Contribuții la istoricul bisericii și comunității luterane din orașul Pitești

 

Biserica evanghelică din Pitești. Vedere interbelică din strada Elisabeta Doamna. În cazul bisericii se pot remarca unele elemente specifice spațiului confesional ortodox (prezența crucii, forma turnului).

Sursa: Bogdan Radian din Pitești, reprezentant al comunității. https://www.facebook.com/bogdan.radian, 2022.

Articolul de față își propune să prezinte o istorie a bisericii și comunității luterane / evanghelice din orașul Pitești începând de la mijlocul secolului al XIX-lea și în primele două decenii ale secolului al XX-lea[1]. Ieșirea Principatelor Române de sub monopolul economic otoman (Adrianopol, 1929) a reprezentat un pas important pe calea modernizării, care într-o primă etapă nu s-a putut realiza fără aportul alogenilor. Aceștia au simțit noile oportunități economice din Principatele Române, care aveau nevoie de oameni înalt calificați (profesori, medici, arhitecți, ingineri, meșteri constructori) pentru a transpune în practică reformele modernizatoare. În acest context, în orașul Pitești, reședința administrativă a județului Argeș s-au așezat mai mulți germani de confesiune luterană care au format o comunitate înfloritoare înainte de 1918, cu biserică proprie și școală primară confesională. Germanii luterani au înființat societăți comerciale și au fost implicați în activități sociale și cultural-artistice deschizătoare de drumuri: prima sală de spectacole și teatru a orașului cunoscută după numele proprietarilor (Uclar sau Uklar, apoi redenumită Universala Lehrer), primul cor urban (Liedertafel), prima societate funerară (Societatea Germană de Înmormântare din Pitești) etc.

***

Comunitățile luterană germană și reformată maghiară de la Pitești funcționau împreună la mijlocul secolului al XIX-lea. La început acestea au fost deservite de pastorii din alte orașe mai mari (pastorul R. Neumeister din București, pastorul Eduard Ortmann din Ploiești) sau de preoții catolici din Câmpulung Muscel. Lipsa unui pastor permanent pentru oficierea actelor de stare civilă sau pentru instrucția religioasă a copiilor se simțea însă acut de către comunitatea luterană. 

În 1858, în prezența pastorului R. Neumeister din București au fost inaugurate școala și casa de rugăciune comune ale comunităților protestante. Școala a fost înființată prin donațiile celor două comunități protestante și prin contribuția financiară a Asociației Gustav Adolf și a împăratului Frantz Joseph. Primul profesor a fost P. Jekel din Feldioara.

Ungurul Carol Szekely, doctorul județului Argeș și al orașului Pitești a lăsat prin testament (1848) un teren și o vie din venitul cărora să se construiască și să se întrețină o biserică pentru comunitatea maghiarilor calvini. Comunitățile luterană și calvină, anterior unite, s-au separat începând de la 28 august 1859. La acest deznodământ au contribuit și disensiunilor naționale dintre germani și maghiari. Elevii germani au continuat însă instrucția la școlile din oraș, la cea evreiască sau la cea maghiară care funcționa în continuare.

Comunitatea luterană/evanghelică cumpără în 1863 un teren în centrul orașului (strada Egalității, cu ieșire în bulevardul Elisabeta Doamna, acum Bulevardul Republicii) cu scopul construirii unei case de rugăciune și a unei școli proprii. În 1867 s-a realizat inaugurarea casei de rugăciuni și a bisericii, prin implicarea membrilor comunității locale (M. Lehrer, A. Keller) și cu sprijin financiar de la comunitățile din Leipzig, Kiel și Mediaș, dar și prin donația financiară a regelui Friedrich Wilhelm al IV-lea și a Asociației Gustav Adolf. Comunitatea s-a afiliat ulterior la Biserica Națională Prusacă și s-a subordonat la Consiliul Superior al Bisericii Evanghelice.

Din 1869 (Duminica Floriilor), comunitatea piteșteană are propriul pastor și profesor al școlii, C.R. Roettger, care a funcționat aici până în 1877, urmat de Em. Schuster (1878-1885), apoi de cei doi frați pastori: Hermann și Johannes Vorhauer etc.

Timp de o jumătate de veac (1866-1915), în cele două condici parohiale au fost înregistrate 358 nașteri, 197 confirmări, 76 căsătorii și 256 decese[2]. Comunitatea a avut în această perioadă un spor natural de peste 100 de indivizi, ceea ce denotă că în oraș exista o comunitate stabilă și înfloritoare, chiar dacă în câțiva ani nu s-a înregistrat nicio căsătorie.  

