilor primare și a liceului, parcul Trivale în care se află schitul ridicat de mitropolitul Varlaam.

Tudor Teodorescu Braniște, în amintirile sale publicate postum (1976), rememorează starea de spirit a orășenilor piteșteni la momentul răscoalei țărănești din anul 1907, pe când avea vârsta fragedă de opt ani. Principala temere a orășenilor nu a fost reprezentată de țăranii răsculați, ci mai degrabă de mahalagii din Cloșenești[1], care puteau atenta la viața și bunurile orășenilor mai înstăriți, temere care s-a dovedit în final nefondată. Țăranii răsculați, stâlciți în bătăi, au fost ridicați din satele lor și aruncați în închisoarea de la Pitești, amplasată la periferia urbei, dar și în clădirile regimentelor piteștene din Trivale.    

D. Iov, scriitor mai puțin cunoscut, prezintă într-un scurt text atmosfera feerică din Parcul Trivale, devenit un simbol al mândriei urbane de la începutul secolului al XX-lea. Prozatorul D. Iov era fratele căpitanului Gh. Iov din Pitești, cunoscut pentru panaceul intitulat „Brâul lui Iov”, care i-a adus o faimă națională, întreținută mai degrabă de publicitatea plătită în presa vremii, decât pentru realele beneficii pentru sănătate.

I. Simionescu, cunoscut geolog și geograf, membru titular și președinte al Academiei Române a lăsat o frumoasă descriere a orașului Pitești, comparând cadrul natural și geografic de pe Valea Argeșului cu cel de pe Valea Moselei[2]. Acesta remarca pădurea statului Trivale, aflată la periferia orașului, care în parte a fost cedată administrației urbane pentru a amenaja în acest cadru natural liniștit drumuri pietruite, cu restaurante și „podiș pentru jocuri gimnastice”. Autorul observă rețeaua stradală, formată din câteva străzi paralele cu râul Argeș, dar și ochiurile neregulate de străzi care împart orașul, o mai veche reminiscență a orașului-târg. Infrastructura urbană modernă era totuși lăudată: pavajul și curățenia, apa curentă, lumina electrică și rețeaua de canalizare. Strada centrală a orașului, Șerban Vodă, asfaltată și curată, era asemănată cu cele din orașele transilvănene. Clădirile monumentale ale instituțiilor aflate pe această stradă centrală îi rămân întipărite în memorie: Tribunalul, Primăria, Biserica Sf. Nicolae cu mica sa grădină în care se afla bustul de bronz al lui I.C. Brătianu. Remarcă și celelalte clădiri moderne: Palatul administrativ și Liceul I.C. Brătianu, demne de un oraș occidental. Pe lângă arhitectura neoclasică a clădirilor instituțiilor publice, remarcă și căsuțele „din vremurile de demult” construite în stilul tradițional românesc. Autorul a vizitat Liceul I.C. Brătianu, unde a admirat dotările școlare și biblioteca îmbogățită prin câteva donații de cărți, cea mai importantă fiind cea a bibliotecii istoricului Gh. Ionescu Gion, care a fost cinstit de autorități prin ridicarea unui bust amplasat în Grădina Publică Carol I din centrul orașului.  

Pia Alimănișteanu, născută Brătianu, în amintirile sale publicate în amurgul vieții, rememorează aspecte despre idilicul târg săptămânal de la Pitești, dar și despre pădurea Trivale, transformată într-un frumos parc cu drumuri, poteci, poduri, bufet cu bănci în lemn de mesteacăn, răzoare de flori şi o „grotă din care țâșnea apă limpede”.

Ion Vasilescu, cunoscut sub pseudonimul Ion Valjan, magistrat și scriitor, profund atașat de orașul Pitești a lăsat o scurtă dar lirică descriere a parcului Trivale, înființat de omagiatul prefect argeșean Mihail Manolescu.  

 Chiar dacă textele sunt cunoscute de specialiști, această republicare devine necesară pentru publicul larg pasionat de trecutul urban piteștean, mai ales la ceas aniversar: Ediția a XLV-a a Simfoniei Lalelelor (aprilie 2022).

 

***

N. Iorga despre orașul Pitești în anul 1904

 

Spre Pitești

 

Până la Costești, drumul străbate încă șesul. De aici înainte, se înalță muncelele acoperite cu șiruri de arbori subțiratici, ce înconjură uneori întreaga vedere. Lângă sate apar livezile de pruni. În josul dealurilor țâșnesc verzuiele izvoare ca în munte. Schimbarea portului oamenilor corespunde schimbării de înfățișare a naturii. În locul hainelor greoaie, urâte ale locuitorilor șesului, apar acum albele veșminte strânse pe trup ale munteanului.

O grămădire de frumoase case de țară, cu acopereminte de șindrilă încă nouă, vestesc, după un ceas de cale printre muncele, Piteștii.

Pitești

Pitești – un oraș pe care l-ar fi putut dori cine ne-ar fi voit mai bine. O regiune de dealuri

bine împădurite înconjură capitala Argeșului. Străzi drepte, case frumoase, cât se poate de bine întreținute, desăvârșită lipsă de praf. Lumea nu stă închisă în casă ca la Râmnic, ci circulă pretutindeni, gătită, dar nu prea mult, vioaie, veselă. Clădirile Statului: liceul, școli primare, sunt deosebit de frumoase. În mijloc o grădină publică, cu arbori bătrâni, având din toate părțile clădiri mari și un hotel foarte frumos, vrednic de a fi într-o capitală. Încotro te uiți, vezi hărnicie și pricepere, însușiri nedezlipite de rasa noastră, acolo unde e curată și n-o împiedecă nimeni în dezvoltarea ei.

Câțiva evrei se văd și aici: unul a zugrăvit pe păretele tainiței sale de pândă un mare anunț că la el e mai ieften decât oriunde. Da, fiindcă, de bună samă, e și mai prost[3].

Piteștii, spre care încep a veni astfel de oaspeți, nu sunt o creațiune nouă a ultimului avânt românesc, care a creat regatul. Încă din vremuri îndepărtate, sașii Sibiului își trimiteau mărfurile prin pasul Turnului-Roșu, care ducea de-a dreptul la Râmnic, dar putea să hrănească prin bogăția adusă de dânsul și un târgușor de drumul mare, în calea spre București, ca Piteștii aceștia. Odată, viind de la Bucureștii lui Ștefan-Vodă Cantacuzino și mergând spre Câinenii din pasul Oltului, a trecut printre căsuțele Piteștilor un oaspete așa de mare și de neobișnuit ca regele viteaz și nebun al Suediei eroice, Carol al XII-lea, învins și fugar.

Pe de altă parte, ținutul de plaiuri al Argeșului avea nevoie, în izolarea sa, de o piață, și această piață trebuia să fie spre marginea șesului cu alte produse și alte trebuințe. Piteștii primiră astfel la zilele de bâlci și de târguri de săptămână călăreții, carele și drumeții cu traiste și toiege din toate cotloanele văilor împădurite. Ei atârnară șomoiogul de paie înaintea cârciumilor primitoare, durară prăvălii și tarabe. Dar boierii nu prea se așezară aici mai de mult. Boierul în Argeș e un sătean cu mai multă stare, un stăpân de munți, un îngrijitor de livezi, - mai ales aceasta: un țuicar.

Din toate aceste împrejurări, ce nu se află tocmai așa nicăieri, se alcătui chipul frumosului orășel, grămădit între muncele. Nici sărăcie și nici risipă, ci o fericită stare de mijloc, harnică și econoamă. Și astăzi încă, dacă lași la o parte ce a întemeiat Statul, pentru a-și mobila capitala de județ, ai ca bază tot căsuța curată cu acoperișul de șindrilă, umbrind cu strașina, a săteanului cu stare, - cel mai trainic stâlp pe care se poate răzima clădirea complicată a României moderne.

Afară de grădina din centru, Piteștii au una dintre cele mai frumoase plimbări din țară. Pe

o șosea bine întreținută te ridici printre chioșcuri cochete, dintre care unul, o lăptărie, îmbracă forma unui schit[4], spre schitul real Trivale, ctitoria unui mitropolit mazil din veacul al XVII-lea, al cărui nume se pomenește într-o inscripție pe piatră, care e astăzi răzimată de zidul din afară al clădirii. Fundația vlădicăi Varlaam, mitropolit de partid păstorind în timpuri de luptă, nu înfățișează, de altmintrelea, nimic deosebit prin proporții sau prin eleganță.

 

N. Iorga, Drumuri și orașe din România, Editura Minerva, București, 1904, p. 49-53.

 

***

Tudor Teodorescu Braniște despre orășenii piteșteni,

în anul răscoalei țărănești din 1907

 