 

Anul	Nașteri	Confirmări	Căsătorii	Decese
1866	3	0
1867	5	0	10
1868	1	0
1869	14	4		7
1870	7	6		5
1871	2	3		7
1872	6	5		8
1873	4	0		8
1874	11	7		9
1875	7	5		4
1876	3	5		7
1877	4	0		1
1878	7	6	2	8
1879	8	7	1	7
1880	12	7	3	14
1881	3	1	3	7
1882	7	0	3	7
1883	10	6	3	5
1884	5	0	2	2
1885	4	0	0	0
1886	5	3	0	2
1887	8	6	1	4
1888	16	6	0	3
1889	9	7	3	4
1890	16	2	0	7
1891	12	2	2	6
1892	12	11	2	7
1893	10	0	2	10
1894	9	0	2	8
1895	5	1	3	4
1896	10	7	2	4
1897	11	5	2	5
1898	11	8	1	8
1899	7	0	4	9
1900	9	2	1	2
1901	8	8	3	8
1902	10	3	4	9
1903	4	11	0	8
1904	4	5	2	3
1905	9	3	2	4
1906	2	1	1	3
1907	5	6	2	4
1908	9	5	0	7
1909	2	6	1	4
1910	5	5	2	3
1911	4	6	1	3
1912	7	3	1	5
1913	5	5	3	1
1914	11	3	2	3
1915	0	5	0	2
TOTAL:	358	197	76	256

 În jurul anului 1900, comunitatea avea în jur de 150 de suflete, în mare parte germani din Transilvania stabiliți în oraș ca slujbași, calfe, muncitori, slujnice sau guvernante. Negustorii și meșterii germani din oraș erau cei care susțineau financiar biserica și școala comunității. 

Comunitatea luterană/evanghelică a avut 96 membri în 1879, circa 150 în 1890, 170 în 1912 și tot atâția în 1922. În schimb, comunitatea reformată era mai numeroasă în 1922, când număra peste 300 de membri.

Epitropii bisericii luterane/evanghelice au fost persoane importante din sânul comunității. În 1887 erau Mihai Lehrer și fiul său Franz Lehrer, F.A. Keller și Paul Blucher. Franz Lehrer a fost un reprezentant de seamă al comunității luterane și un antreprenor de succes. El a înființat la 1 martie 1876, Societatea germană de înmormântare din Pitești, fiind pentru o perioadă îndelungată (1876-1919) președintele acestei societăți. Această societate creată după modelul celor similare din Imperiul Austro-Ungar a fost un model pentru societăți similare care s-au înființat ulterior și de clerul ortodox urban sau chiar de către particulari[3].

Familii importante în viața comunității germane evanghelice au fost: Blucher, Fuchs, Iuneș (Iunesch), Keller, Lehrer, Mrazec (Mrazek), Ott, Schiel, Schulleri, Schmidt, Schweitzer, Tontch, Ziegler etc.

Pastorii comunității și directorii școlii luterane din oraș în perioada modernă au fost:

-          R. Neumeister, începând din 1855;

-          Josef Krampf, începând din 1860; 

-          Eduard Ortmann născut în Bielefeld, provincia Westfalia-Prusia, pastor itinerant pentru comunitățile din orașele Pitești și Ploiești, între 1864-1869;

-          Carl Robert Roettger, originar din Tangermunde, provincia Saxonia/Prusia, între 1869-1877;

-          Emil Schuster, între 1877-1886, este cel care scrie primul scurt istoric tipărit al comunității[4];

-          Hermann Vorhauer, între 1886-1892;

-          Johannes Vorhauer, fratele lui Hermann Vorhauer, între 1893-1897;

-          Johannes Staake, între 1897-1904;

-          Walther Siefert, între 1905-1918, a fost deținut temporar, în 1916, în perioada neutralității României.

Din 1869, pastorul de la Pitești a deservit și comunitatea evanghelică din Câmpulung, orașul de reședință al județului Muscel.

După război, o perioadă îndelungată (1921-1953), pastor al comunității a fost Johannes Kentsch (n.26.05.1890), învățător în Miercurea Sibiului începând din 1909. Pentru perioade scurte de timp a fost pastor în orașele Cernăuți (1943-1944), Ploiești, Câmpina (1946-1952), iar din 1953 s-a mutat definitiv în orașul Sebeș[5]. 

În 1922 are loc un eveniment important în viața comunității, vizita episcopului Friedrich Teutsch la Pitești, ocazie cu care se realizează descrierea și prezentarea comunității piteștene[6].