Pe la mijlocul lui februarie 1907, gazetele au început să scrie despre niște „tulburări țărănești“ în nordul Moldovei. După câteva zile, nu mai era vorba de tulburări ci de „răscoală“, un cuvânt nou și, pentru mine, nelămurit. Din discuțiile pe care le aud în casă, aflu că țăranii au început să-i ucidă pe proprietari și pe arendași, să dea foc conacelor boierești, să prade hambarele și pătulele. Din toate acestea, nu înțeleg nimic. Eu știu că vara, când ne duceam la Borlești, la o soră a mamei, țăranii, deși nu ne cunosc, își scot căciula și spun cu supunere: „săru' mâna“. Știu de asemenea că în sat se află un țăran, cu care pot să zic că sunt prieten bun. Îl cheamă Ion Alexe și e de meserie chirigiu. E un om mărunt de stat, uscățiv și cam bătrâior. Are o trăsurică veche, cam hodorogită, trasă de doi cai mici. Când avem de făcut vreun drum, eu stau pe capră, lângă prietenul meu Ion Alexe, ceea ce e pentru mine o mare bucurie. A doua bucurie, mai mare încă, e că, din când în când, el mă lasă să mân caii. Să mân, e un fel de a vorbi; în realitate, caii lui Ion Alexe sunt atât de cuminți, încât țin singuri bătaia drumului, oricine i-ar mâna și chiar dacă nu i-ar mâna nimeni. Așa stând lucrurile, ce s-a întâmplat, ce a putut să se întâmple pentru ca deodată, țăranii care ziceau cu atât respect „săru' mâna“ și prietenul meu Ion Alexe și atâția alții la fel cu el, să pună mâna pe furci și pe topoare, să ucidă, să prade și să dărâme? S-a întors lumea pe dos!

(Mulți ani după aceea, când am început să cercetez în colecțiile gazetelor și în dezbaterile parlamentare stările de lucruri din 1907, am văzut că mulți bărbați politici, în frunte cu primul ministru conservator, își puneau aceleași întrebări ca și mine, fără să aibă însă circumstanța atenuantă a vârstei mele de opt ani!).

Între timp, tăvălugul răscoalelor se rostogolea vertiginos din Moldova în Muntenia, apropiindu-se de ținutul Argeșului și de Pitești. În câteva zile, orașul se umplu de proprietari și arendași, care fugiseră de la moșiile lor, luând în grabă ce bruma izbutiseră să adune. Unii au rămas la rudele lor din oraș. Alții au plecat la București. Trupele din garnizoană au fost împrăștiate în satele din regiune. Paza Piteștiului a rămas în seama celor câțiva „vardiști“, care șuierau din țignale toată noaptea, ca să-și dea „coraj“.

Seara, bărbații veneau devreme acasă. Nimeni nu mai zăbovea la cafeneaua din centru, ca să facă o tablă sau o partidă de cărți. Domnu Costache, cafegiul, privea cu jale localul pustiu și mesele fără niciun client. Oamenii încuiau cu grijă porțile și ușile, așezând la îndemână, lângă pat, toporul de tăiat lemne. Alte arme nu existau. Nu știu cine aruncase o vorbă: „Te pomenești că ne atacă într-o noapte țiganii din Cloșenești!“ Cum se întâmplă în asemenea vremuri de panică, vorba prinsese și piteștenii ajunseseră să se teamă de țiganii din această mahala, mai mult decât de țăranii răsculați. În realitate, bieții țigani nici nu se gândeau la un asemenea atac. Ei își duceau mai departe viața lor săracă și necăjită. E drept că printre ei se aflau și câțiva „găinari“. Aceștia, în nopțile geroase de iarnă, când vardistul din post se adăpostea la bucătăreasa cu care se avea bine, „ciordeau“ câte o pasăre din cotețele caselor mai înstărite. Aceștia alcătuiau însă o infimă minoritate. Dar oamenii au obiceiul să generalizeze. Toți cloșeneștenii au fost declarați găinari, iar în starea de spirit creată de răscoale, ei au fost avansați în bloc la rangul de eventuali tâlhari și asasini în stil mare.

Nopțile de panică au trecut în deplină liniște. Cloșeneștenii nu numai că n-au organizat niciun atac în stil mare, dar au fost siliți să renunțe chiar la măruntele lor ciordeli, din cauză că vardiștii, puși în stare de alarmă, își părăsiseră bucătăresele și cutreierau de seară până dimineața ulițele, șuierând fără întrerupere.

După vreo două săptămâni, răscoala a fost înăbușită. Din sate au început să sosească lungi convoaie de țărani, cei mai mulți legați în lanțuri, stâlciți în bătăi, cu cămășile sfâșiate și pline de sânge închegat. Micul penitenciar din marginea orașului[5] se dovedi de la început neîncăpător. Era o clădire șubredă, cu câteva odăi destul de mici, pe măsura unui oraș cu o populație pașnică și cu un foarte redus număr de infractori. Țăranii aduși pentru anchetare au fost vârâți în cazărmile care erau goale[6], fiindcă regimentul de infanterie, cel de artilerie și batalionul de vânători, cu întregul lor efectiv, erau împrăștiate prin satele „pacificate“.

 

Tudor Teodorescu Braniște, Scara vieții, Editura Eminescu, 1976, p. 24-26.