Școala confesională luterană

Așezarea primilor germani în orașul de la sud de Carpați se petrece în mod sistematic începând din perioada regulamentară. În anul 1846, în oraș funcționau opt școli particulare, la care urmau circa 141 de elevi. Între aceste unități de învățământ particular se remarcă cele pentru învățământul fetelor, prin care se urmărea deprinderea acestora cu activități practice, specifice unei vieți casnice. Între acestea se aflau Institutul de Fete Karol Buholtzer, cu predare în limba germană, care s-a deschis ca școală particulară în 1843 pentru educația fetelor orășenilor de către soții germani Buholtzer și Pensionul de Fete condus de Fany Regelsberg, cu origini nemțești, instruită în Cloșterul de la Sibiu, guvernanta în familiile boierești din oraș, care își deschide un pension în 1843 pentru câteva fete.  

În perioada regulamentară, școlile particulare se supuneau regulilor impuse de Eforia Școlilor Naționale. Aceste școli erau inspectate de profesorul delegat de la Școala Normală din oraș, elevii trebuia să învețe după cărțile trimise de Eforie, învățătorii trebuia să introducă citirea și scrierea în limba română, elevii susțineau un examen public anual în fața profesorului de la Școala Normală din oraș. Aceste reguli urmăreau uniformizarea învățământului și imprimarea unui etos național[7]. La începutul secolului, examenele elevilor pregătiți în familie și în institute particulare se țineau la Școala primară de băieți din oraș, conform adresei trimise de directorul școlii I.S. Teodorescu din anul 1902.

Școala germană luterană (evanghelică) de la Pitești s-a înființat în 1858, în asociere cu cea maghiară. Din 1865, comunitatea  evanghelică a avut o școală proprie, iar din 1894 a avut un local special cu două săli.

Încă din 1876, Willibald Teutschlander, preot și director al școlilor protestante din București publica o broșură-program în limba română despre modul de organizare și funcționare al acestor școli, broșură care nu a fost menționată în Bibliografia istorică modernă a României[8]. La fel ca școlile protestante din capitală, școala luterană de la Pitești se afla sub patronajul împăratului german și a trimisului său la București, de la care primea donații financiare, iar conducerea era asigurată de pastorul evanghelic local. La această școală puteau urma și elevi de alte etnii și confesiuni din oraș, actul didactic se realiza în limbile germană, maghiară și română, iar elevii aveau ore practice de lucru manual[9].

O primă școală care a funcționat în biserica comunității a fost consemnată în 1858 când preda profesorul P. Jekel din Feldioara (Brașov), însă aceasta a funcționat pentru puțin timp, până în 1859, când comunitățile evanghelică germană și reformată maghiară s-au separat.  

Școala evangelică se reînființează în 1865/1866 funcționând în localul bisericii. În 1874, comunitatea primește din partea împărăției germane o donație importantă pentru construirea unui local de școală, separat de cel al bisericii. În anul următor se deschide Școala evanghelică reformată de la Pitești condusă de Carol Tomka, amplasată în curtea bisericii din strada Șerban Vodă (Biserica calvină). Profesorii erau Gabriele Nemeth și Ion Popescu (scris franțuzit Jacques Popesco). Despre acesta din urmă se afirma în „Programa” trilingvă (română, germană și maghiară) din 1875 că posedă o „cunosciință perfectă atât în limba română, cât și în cea germană”. La școală se acceptau copii cu vârsta cuprinsă între 6-12 ani, fără deosebire de religie, mențiune care atestă că școala era gândită mai degrabă ca o școală particulară, decât ca o școală strict confesională, care să deservească numai comunitățile protestante din oraș. Materiile de studiu erau cele impuse de programa ministerială, iar suplimentar, copiii puteau urma ore de limba germană și maghiară. Taxa la această școală confesională era de cinci franci pe lună, care era încasată de Sigismund Kovacs, casier și curator superior al bisericii și școlii evanghelice reformate din oraș. Pentru trei galbeni pe lună, directorul școlii putea găzdui elevi în familie, care primeau „ședere, mâncare și spălătură” și suplimentar meditație în limbile: latină, germană și franceză. Scopul școlii era unul modern și modernizator, nefăcând „osebire de religiune și naționalitate” între elevi, pentru a „dezvolta în ei simțuri nobile și frățești”, și mai mult „...de a planta în inimile june sămânța stimei pioase și reverențiale și a amorului nemaculat către părinți, profesori, precum și către autoritățile bisericești și civile”[10].      

Primăria Pitești, reprezentată de primarul N. Nanoescu a eliberat în 1894 autorizația de construcție avizată de arhitectul comunal H. Zacharias, pentru construirea din nou a unui local de școală cu două clase, un antreu și o turlă pentru clopotniță, în suprafață de 121,98 mp „în fundul curții, pe proprietatea aceștii biserici, neatingând în nicio parte alinierea stradei”. Clădirea a fost construită de meșterii zidari italieni Pietro Bulfon și Giuseppe Tardotti (Tardiți), lucrările fiind începute și încheiate în același an (1894), după planurile arhitectului comunal H. Zacharias[11]. 