 

***

În țara licuricilor

de D. IOV

 

Sus, la Trivalea, cerul privit are altă înfățișare. Bolta, asemeni unui uriaș clopot albastru, se sprijină pe dealurile împădurite. Turnuri verzi de brad se înalță trufașe stăpânind mulțimea copacilor. Țâșniri de apă, râușoare mici coboară printre pietre albe, strălucitoare, ca niște vine de argint. O vilă cu turnuri de mesteacăn strălucește ca un castel de marmură în mângâierea celor din urmă raze. Drumuri, croiesc fășii albe prin desișul răcoros, o cișmea gângăvește într-o peșteră umedă și împrejur o întovărășește cântarea și ciripitul mărunt al păsărilor. Ca de para unui uriaș foc creștetul codrului se rumenește și o ploaie aurie stăruie, ca o pânză de mătase, spre asfințit.

Vânt răcoros clatină ramurile tinere și-un aer curat pătrunde în coșul pieptului ca o apă răcoroasă. Înserarea se cerne din văzduhul ce prinde a se înnegri. Umbrele cresc tăinuitoare. Fantome se deslușesc pe aleile umbrite, se apropie și trecătorii, în mers leneș, împânzesc drumurile. Răsună huruituri de trăsuri, cât-un oftat de automobil și pe drumușorul din preajma rondurilor de flori, noi plimbători s-arată.

La Trivalea nu vine lume multă. Depărtarea de oraș te îndeamnă să iei trăsura, s-o ții pe loc până la întoarcere și să te coste cât nu face. Dar cu cât sunt mai puțini oameni, cu atât farmecul crește. Liniștea e mai covârșitoare, singurătatea mai deplină. Sus, pe-o muche de deal, în fața unei mese un singur lăutar cântă. Nici țambal, nici sunet de alamă, supărător. Singure cele patru coarde gem sfâșietor, plâng amar sub altarul plin de umbră și răcoare. Cântărețul e un copil. Un artist neîntrecut. În cântarea lui parcă toți copacii cântă, toate frunzele șoptesc, toate păsările țin, în surdină, isonul. Tremurări rupte din inimă umplu pacea. Și Sandu Dumitrescu zice și din gură și zice încet, cu unduiri domoale de glas, cu ochii țintă în depărtarea nelămurită:

Du-te dor prin ierbi, prin fân,

Mi te du la dragu-n sân,

Și te du pe drum grăbit

La drăguțu meu iubit...

Spune-i dor încetinel

Cât sufăr eu pentru el...

Copilul acesta, cu glas melodios urăște romanțele sentimentale, de cafenea, cu vorbe scâlciate și „frunză verde”, pe buzele lui dă viață zâmbetelor vesele sau dureroase. Pe bănci ascultă lumea, la mese înmărmuriți privesc consumatorii. Și cât ține cântecul, unicul chelner uită comenzile și privește și el cu șervetul pe umăr.

Nicăieri ca la Trivalea nu se găsesc mai mulți licurici. Împărăția lor e aici în mărginirea dealurilor înalte, deasupra șoptitoarelor ape. Luminițe de foc, scăpărări de diamant, pretutindeni. Unele scântei plutesc pe deasupra ierbii înrourate, altele mai pe sus, la înălțimea unui om, câte-o lumină săgetează zarea drept, ca trasă pe-un fir de ață. Pe văi potop de lumină. Ca scânteile ce izbucnesc dintr-o vatră de jăratec când sufli-n foi puternic, așa de mare e învălmășagul de lumini ce plutesc, în toate părțile prin noaptea văilor.

Câte-o cucoană își prinde în păr luminițe de aur. Și ce frumos ard, în izbucniri tremurate, ochii mici de foc în noaptea unui păr des. Un țigănuș care vinde alune și-a vârât doi licurici în nas. Pare un mic balaur ce varsă foc pe nări.

Târziu, când te întorci spre oraș, pe drumușorul întunecos de nu-ți vezi mâna, copacii foșnesc din rochiile lor de frunze. Salcâmi retezați străjuiesc cărarea prunduită. Și-n bezna fără de hotar războiul de lumini crește în valuri de luptă. Din iarbă, dintre frunze, se desfac floricele luminoase. Mâini nevăzute scapără din amnarul de oțel semănând scântei. Două ceruri își deschid sânurile.

Unul deasupra, albastru ca sineala, cu făclii nemișcate și altul jos, cu stele călătoare. Și între aceste două ceruri trăiește cântarea fermecată a pădurii. Din strune de argint cântă izbucnirile subțiri de apă. Și toate cântările parcă au menirea s-adoarmă firea îmbrăcată în vesmânt răcoros de doliu... 

 

D. Iov, În țara licuricilor, în „Universul literar”, an XXIX, nr. 30, 23 iulie 1912, p. 2-3.

 

***

I. Simionescu despre orașul Pitești în anul 1925

 

Pitești

 

De cum dai pe valea Argeșului, drumul spre Pitești este o largă alee naturală. Pretutindeni numai flori, verdeață și dungă de pădure. Satele se țin lanț, pline, bogate, cu oameni sănătoși. E zona de contact dintre dealuri și șes, valul de oprire etnică în preajma ogoarelor întinse, mănoase. De aceea este și zona de deasă populațiune.

Orașul se resimte de aceste condițiuni naturale prielnice. Spre el se scurge puhoiul satelor de munte; către el sunt atrase din șesul apropiat, alt oraș în vecinătate nefiindu-i concurent. Prin el se abate și drumul mai de-a dreptul ce leagă valea Oltului de la Câineni, prin Curtea de Argeș spre București.

Arhitectura orașului e condiționată de Argeș, râul care curge în voie, printre zăvoaie bogate sau pe pat de prundiș curat. Sunt 4 ori 5 străzi paralele, în lungul malului, una din ele urcându-se și pe baza terasei din dreapta. Alte străzi de-a curmezișul, împart orașul într-o  rețea cu ochiuri neregulate. Un bulevard bine întreținut, umbrit de frumoși arbori deși, taie orașul în lung[7]. În curmezișul lui, e o grădiniță, iarăși curat și bine ținută. De la mijlocul ei te bucuri chiar de perspective care te opresc o clipă în loc. Deoparte, e calea dreaptă a Bulevardului, cu vederea deschisă până la gară. La un capăt, de după o draperie meșteșugit aranjată, cu brazi argintați, se vede frontispiciul mărețului palat administrativ[8]. Coloanele de la intrare, peristilul în stil antic, te fac să uiți că te găsești în capitala județului Argeș. E o viziune din orașe depărtate, apusene. Palatul te atrage. În totalitatea lui e impunător, iar pe strada în care se află, se țin șir clădiri mândre, unele în stil românesc.

Dintre niște plopi piramidali se înalță și liceul „I.C. Brătianu”. Deși clădit, pe vremuri, pentru gimnaziu, adăpostește azi 21 de clase. Totuși este ireproșabil de curat întreținut, având un amfiteatru pentru Științe Naturale și Științe Fizico-Chimice, sală de desen și chiar sală de conferințe și cinematograf. Se prind urmele comitetului școlar, dar mai ales ale unui director gospodăros.

Lângă liceu, clădirea directorului adăpostește o frumoasă bibliotecă. Să ne oprim ceva aici, căci biblioteca este interesantă din multe puncte de vedere. Mai întâi din ea se prinde ce însemnează îndemnul. A fost îndeajuns ca să se găsească un donator, pentru ca alții să-l imite.

Cele mai multe cărți fac parte din donația lui Ionescu-Gion, cunoscutul scriitor, de fel din Pitești, căruia cetățenii, spre cinstirea amintirii lui dar și spre cinstea lor, i-au ridicat, în parc, un bust bine îngrijit și într-un cadru artistic ales. Au donat cărți și alții, ca Gr.I. Brăteanu, A. Vericeanu, dr. Păltineanu, căp. Diamandi Alexandrescu. S-au adunat astfel cărți de mare
valoare, științifică și literară, care pot face sâmburele unei însemnate biblioteci, când se va ajunge la o sistematică așezare a lor. Am găsit printre ele cărți de deosebită importanță, unele,
admirabil păstrate, chiar din veacul al 17-lea.

Decât... căutând bine la aceste biblioteci, crezi că te afli undeva într-o școală străină. Predomină cărțile franceze și germane; cele românești sunt așa de vitreg reprezentate, încât îți dă dovada înstrăinării sufletești a cărturarilor noștri, cei de demult ca și cei de azi. Până și inscripțiile de deasupra unor dulapuri, făcute de donatori, sunt franțuzești: „Donner ne peux, Preter ne veux”.

„Avem și cărți românești”, îmi spunea întruna bibliotecarul. Ducându-mă spre dulăpiorul care ascundea exemplare trimise de Casa Școalelor ori de Academie și răsfoindu-le, găsii sistemul vechi de întemeiere a bibliotecilor oficiale. Erau acolo vreo 15 volume din aceiași lucrare: Starea economică a Danemarcei. Alte vreo 5 volume, purtau pe legătură cuvintele: Administrația Casei Școalelor, Biblioteca rurală. Titlul cărții? W. Putz, Geografia
și Istoria Evului Mediu. Așa se făceau mai înainte vreme bibliotecile oficiale, trimițându-se tot ce se cumpără la centru din generozitate față de autori. De aceea rămân moarte. Totuși
așa cum e, Biblioteca liceului din Pitești poate fi ușor transformată într-o bibliotecă publică, când Comitetele școlare vor scăpă de grija clăditului și a renovării vechiului edificiu necorespunzător nevoilor actuale.