Școala evanghelică din strada Elisabeta Doamna nr. 4 a primit autorizație de funcționare la 11 octombrie 1897 (nr. 66.390, seria B), în conformitate cu regulamentul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice din 1896. În primii ani ai secolului al XX-lea, la această școală urmau elevi aparținând tuturor confesiunilor, cei mai mulți fiind cei protestanți și mozaici, ceea ce subliniază încă o dată modelul cosmopolit de funcționare al școlii și calitatea actului didactic.

 

Anul școlar	Confesiunea elevilor	Clasa I	Clasa II	Clasa III	Clasa IV	TOTAL
1901-1902	Ortodocși	5	1	0	0	6
	Catolici	1	0	0	0	1
	Protestanți	11	4	4	1	20
	Mozaici	10	8	3	3	24
	TOTAL:	27	13	7	4	51
1902-1903	Ortodocși	6	0	2	0	8
	Catolici	3	1	1	0	5
	Protestanți	8	10	4	3	25
	Mozaici	4	1	2	1	8
	TOTAL:	21	12	9	4	46

 

Pentru întreținerea școlii, fondurile proveneau (în 1902), în principal de la: Împărăția Germană – 900 mărci, Asociația Gustav Adolf – 500 mărci și Consistoriul Evanghelic Suprem – 150 mărci[12].  

La începutul secolului al XX-lea, corpul didactic era format din trei persoane: Johanes Staake (n.24.07.1869, Schmiedeberg, Silezia), licențiat în Teologie la Halle și Breslau, autorizat ca director și institutor de limba germană din 1897 (ordinul MCIP nr. 66390/seria B din 1897 octombrie 11), Maria Iliescu, institutoare de limba română, fostă învățătoare a statului (ordinul MCIP nr. 53777/130003, seria B din 1897 noiembrie 3) și Adolfina Stefani, maistră de lucru manual, fără diplomă, autorizată cu „ordin verbal” din partea revizorului școlar județean[13].

În continuare prezentăm un extras din registrul matricol al școlii luterane din Pitești pentru anul școlar 1903-1904, care cuprinde în ordine, următoarele câmpuri: număr curent (alfabetic), numele și prenumele tatălui elevului, ocupația, etnia și confesiunea religioasă[14].  Din cei 42 capi de familie, după etnie erau: austrieci (14), germani (4), greci (1), israeliți (7), italieni (2), români (8), sârbi (1) și unguri (5), iar după confesiune erau: catolici (9), luterani / evanghelici (15), mozaici (7), ortodocși (10) și calvini / reformați (1). 

 

Nr. crt.	Numele tatălui elevului	Ocupația	Etnia	Religia
1.	Arady Calman	arendaș	ungur	catolic
2.	Barteș Mihail	tăbăcar	ungur	luteran
3.	Bossel Wilhelm	funcționar	german	luteran
4.	Budinschi Carol	mecanic	austriac	catolic
5.	Buffa Feliciano	zidar	italian	catolic
6.	Constantinescu Ștefan	arendaș	român	ortodox
7.	Cristof Petre	tăbăcar	ungur	catolic
8.	Dejescu I.	funcționar	român	ortodox
9.	Delaschiava Andrei	zidar	italian	catolic
10.	Diaconescu Gheorghe	măcelar	român	ortodox
11.	Dietrich Wilhelm	tăbăcar	austriac	evanghelic
12.	Dragomir Dumitra	menajeră	român	ortodox
13.	Ene Iancu	mecanic	român	ortodox
14.	Finchelstein Moritz	grânar	israelit	mozaic
15.	Fridberg Filip	cafegiu	israelit	mozaic
16.	Fritz Albert	tâmplar	austriac	catolic
17.	Girsth Vilhelm	tăbăcar	german	luteran
18.	Goldenberg S.	grânar	israelit	mozaic
19.	Itzel Mișu	tinichigiu	israelit	mozaic
20.	Keler Alexandru	săpunar	austriac	luteran
21.	Klain Iosef	morar	austriac	catolic
22.	Lehrer Frantz	proprietar	austriac	luteran
23.	Lobel Israil	mobilier	israelit	mozaic
24.	Malanis Costea	brutar	grec	ortodox
25.	Mârskoș C.	fabricant	ungur	catolic
26.	Meichelbeck Gustav	antreprenor	austriac	luteran
27.	Moldovan Iacob	antreprenor	israelit	mozaic
28.	Paulini Mihail	fabricant	austriac	luteran
29.	Pescarovici Alexandru	morar	sârb	ortodox
30.	Schuler Gheorghe	dogar	austriac	luteran
31.	Schweitzer A.	mecanic	german	luteran
32.	Schweitzer Ludovich	măcelar	austriac	luteran
33.	Simionescu Ion	comerciant	român	ortodox
34.	Starch Izac	comerciant	israelit	mozaic
35.	Stoica Nicolae	fierar	ungur	catolic
36.	Suchara Dumitru	funcționar	român	ortodox
37.	Șteflea Ion	tăbăcar	român	ortodox
38.	Theil Iohan	curelar	austriac	luteran
39.	Theil M.	curelar	austriac	luteran
40.	Toth Matei	dogar	austriac	reformat
41.	Vilman I.	mecanic	german	luteran
42.	Volf Matei	lădar	austriac	luteran

 

În 1912, în vremea preotului W. Siefert au fost făcute lucrări de transformare și reparații la școala comunității evanghelice. Corpul de școală a fost extins cu circa 62 mp, respectându-se reglementările pentru clădiri (camerele în interior să aibă cel puțin 3 metri înălțime) și regulamentul pentru canalizare[15]. S-a construit o nouă casă parohiala și s-au realizat săli de clasă prin transformarea vechii case parohiale.

Școala confesională luterană se închide definitiv în 1926/1927, de când clasele școlii vor fi folosite ca săli de rugăciune. Din păcate, activitatea acestei școli nu se poate reconstitui în detaliu, întrucât nu s-au păstrat în mod sistematic documentele școlii (cataloage, matricole) sau anuare școlare, dacă acestea vor fi existat.  

Corul Liedertafel

Orășenii germani veniți din Transilvania înființează în 1866 o societate corală numită Liedertafel și își confecționează un steag de mătase cu simbolul societății, o liră. Societatea corală germană a avut o activitate intensă care s-a bucurat de succes, astfel că în 1890 sărbătorește jubileul de 25 de ani, moment festiv care a fost imortalizat prin batere de monedă. În 1898 a scos o revistă proprie intitulată „Răsunete din România” (în limba germană), din care au apărut două numere.

Chiar dacă a scos o revistă proprie în limba germană, Filarmonica Liedertafel nu a fost o societate exclusivistă, întrucât o serie de piteșteni de origine română au fost cooptați în activitatea corală dinamizând anemica viață culturală locală. Printre aceștia s-au remarcat Alexandru Enescu, frații Traian și Mihail Serafim, dar și profesorii de la liceul orășenesc: Vasile Mândru, Nicolae Serafim, Grigore Tănăsescu. Repertoriul coral era format din muzică laică, din piese germane sau românești. Corul s-a desființat în conjunctura Primului Război Mondial, fără să-și mai reia activitatea în perioada postbelică, deși au existat unele tentative de resuscitare.

Președinții corului Liedertafel (numit și Societatea Filarmonică) au fost: pictorul piteștean Josef/Iosif Materna (din 1890), urmat de antreprenorul Frantz Lehrer, care din 1896 devine proprietarul primei săli de spectacole din oraș, Sala Uclar devenită ulterior Universala Lehrer, Iosif I. Șreier, Adolf Schweitzer și Andreas Hoffer[16]. 

Reprezentațiile corale se țineau în principala sală de spectacole a orașului, Sala Uclar după numele patronului Iosif Uclar, care o vinde lui Frantz Lehrer, iar acesta din urmă o revinde în 1912 lui Frantz Pinhak.

Cimitirul minorităților etnice și confesionale 

Comunitățile minorităților creștine (catolică, luterană și calvină) din oraș primesc în anul 1868 un teren din proprietatea statului, pe strada Trivalea, la intrare în pădure, pentru înființarea unui cimitir comun, în baza legii pentru înmormântări din anul 1864. Cimitirul avea un plan realizat în anul 1868 de inginerul topograf I. Robescu.

Cimitirul a fost amplasat la marginea orașului cum prevedea legislația, însă după darea în folosință în 1880 a cimitirului ortodox din dealul orașului– Cimitirul Sf. Gheorghe, municipalitatea a insistat pentru desființarea cimitirului minorităților confesionale sub diverse pretexte: că se compromit izvoarele captate pe Valea Stancii, care aprovizionau fântânile publice sau că știrbește din măreția parcului înființat la început de secol în pădurea Trivale. Cimitirul „catolic” a fost desființat la 18 decembrie 1901, urând ca până 1 ianuarie 1909 să se facă treptat toate deshumările din vechiul cimitir, pe măsură ce se împlineau, conform legii, cei şapte ani de la fiecare înmormântare, cu relocarea osemintelor și monumentelor funerare într-o parcelă din noul cimitir al orașului. În anul 1902, municipalitatea a intervenit pe lângă preoții comunităților pentru a stabili condițiile în care se vor reloca „osemintele, monumentele și grilajele din vechiul cimitir catolic-luteran-calvin [...], la noul cimitir făcut de primărie și destinat pentru aceste trei rituri”, întrucât parcul Trivalea era „destinat ca loc de petreceri și distracții publice”, după cum afirma primarul N. Constandinescu.