Și celelalte străzi sunt deosebit întreținute, bine pavate. Praful, aici mai mult nisip, nu e prea supărător. Casele sunt curate, cele mai multe noi, așa încât dau unor străzi un aer de liniște plăcută, de viață tihnită.

Ici și colo se mai găsesc și căsuțe din vremurile de demult. În mijlocul unei curți, cu grădiniță plină de ochiul boului, crăițe și ruje, se înalță o culă mică. Odăile de locuit sunt ridicate, la etaj, cu un cerdac susținut de stâlpi sau închis de geamlâc. Jos, nu e decât ușa de intrare, ferecată și în alt perete de la față, intrarea la pivniță, cu ușa de zăbrele bătute-n cruciș. Când se întâmplă ca pe lângă ele să treacă și carele înalte, trase de o pereche de boi mărunței, care încărcate cu oalele fabricate la Coșești pe râul Doamnei, sau un grup de femei cu fotele oacheșe, purtând atât de grațios pe cap bidonul cu lapte ori coșul cu merinde, atunci Piteștii de azi dispar și ai înainte un colț din ceea ce era orașul la început, când abia își lepădase haina de sat.

E păcat însă că aceste clădiri vechi se dărâmă; măcar una din ele ar putea fi păstrată, adăpostind un muzeu regional. Piteștii au avut noroc se vede, de conducători gospodari și
cu tragere de inimă. În afară că e bine pavat, are apă, lumină electrică și canal. În anii cei doi din urmă, atențiunea gospodarilor comunali s-a îndreptat în special asupra cartierului negustoresc din preajma bisericii Mavrodolu, vestită prin catapeteasma bogată, prin icoane numai aur și argint, și prin luptele date între zidurile ei, la niște alegeri din trecut[9].

O piață mare proaspăt pavată, deschide larg spațiu în jurul halei noi, spațioasă, cu gherete în beton armat în jur[10]. E o parte originală a orașului, căci alăturea se înalță catedrala, cu turnul clopotniței înalt, subțire, în stil deosebit de a celorlalte biserici[11], iar spre Argeș se arată parte din dealurile înverzite, numai vii și vile.

Tot așa sunt străzi cum e Șerban Vodă, care îți aduc aminte părți din orașele ardelene. Bine asfăltuită, curată, e împrejmuită de case mari, cum e Tribunalul, Sfatul Negustoresc, Primăria, iar în fund lângă biserica Sf. Niculae, un mic boschet de arbori, umbrește bustul marelui om de stat I. Brătianu.

Demnă de pomenit e si clădirea teatrului, tot de comună ridicată; adăpostește în ea o sală micuță de spectacol, dar cu mult gust ornamentată cu chenare în stil național și o baie, ceea ce e mare lucru.

Dintre toate orașele din vechiul regat, Piteștii singuri mi-au lăsat impresia de o mai mare satisfacere a cerințelor unui oraș, îmbinând curățenia, cu o deosebită îngrijire dată locuințelor,
străzilor și chiar gustului artistic. Mahalale cu case scunde, intrate în pământ, cu acoperiș de stuh ori chiar draniță, aici, în Pitești nu se prea află.

Privit de sus, de pe terasă, orașul pare un mozaic de pete roșii, acoperișurile de tablă ori olane, cimentat cu verdele arborilor crescuți în plin, din pricina umezelii trase de la râu. Bisericile, destul de multe, sunt împrăștiate în tot lungul orașului, dintre ele răsărind biserica nouă, Sf. Vineri, în genul celei de la Curtea de Argeș.

Fiind în calea mișcărilor mai intense omenești, caracterul specific al orașului nu putea fi decât negustoria. Așa se explică și buna stare a locuitorilor. Înviorător e că partea economică e
mai mult în mâna românilor. Prea puține firme cu nume străin se văd pe străzile negustorești.

Din punct de vedere cultural însă nimic mai deosebit nu poți afla. Școli sunt multe și de tot soiul, dar ca pretutindeni nu au decât o însemnătate formală. Un slab început de mișcare culturală s-a ivit în anii din urmă, în jurul liceului. Acolo se țin conferințe și chiar ședințe mai intime, cu caracter cultural, în sălile de deasupra bibliotecii.