Prin actul de tranzacțiune încheiat la Tribunalul Argeș în 1909, Primăria orașului a oferit comunităților o despăgubire totală de 6.000 lei, ca „justă compensație a tuturor cheltuielilor făcute de numitele comunități” pentru construirea casei mortuare, cu îngrădirea terenului şi cu strămutarea mormintelor. Suma a fost împărțită în mod egal între reprezentanții confesiunilor: preotul Wilhelm Kaluza și Iosif Trimmel din partea comunității catolice, preotul Walter Siefert și F.M. Lehrer din partea comunității luterane, preotul Turoczy Laszlo și Alexandru Kover Junior din partea comunității calvine. Cu toate acestea, în anul 1911, crucile, grilajele și monumentele comunităților nu erau ridicate încă din vechiul cimitir din Trivale, după cum informa grădinarul șef al orașului[17].   

 

ANEXE

 

1. 1902. Școala luterană din Pitești. Situația pe anul școlar 1902-1903 la Limba Română. Lista elevilor promovați.

 

Clasa I	Clasa a II-a
1.      Bufa Elvira 2.      Christof Arpad 3.      Delaschiava Carolina 4.      Friedburg Matilda, premiul II 5.      Leobel Charlota, premiul III 6.      Paulini Mihail 7.      Petrescu Stelian 8.      Simionescu Alexandru, premiul III 9.      Villman Iosefina 10.  Volf Rosa, premiul I	1.      Aradi Irene 2.      Baubin Alexandru, premiul III 3.      Budinschi Valeria 4.      Girst Ida, premiul II 5.      Lehrer Elena, premiul I 6.      Lehrer Maria 7.      Schveitzer Oscar 8.      Schulery Zelma, premiul III 9.      Tot Irene 10.  Theil Maria, repetentă
Clasa a III-a	Clasa a IV-a
1.      Denghel Carolina 2.      Dumitriu Elena 3.      Delaschiava Petre 4.      Meihelbec Frantz 5.      Meihelbec Valeria 6.      Starck Cili 7.      Tot Artur, repetent	1.      Schulery Gustav
Promovați din divizia I în a II-a din clasa I. 1.      Diaconescu Marin 2.      Ene Iancu Aristița 3.      Helvick Elena 4.      Keller Paul, premiul I 5.      Lăzărescu Gheorghe, premiul III 6.      Tot Ana 7.      Meihelbec Gustav, premiul II

 

N.B. Cei care au depus examen la stat, clasificația lor s-a făcut la școala unde au depus examen.

 

ACBECAR Sibiu, Parohia Evanghelică Pitești, 400/373.

 

2. 1910. Act de tranzacție între Primăria Pitești și reprezentanții celor trei confesiuni (catolică, luterană și clavină) cu privire la răscumpărarea locului cimitirului din strada Trivale.  

Act de tranzacţiune

 

Între Primăria oraşului Piteşti reprezentată prin primarul său N.G. Dumitrescu de o parte şi Comunitatea celor trei confesiuni catolică, luterană şi calvină, reprezentată prin d-nii Wilhelm Kalutza şi Iosif Trimel din partea catolică, F.M. Lehrer şi preotul Walter Siefert din partea luteranilor şi Turoczy Laslo şi Alex. Kover Junior din partea calvină, delegaţi prin încheierea din 20 decembrie 1909, a intervenit următoarea tranzacţiune.

Pentru mărirea Parcului Trivalea, proprietatea oraşului, noi: Wilhelm Kalutza şi Iosif Trimel, Walter Siefert, F.M. Lehrer, Turoczy Laslo şi Alex. Kover Junior, reprezentând Comunitatea celor trei confesiuni: catolică, calvină, luterană, declarăm că de azi înainte renunţăm la orice drepturi de proprietate ce pretindem că am avea asupra terenului numit Cimitirul Catolic, situat în partea dreaptă a şoselei ce duce la Parcul Trivalea şi recunoaştem Primăriei urbei Piteşti de azi înainte dreptul de deplin proprietară asupra acestui teren, având dreptul numita primărie de a uza şi a întrebuinţa acest teren cum va crede mai bine.

Drept toate spesele făcute cu această transmisiunea, Primăria urbei Piteşti plăteşte numitelor comunităţi odată pentru totdeauna suma de lei 6.000 şi noi delegaţii comunităţilor am primit această sumă chiar azi, care sumă reprezintă o justă compensaţie a tuturor cheltuielilor făcute de numitele comunităţi, atât cu clădirea casei mortuare, mormintelor şi orice alte drepturi numitele comunităţi ar mai pretinde, fie pentru trecut, fie pentru viitor pentru acest teren, aşa că de azi înainte numitele comunităţi declară că nu-şi mai rezervă absolut nici un drept de nicio natură asupra acestui teren, asupra căruia de azi înainte primăria rămâne exclusiv proprietară.

Odată cu facerea acestui act, noi, împuterniciţii comunităţii, declarăm că am predat primăriei şi actele de proprietate ce avem şi anume: un plan al cimitirului făcut de ing. Robescu la 1868, una declaraţie a arendaşilor Chiţescu şi Gheorghiu şi o adresă a subprefecturii, trimiterea în posesie, toate din 1868.

Noi, reprezentanţii comunităţii celor trei confesiuni, declarăm că suntem răspunzători către Primăria urbei Piteşti de orice evicţiune, precum şi de orice daune, constituindu-ne garanţi solidari şi personali pentru sumele primite de lei 6.000 în total.

Prezenta convenţiune se va ridica de la Tribunal de către Primăria urbei Piteşti.

 

Făcut azi, 5 februarie 1910.

 

Urmează iscăliturile.

Urmează autentificarea Tribunalului Argeş la nr. 152/1910 şi transcrierea Tribunalului Argeş la nr. 914/1910.  

 

SJAN Argeş, Primăria Piteşti, Proprietăţi, dosar 234/1940, f. 3-4.

 

3. 1911. F.M. Lehrer, reprezentant de seamă al comunității cumpără un imobil în Pitești pentru Comunitatea luterană. 

Act de vânzare

Între subsemnații: Vasile I. Bogdan și Elena V. Bogdan, născută Alteanu, de o parte, și F.M. Lehrer de cealaltă, a intervenit următorul contract de vânzare-cumpărare.

Noi Vasile I. Bogdan și soția mea Elena V. Bogdan, vindem de a noastră bună voie d-lui F.M. Lehrer, proprietar din Pitești, fără a ne rezerva niciun drept asupra lui, una bucată de loc din proprietatea noastră, ce o avem cumpărată de la d-nul Andrei Ott, în strada Egalității nr. 47, adică una bucată din fundul grădinii, ce se învecinește cu comunitatea lutherană, cu toți pomii roditori aflați pe dânsa, precum și palanul, așa cum am cumpărat-o și noi cu actul autentificat de Tribunalul Argeș la nr. 311 din 13 martie 1911 și transcris la nr. 1569/1911.

Suprafața locului este de metri pătrați 122 6/10 și se învecinește cu d-na Gazan, în lungime de metri 16,50, iar dinspre Dumitru Ionescu cu metri 15,15, iar lățimea este de metri 7,75 media, în total costă locul lei 980,80 socotit cu lei 8 metrul pătrat.

Această proprietate am cumpărat-o și noi liberă de orice sarcină sau servitute și garantăm pașnica lui stăpânire față de cumpărătorul nostru.

Eu cumpărătorul mă mulțumesc pe cuprinderea acestui act, și declar că am cumpărat acest petec de loc, cu banii comunității lutherane, și pentru folosința exclusivă a comunității numărând vânzătorilor suma de lei 980 80 bani.

Făcut astăzi 22 aprilie 1911, în Pitești.

Vânzători: Vasile I. Bogdan, Elena V. Bogdan, cu consimțământul meu de soț Vasile I. Bogdan din Pitești.

Cumpărător, F.M. Lehrer.

Urmează procesul verbal de autentificare al Tribunalului Argeș, nr. 456 din 22 aprilie 1911, și transcris la nr. 2439 din 22 aprilie 1911.

 

SJAN Argeș, Primăria Pitești, Proprietăți, dosar 263/1940, f. 2.

4. 1911. F.M. Lehrer cumpără un imobil în Pitești pentru Comunitatea luterană. 

Act de vânzare

Între F.M. Lehrer ca cumpărător și Dumitru Ionescu ca vânzător intervenit următorul contract de vânzare-cumpărare.