Orașul e în primul rând favorizat de natură. De sus, din foișor, sau chiar de pe tăpșanul cu case care se ridică îndărătul bisericii Sf. Ilie, se prinde o largă scenă cu variate tablouri. Jos sclipesc apele și prundișurile Argeșului, încadrate când în verdele argintiu al sălciilor și plopilor, când în verdele întunecat al aninișului. În față, spre răsărit, e culmea de dealuri de la Florica, numai vii, grădini și sprâncene păduroase, printre care sunt presărate petele roșii, albe, ale vilelor cochete ori caselor mai modeste. Valea Moselei nu e mai încântătoare decât această parte din Valea Argeșului.

Peste culmile de dealuri, întinse în lungul apei, ca tăiate de un paloș uriaș, se înalță, când cerul e limpede și ceața nu acoperă orizontul, silueta ștearsă, depărtată, a celor mai înalți munți din Carpați; spre sud privirea alunecă peste valea lărgită care pe nesimțite dă în șesul numai holde. E un orizont întins, variat ca forme și culori, întremător prin rodnicia gâlgâitoare de pretutindeni. Slăvită ești, Ţara mea!

Demn de pomenit este colțul tăinuit din natură, pe care piteștenii au avut bunul gust să-l transforme în parc. E vestita pădurice Trivale, cu drumuri pietruite, cu restaurante și podiș pentru jocuri gimnastice. E un minunat loc de tihnă, cu umbră de fagi, cu murmur de izvor, cântece de păsări și chiar cu liniștea schitului înălțat pe un dâmb.

Dar, după cum calea Victoriei e furnicar de oameni care se ciocnesc, se înghesuie unii în alții, pe când frumoasa grădină a Cișmegiului este aproape goală, tot așa îngusta grădiniță din oraș nu mai poate cuprinde lumea îndesată spre jumătatea umbrită a aleii din mijloc, pe când parcul de la Trivale, ademenitor spre gândire și reculegere, cu aerul plin de mireasma florilor din poieni, rămâne mereu pustiu. Și e păcat, căci puține orașe au un asemenea loc de recreație și sănătoasă odihnă.

 

I. Simionescu, Orașe din România, Editura Cartea Românească, București, 1925, p. 197-200.

 

***

Pia Alimănișteanu despre orașul Pitești,

în amintirile publicate în anul 1940

 

XII

Piteşti trebuie văzut marțea, când e târg în vale. Pe toate ulițele, de la podul Argeșului până la gară, întâlnești numai săteni și sătence, ieșind și intrând în oraș. Era îmbâcsit târgul azi.

 Pe când își făcea logofătul cumpărăturile şi tocmea varza de iarnă, eu stăteam în trăsură. Țineam în mână hățurile cailor. Treceau pe lângă mine pâlcuri-pâlcuri, țăranii. Treceau necurmat, fără să schimbăm un cuvânt, împreună.

Când s-a ivit însă o femeie, într-o fotă albastru închis, lucrată în beteală și cu un șorț în față la fel, portul județului Argeş, am oprit-o. În șort ținea strâns un purcel de curând născut.

I-am spus:

- Aș vrea să-ţi cumpăr zăvelca[12]. Ce-mi ceri pe ea?

- Numai purcelu' e de vânzare, douăzeci de lei.

- Eu nu vreau purcelul. Vreau numai zăvelca.

- Ți-o dau, dacă mi-i iei pe amândoi.

Și s-a făcut târguiala. I-am cumpărat pe amândoi şi i-am pus într-același sac pe capră.

Din piață ne-am dus la Trivale, unde nu fusesem de mult. Nu-mi venea să cred că era același codru sălbatic din trecut. Crescuseră copacii din cale afară, apoi, printre ei, se trăseseră drumuri, poteci, poduri, se ridicase un bufet cu bănci în lemn de mesteacăn, se făcuseră răzoare de flori şi o grotă din care țâșnea apă limpede.

Pe jos nu am putut merge decât câțiva pași, din pricina purcelului. Țipa de foc și țipetele lui strângeau lumea în jurul trăsurii.

 

Pia Alimănișteanu, Prin cetatea lui Bucur. Trecutul viu, Editura Corint, București, 2021, p. 215-216.

 

***

Orașul Pitești în amintirile lui Ion Valjan

 

Ion Vasilescu (n. 16.12.1881, Turnu Măgurele, Teleorman – d. 29.04.1960, București, Închisoarea Văcărești), fiul lui Alexandru Vasilescu, șef de vamă și al Elizei Bătășanu, cunoscut sub pseudonimul literar Ion Valjan sau Valjean, a fost procuror, judecător și avocat de renume, om politic liberal, publicist și dramaturg, doctor în Drept la Paris din anul 1906.

Până la debutul Marelui Război a fost substitut de procuror și procuror titular (din 1910) la Tribunalul Argeș, instituție de elită a magistraturii din țară, compusă din: Constantin Rătescu, președintele tribunalului; Barbu Brezianu, judecător sindic, viitor prim-președinte al tribunalului; Andrei Rădulescu, judecător, viitor membru al Academiei Române; D.I. Diaconescu, procuror; judecătorii de la judecătoriile de ocol rural și urban Pitești: Aurel Căpățână, Eduard Mirto, Spiridon Popescu și Cernătescu.

Ion Vasilescu a fost atașat de orașul Pitești, de locurile și omenii lui. Părinții și surorile acestuia s-au stabilit la Pitești, în cartierul Trivale. Victoria, soția acestuia era originară din comuna Găvana – Valea Rea, astăzi cartier al orașului Pitești, unde deținea o moșie străveche[13] și o casă impunătoare, în care își petreceau vacanțele de vară, în familie sau alături de prietenii din magistratură. În scrierile sale memorialistice îi menționează pe avocații piteșteni „de temut”, Ernest Paximade (n.1868, București) și Ion Purcăreanu (n.1872, Pitești), care erau caracterizați ca fiind „cu mare experiență de bară și un talent ce nu se poate tăgădui”.  

În volumul de amintiri publicat postum „Cu glasul timpului” (1987), scriitorul face o scurtă descriere pitorească a parcului Trivale (sau Trivalea, cum era menționat în documentele din trecut), aflat la ieșirea din oraș, amenajat de autorități la începutul secolului al XX-lea pentru agrementul orășenilor.

***

„Grație lui Manolescu[14], un prefect care a făcut epocă în județul nostru, avem o pădure chiar în marginea orașului: Trivalea. E greu să-mi definesc mie însumi ce este Trivalea, de care sunt legat cu toate firele sufletului meu. E o fremătătoare armată de copaci tineri, străjuind de o parte și de alta o alee pe care ți-e drag să te plimbi agale, visând singuratic, sau, întovărășit de alții, să vorbești despre tot ce e frumos pe lume. E în frunzișul des din Trivale o poezie calmă, odihnitoare, ce te împacă cu viața şi te îmbie să ierți şi să uiți toate necazurile. Ieși din frunzișul acesta frământat de adierile vântului, regenerat cu un suflu mai tare, mai sănătos!”.

Ion Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, Editura Humanitas, 2013, p. 302.

---

[1] Strada Cloșenești (astăzi Ion Câmpineanu), pornea din capătul străzii I.C. Brătianu, de la Spitalul Brătianu înspre Râul Argeș, o zonă nesistematizată, mahala locuită de sărăcimea orașului.

[2] Mosel este un afluent al Rinului, cu o lungime de 550 km, care curge prin Franța, Luxemburg, Germania și se varsă în Rin, la Koblenz. Valea Moselei este faimoasă pentru peisajele spectaculoase și bogatele regiuni viticole. 

[3] Remarcă care ascunde unele prejudecăți antisemite ale istoricului.

[4] N. Iorga se referă cel mai probabil la Pavilionul din Trivale, imortalizat în mai multe vederi de epocă, construcție care avea într-adevăr forma unui schit.

[5] În documentele oficiale (anterioare anului 1918) apare cu denumirea Arestul preventiv, mai târziu cu denumirea Închisoarea Pitești, loc unde s-a desfășurat în perioada comunistă infamul „Experiment Pitești”.  

[6] Cazărmile militare de pe platoul Trivale.

[7] Bulevardul Elisabeta Doamna (astăzi bulevardul Republicii), care făcea legătura centrului urban (Grădina Publică) cu Gara Pitești.

[8] Palatul administrativ, sediul Prefecturii Argeș (astăzi clădirea veche a Muzeului Județean Argeș).

[9] Autorul se referă la alegerile parlamentare din 1870, care la Pitești au degenerat într-un conflict între orășeni și forțele armate, soldat cu mai mulți răniți și morți.

[10] Hala de carne, construită la începutul secolului al XX-lea în piața centrală a orașului, Piața Episcopiei.

[11] Biserica Domnească Sf. Gheorghe.

[12] Zăvelcă = Fiecare dintre cele două fote dreptunghiulare, cu dungi sau brodate cu flori, care se poartă una în față și alta în spate, ca fustă.

[13] „Dimineața”, nr. 9232, din 9 septembrie 1932, p. 11.

[14] Mihail Manolescu, fost prefect al județului Argeș, la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, în cinstea căruia s-a ridicat în perioada interbelică o statuie impunătoare amplasată în Parcul Trivale, în semn de apreciere pentru inițiativele edilitare urbane, statuie care a fost înlăturată ulterior de autoritățile comuniste. 

Aurel Radu, Câteva descrieri pitorești ale orașului Pitești, în „Restituiri”, nr. 65/2022, p. 10-19.