Eu Dumitru Ionescu, proprietar și constructor de binale, vând de bună voie d-lui Franz M. Lehrer, proprietar din Pitești, casele mele ce le am în strada Egalității nr. 45, care sunt închiriate d-lui Florian Constantinescu, cu contract în regulă, și care va fi respectat. Acest mobil se învecinește la răsărit cu școala comunității lutherane, în lungime de 14 m., la apus cu strada Egalității fața de 17 m., iar lung în mijloc este de 58 m., și se învecinește la miazăzi cu proprietatea Nae Bogdan, iar la miazănoapte cu Vasile I. Bogdan și cu proprietatea comunității lutherane. Pe această proprietate se află o casă în fundul curții cu patru camere de locuit, alte corpuri cu o sufragerie, o bucătărie, o cameră, o magazie pentru lemne, o comoditate și o cișmea cu o pompă, curtea și grădina din față fiind toate împrejmuite cu palan, afară de o curticică, în mijlocul proprietății tot închisă pentru orătănii, unde se află și o magazie pentru scule care este rezervată proprietarului; asemenea se mai află și pavagiu puțin, și piatra care formează borduri prin curte și grădina la straturi și rânduri de flori.

Prețul acestui imobil vândut d-lui, F.M. Lehrer, este de lei 12.000 (douăsprezece mii), iar imobilul este liber de orice sarcină sau servitute, și garantez pașnica stăpânire, fără a-mi mai rezerva vreun drept de orice natură, predându-1 chiar azi de Sf. Gheorghe d-lui cumpărător, cu tot ce se află pe dânsul.

Eu F.M. Lehrer, cumpărătorul, declar că mă mulțumesc pe cuprinderea prezentului act, că am numărat la autentificare suma de lei 12.000, și că cumpărătoarea aceasta am făcut-o pentru comunitatea lutherană, cu banii ei și pentru folosința exclusivă a comunității.

Făcut în Pitești, 23 aprilie 1911. Dimitrie Ionescu. F.M. Lehrer.

Atest identitatea d-lui Dimitrie Ionescu. Al. Fostiropol, avocat din Pitești. Constantin P. Comăneanu, inginer din Pitești.

Urmează procesul verbal de autentificare nr. 519 din 9 mai 1911 al Tribunalului  Argeș și transcris sub nr. 2826 din 11 mai 1911. 

 

SJAN Argeș, Primăria Pitești, Proprietăți, dosar 263/1940, f. 3.

---

[1] Articolul cuprinde părți din teza de doctorat cu titlul Modernizare și urbanizare în orașul Pitești (1866-1914) susținută la Universitatea din Craiova în decembrie 2021.  

[2] Arhiva Centrală a Bisericii Evanghelice CA din România (în continuare ACBECAR Sibiu), Parohia Evanghelică Pitești, registre nr. 400/373-1, 400/373-14. 

[3] Aurel Radu, „The Pitești German Funeral Society (1876-1919)”, Journal of Romanian Literary Studies (Târgu Mureș: Arhipelag XXI Press, 2021), nr. 25(2021): 684-690.

[4] Emil Schuster, Die Gemeinde Pitesti in Rumanien, Nach den Akten dargestellts (Barmen: Klein, 1890), 29p.

[5] Christa Stache, Wolfram G. Theilemann, Evangelisch in Altrumanien, (Sibiu – Bonn: Editura Schiller Verlag, 2012), 619-621. 

[6] Ibid., p. 517.

[7] Spiridon Cristocea, „Despre școlile particulare din Pitești și din fostul județ Argeș în prima jumătate a secolului al XIX-lea”, Argesis, 11(2002): 491-497; Spiridon Cristocea, „Școli particulare din Pitești în anul 1846”, Argesis, 16(2007): 343-354.  

[8] Willibald Teutschlander, Programa școlilor protestante din București publicată în urma aprobării Comitetului școlar la finele anului școlar 1875-1876 (București: Tipografia Thiel & Weiss, Palatul Dacia, 1876), 16p.   

[9] ACBECAR Sibiu, Parohia Evanghelică Pitești, 400/373-76.

[10] ACBECAR Sibiu, Parohia Evanghelică Pitești, 400/373-13.

[11] ACBECAR Sibiu, Parohia Evanghelică Pitești, 400/373-55, 59.

[12] ACBECAR Sibiu, Parohia Evanghelică Pitești, 400/373-11.

[13] ACBECAR Sibiu, Parohia Evanghelică Pitești, 400/373-2, 4, 6, 9, 10, 11.

[14] Arhiva Centrală a Bisericii Evanghelice CA din România (Sibiu), Parohia Evanghelică Pitești, 400/373-8.

[15] ACBECAR Sibiu, Parohia Evanghelică Pitești, 400/373-32.

[16] Silvestru D. Voinescu, Un secol de activitate corală în Pitești (Pitești, 1971), 15.

[17] ACBECAR Sibiu, Parohia Evanghelică Pitești, 400/373-45. 

 

Aurel Radu, Contributions to the history of the church and the Lutheran community in the city of Pitești / Contribuții la istoricul bisericii și comunității luterane din orașul Pitești, în „Journal of Church History”, vol. III, nr. 1/2022, p. 57-86.